ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4460/2010

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin Încheierea din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție de menținere a măsurii arestării preventive a inculpatului R.D. și a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar a acestuia, dispunând totodată punerea lui de îndată în libertate. În baza art. 160 8a alin. (2) C. proc.

pen., s-au stabilit în sarcina inculpatului următoarele obligații: - să nu depășească limita teritorială a țării decât în condițiile stabilite de instanță; - să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; - să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea (organul de poliție de la domiciliul inculpatului), conform programului de supraveghere întocmit de acesta sau ori de câte ori este chemat; - să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței de judecată; - să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme; În baza art. 160 2 alin. (3 1 ) C. proc. pen., inculpatul va respecta pe timpul liberării provizorii și următoarele obligații: - să nu se deplaseze la sediul Tribunalului Prahova; - să nu se apropie și să nu comunice în vreun fel, direct sau indirect cu niciunul dintre coinculpați.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Prin Rechizitoriul nr. 207/P/2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului R.D. pentru săvârșirea a două infracțiuni de luare de mită prev. de art. 254 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și două infracțiuni de favorizare a infractorului prev. de art. 264 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și în stare de libertate a inculpaților P.V.I., pentru săvârșirea a două infracțiuni de complicitate la luare de mită prev. de art. 26 rap. la art. 254 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și două infracțiuni de complicitate la favorizarea infractorului prev. de art. 26 rap.

la art. 264 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., S.I. și M.E., pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și respectiv pe inculpatul S.Z., pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la dare de mită prev. de art. 26 rap. la art. 255 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. S-a reținut în esență că în cursul lunii septembrie 2009, inculpatul R.D., în calitate de judecător la Tribunalul Prahova, a pretins și primit, prin intermediul inculpatei P.V.I., avocat în Baroul Prahova, suma de aproximativ 20.000 euro de la inculpații S.I. și S.Z. pentru punerea în libertate a acestuia din urmă, cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești.

S-a mai reținut că în cursul lunii octombrie 2009, același inculpat, fiind învestit cu soluționarea cererii formulate de inculpatul P.F.N. în Dosarul nr. 1084/105/2009 al Tribunalului Prahova, cu ajutorul inculpatei P.V.I., l-a ajutat pe P.F.N., facilitându-i punerea în libertate pentru suma de 20.000 euro. Potrivit art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat preventiv, instanța este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să procedeze potrivit art. 160 b , dispunând menținerea măsurii dacă temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau dacă există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, respectiv revocarea acesteia dacă temeiurile au încetat sau nu există temeiuri noi.

Inculpatul a fost arestat preventiv prin Încheierea din data de 5 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, apreciindu-se că sunt îndeplinite în cauză condițiile prev. de art. 136, art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., din probele administrate rezultând că există indicii temeinice că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este cercetat, pedepsele prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni sunt mai mari de 4 ani închisoare și lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Curtea de apel a apreciat că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale și că subzistă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri, astfel încât în mod legal nu se poate dispune revocarea sau înlocuirea măsurii arestării, însă a arătat că față de stadiul prezent al cercetării judecătorești, acesta poate fi cercetat și în stare de libertate, sub control judiciar, cu respectarea măsurilor la care va fi obligat de către instanță.

S-a apreciat că o astfel de măsură poate fi dispusă, având în vedere în mod deosebit împrejurarea că cercetarea judecătorească se află într-o fază avansată, au fost audiați toți inculpații, au fost depuse înscrisurile la care părțile au făcut referire, au fost audiați toți martorii, atât cei din rechizitoriu, cât și cei încuviințați inculpaților, a fost încuviințată efectuarea unei expertize, care urmează a fi efectuată de către experți dintr-un institut de specialitate, inculpatul având dreptul de a desemna un expert parte, aceasta fiind singura probă care nu a fost încă administrată efectiv, inculpatul nemaifiind în situația de a zădărnici în vreun fel aflarea adevărului în cauză. De asemenea, Curtea a constatat că procesul s-ar putea prelungi în mod nejustificat datorită neefectuării la timp a expertizei încuviințate, acest lucru nedatorându-se conduitei inculpatului, ci autorităților statului.

În aceste condiții, Curtea a apreciat, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că nu se poate dispune menținerea unei persoane în stare de arest preventiv pe o perioadă care poate depăși durata unui termen rezonabil din motive imputabile autorităților.

În atare situație, Curtea a apreciat că procesul penal poate continua cu inculpatul în stare de libertate, cu impunerea unui control judiciar de către Curte, prin obligarea acestuia la respectarea următoarelor obligații: a) să nu depășească limita teritorială a țării decât în condițiile stabilite de instanță; b) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de instanță(de la domiciliul inculpatului), conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; d) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura; e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de armă; f) să nu se deplaseze la sediul Tribunalului Prahova, unde și-a desfășurat anterior activitatea; g) să nu se apropie de coinculpați și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect, Curtea reținând că inculpatul nu mai exercită funcția de judecător, fiind suspendat de la data punerii în mișcare a acțiunii penale și nu se impune suplimentar vreo altă obligație în acest sens.

Totodată, Curtea a respins argumentele parchetului de menținere a inculpatului în stare de arest, arătând că: - menținerea măsurii arestării preventive nu se poate impune în continuare justificat de calitatea de magistrat-judecător a inculpatului și multitudinea operațiunilor săvârșite; - expertiza a fost încuviințată la cererea inculpatului, însă nu acesta ar fi cel din cauza căruia se tergiversează soluționarea cauzei pentru că proba a fost încuviințată, înregistrările făcute de acuzare fiind contestate de apărare, iar Curtea, ca instanță imparțială și independentă, a apreciat că se impune opinia avizată a unui expert în domeniu; - chiar dacă Înalta Curte de Casație și Justiție a respins anterior cererea inculpatului de punere în libertate, menținerea soluției Instanței Supreme nu trebuie impusă Curții, având în vedere faptul că încheierile referitoare la măsurile preventive nu au autoritate de lucru judecat.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. solicitând, în esență, admiterea recursului, casarea Încheierii din 2 decembrie 2010 și, rejudecând, să se dispună respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar și menținerea stării de arest preventiv a inculpatului R.D. Examinând motivele de recurs prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc.

pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda numai dacă sunt întrunite cumulativ cele două condiții: pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile intenționate să nu depășească pedeapsa închisorii de 18 ani, să nu existe date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. În concret, maximul special al pedepselor, stabilit de legiuitor pentru faptele reținute în sarcina inculpatului este de 15 ani închisoare, iar în cauză nu există date din care să rezulte că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă.

Așa fiind, este de subliniat că de la momentul luării măsurii preventive și până în prezent nu au survenit modificări sub aspectele anterior relevate, respectiv acuzarea nu a făcut dovada faptului că inculpatul ar intenționa să fugă sau să se sustragă de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei sau că ar exista date că încearcă sa zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă. În consecință, Înalta Curte constată că cererea de liberare provizorie sub control judiciar întrunește toate cerințele legale prev. de art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc.

pen., astfel că în mod corect curtea de apel a admis în principiu cererea formulată de inculpat. Înalta Curte consideră că aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar trebuie să se raporteze atât la elemente care țin de circumstanțele concrete ale cauzei cât, mai ales, la datele care circumstanțiază persoana inculpatului. În ceea ce privește natura și pericolul social al faptelor, este adevărat că infracțiunile de care este acuzat inculpatul, în măsura în care se vor dovedi că există și au fost săvârșite cu vinovăție de acesta, sunt grave, afectând imaginea și credibilitatea justiției, dar natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii.

A considera că o persoană acuzată de o faptă de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv și menținută în această stare până la soluționarea fondului cauzei, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis fiind contrar legii. În opinia Înaltei Curți, o mare pondere în aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorii sub control judiciar trebuie să o aibă datele care țin de circumstanțierea persoanei inculpatului.

În acest sens s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat că la menținerea unei persoane în detenție instanțele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza N. C. Austriei, Hotărârea din 27 iunie 1968). În speță, cu privire la persoana inculpatului R.D., Înalta Curte reține că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii superioare și are o familie închegată, familie ce trebuie susținută chiar și financiar de către inculpat.

În concluzie, Înalta Curte constată nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie, dar apreciază că, raportat la datele concrete ale cauzei și la persoana inculpatului, aceasta este și întemeiată, scopul măsurii preventive (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală, judecată sau executării pedepsei) putând fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi și libertăți prin instituirea unor obligații stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției că în caz de încălcare cu rea-credință a acestor obligații va fi din nou arestat. Având în vedere cele arătate, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b), urmează a respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Încheierii din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 decembrie 2010.

OPINIE SEPARATĂ

Contrar opiniei majoritare, apreciez că în cauză se impune admiterea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție declarat împotriva Încheierii din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, casarea încheierii, respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar și menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului, pentru următoarele considerente: Natura faptelor de care inculpatul este acuzat, modalitatea în care se presupune că au fost săvârșite infracțiunile, calitatea sa de magistrat - reprezentant al puterii judecătorești, obligat să respecte legea, să înlăture orice umbră de îndoială asupra imparțialității sale, orice suspiciune că părțile din proces ar putea fi favorizate de un membru al completului de judecată - generează o stare de insecuritate socială, de neîncredere în sistemul judiciar, de neîncredere în însăși forța legii de a sancționa și de a descuraja săvârșirea unor fapte similare de persoane îndrituite cu exercitarea unor funcții publice.

Gravitatea unei fapte - alături de celelalte elemente care caracterizează fapta și făptuitorul - justifică menținerea măsurii arestării preventive, prin ea însăși, oricât de bun ar fi comportamentul inculpatului, anterior. De altfel, în calitate de magistrat, inculpatul nici nu putea avea un alt comportament. Lipsa antecedentelor penale, buna pregătire profesională, reputația pozitivă în familie și societate sunt condiții esențiale pentru exercitarea profesiei de magistrat. Dacă s-ar admite cererea de liberarea provizorie sub control judiciar formulată de inculpat s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială, de nesiguranță în rândul opiniei publice, fapt ce s-ar reflecta negativ asupra finalității actului de justiție, sentiment generat de faptul că inculpatul provenea din rândurile celor special formați să respecte și să aplice legea.

În acest context nu se poate acorda o pondere semnificativă elementelor de circumstanțiere relevante pentru inculpat și trebuie luată în considerare natura presupusei activități infracționale desfășurată de acesta, condițiile concrete în care acesta a acționat. Pericolul pentru ordinea publică trebuie analizat, pe de o parte prin prisma gravității faptelor - care evident nu se confundă cu gradul de pericol social al infracțiunii - iar pe de altă parte prin prisma circumstanțelor personale ale inculpatului, a comportamentului său viitor. În aceste condiții, nu putem vorbi de existența unor probe care să contureze un comportament viitor al inculpatului, ci doar de indicii puternice, de probe, care reflectă fapte săvârșite anterior, elemente în baza cărora instanța apreciază dacă lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.

În cauză, existența în continuare a unor indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul R.G. a săvârșit infracțiunile impun cu necesitate menținerea măsurii arestării preventive. Lăsarea în libertate a inculpatului exclude atragerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate socială și de neîncredere al cetățenilor în actul de justiție. Manifestările de clemență ale instanței nu ar face decât să încurajeze astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile statului chemate să vegheze la respectarea și aplicarea legii. Administrarea unei probe - expertiza tehnică - necesară lămuririi cauzei, întârzierea efectuării acesteia nu constituie un argument suficient de puternic pentru a aprecia că se impune lăsarea în libertate a inculpatului.

În ceea ce privește durata rezonabilă a detenției, instanța europeană a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al perioadei detenției la care se referă art. 5 parag. 3, este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. De asemenea, s-a decis că existența și persistența unor indicii grave de vinovăție justifică menținerea detenției provizorii. În atare condiții, apreciez că menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului R.D.

nu contravine nici dreptului intern și nici dreptului la libertate ocrotit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât lipsirea de libertate a acestuia este dispusă în deplină concordanță cu prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenție, existând motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune, iar pe de altă parte, durata detenției preventive, raportat la natura și complexitatea cauzei, nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3. În raport de elementele prezentate anterior, în opinie minoritară apreciez că se impune menținerea măsurii arestării preventive, controlul judiciar fiind insuficient pentru buna desfășurare a procesului penal.

Este adevărat că individualizarea măsurii preventive este întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă se impune luarea, respectiv menținerea, față de inculpat a măsurii arestării preventive sau se poate dispune liberarea provizorie. Dar, îndeplinirea condițiilor cerute de lege nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea, și nu obligația, de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția preventivă este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive. Examinând speța dedusă judecății prin prisma normelor cuprinse în legea internă, corelate cu prevederile art. 5 parag.

3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciez că se impune menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., se impune admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Încheierii din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, și, în rejudecare, în temeiul art. 300 2 C. proc. pen., raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., va menține măsura arestării preventive a inculpatului R.D.

În baza art. 160 8a alin. (6) C. proc. pen., va respinge ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de același inculpat. PREȘEDINTE, XXXX Procesat de GGC - AZ