ÎCCJ, Decizia nr. 11/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 11/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin Încheierea din 12 ianuarie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea

și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. și a fost

menținută această măsură.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea

formulată de același inculpat de înlocuire a măsurii arestării preventive cu

măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.

Pentru a pronunța această soluție prima

instanță a reținut, în esență, că prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010

pronunțată în Camera de Consiliu de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, inculpatul V.C. a fost arestat preventiv pentru o perioadă de 30 de

zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010 inclusiv,

urmare admiterii propunerii de arestare preventivă a acestui inculpat,

formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –

Direcția Națională Anticorupție – Secția de combatere a corupției. Instanța a

constatat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 143 alin.

(1) și (4), art. 148 lit. b) și f) și art. 149

1

alin. (10) C. proc.

pen., emițând, totodată, mandatul de arestare preventivă din data de 30 martie

2010.

Încheierea

sus-menționată a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători,

în Dosarul penal nr. 2806/1/2010.

Măsura arestării

preventive a inculpatului a fost prelungită de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 155 și următoarele C. proc. pen.

prin Încheierea nr. 712 din 23 aprilie 2010, până la data de 28 mai 2010,

inclusiv.

Ulterior, prin Rechizitoriul

nr. 310/P/2010 emis la data de 20 mai 2010 de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de combatere

a corupției, inculpatul V.C. a fost trimis în judecată în stare de arest

preventiv alături de alți trei inculpați, aflați în stare de libertate, pentru

comiterea infracțiunilor de:

- trafic de influență

în formă continuată (două fapte), prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și;

- fals în înscrisuri

sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și

pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen.

În esență, prin actul

de trimitere în judecată s-a reținut că în anul 2009, în mod repetat, la

diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale,

inculpatul V.C. a pretins de la inculpatul C.C. – trimis și el în judecată în

prezenta cauză – sume de bani totalizând 260.000 euro din care a primit efectiv

200.000 euro, promițând că în schimbul banilor, va interveni pe lângă

magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009,

având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău – societate al cărei

administrator este inculpatul C.C. - și C.N.A.D.N.R. - și-i va determina pe

aceștia să pronunțe o soluție favorabilă societății comerciale aparținând

inculpatului C.C., faptă care în drept a fost încadrată în prevederile art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Prin același

rechizitoriu s-a mai reținut că în perioada 30 august 2009 – 21 octombrie 2010,

în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, la intervale

diferite de timp, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. –

trimis și el în judecată în prezenta cauză – de a-i remite foloase materiale,

constând în publicarea cu titlu gratuit în cotidianul „I.P.” a unor articole cu

conținut electoral, a pretins și primit de la acest inculpat suma de 119.000

RON, promițându-i că în schimbul banilor va interveni pe lângă polițiștii din

cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București și-i va determina

să nu dispună împotriva sa măsura preventivă a reținerii și să propună o

soluție de neurmărire penală în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009

al Parchetului de pe lângă Tribunalul București), în care cel din urmă era

cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave,

faptă încadrată în drept în dispozițiile art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În fine, în sarcina

inculpatului V.C., procurorul a reținut și infracțiunea prevăzută și pedepsită

de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000

cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., constând în aceea că, în mod repetat, la intervale diferite de timp și în

realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul a întocmit, cu date

nereale, factura fiscală din 19 octombrie 2009, emisă de Cabinet de avocat V.C.

către SC L.I. SRL, precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie

2009, având ca părți Cabinetul de avocat V.C. și SC L.I. SRL, activitate urmată

de înregistrarea în evidența contabilă a acestor înscrisuri și de prezentarea

lor în perioada 25 ianuarie – 26 ianuarie 2010 la organele de control ale

Gărzii Financiare în scopul de a ascunde fapta de corupție mai sus menționată.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai

2010 sub nr. 4489/1/2010, primul termen de judecată fiind stabilit la data de

14 iulie 2010.

Prin încheierea din

data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, verificând din oficiu, în Camera de

Consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C.,

în conformitate cu prevederile art. 300

1

C. proc. pen., a menținut această măsură preventivă.

Ulterior, prin

încheierea pronunțată la data de 14 iulie 2010, aceeași instanță, în

conformitate cu prevederile art. 300

2

C. proc. pen.

raportat

la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., a menținut măsura

arestării preventive a inculpatului V.C. și a respins ca nefondată cererea prin

care inculpatul a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi țara.

Aceeași soluție de

menținere a măsurii arestării preventive a inculpatului, în conformitate cu

prevederile art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, și prin încheierile de ședință din datele de 10

septembrie 2010, 6 octombrie 2010 și 16 noiembrie 2010.

Prin încheierea din

10 septembrie 2010 s-au respins, ca nefondate, cererile prin care inculpatul V.C.

a solicitat revocarea măsurii arestării preventive, respectiv, înlocuirea

măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

localitatea și, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de același inculpat.

În baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. s-a

menținut arestarea preventivă a inculpatului.

Prin încheierea

pronunțată la data de 6 octombrie 2010, au fost respinse, ca nefondate,

cererile prin care inculpatul a solicitat liberarea provizorie sub control

judiciar, respectiv, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, prevăzută de art.

145 C. proc. pen. și s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului.

De asemenea, prin

încheierea din 16 noiembrie 2010, în conformitate cu prevederile art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a constatat

legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului și s-a menținut

această măsură preventivă. Prin aceeași încheiere a fost respinsă ca

neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de

inculpat și ca nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive

cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, formulată de același inculpat.

La data de 20

decembrie 2010, a fost înregistrată cererea prin care apărătorul ales al

inculpatului V.C., domnul avocat D.M., a solicitat liberarea provizorie sub

control judiciar a inculpatului V.C. cu motivarea că, sunt îndeplinite

condițiile prevăzute în art. 160

2

și următoarele C. proc. pen. și

anume, infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată sunt

pedepsite cu închisoare ce nu depășește 18 ani, nu este recidivist și va

respecta obligațiile ce îi vor fi impuse de către instanță în cazul în care va

fi liberat (fila 189).

Prima instanță,

constatând că cererea de liberare provizorie sub control judiciar cuprinde

mențiunile prevăzute în art. 160

b

alin. (2) și (3) C. proc. pen., la

termenul din data de 12 ianuarie 2011 l-a întrebat pe inculpat dacă își

însușește cererea, declarația acestuia fiind consemnată pe cerere, așa cum prevăd

dispozițiile art. 160

7

alin. (2) C. proc. pen.

Totodată, instanța a

examinat cererea sub aspectul admisibilității în principiu, în conformitate cu

prevederile art. 160

8

alin. (1) C. proc. pen. constatând că sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a

cererii, cuprinse în art. 160

6

C. proc. pen., cererea fiind obiectiv

încuviințată, persoana care a formulat-o este una dintre cele cărora legea le

conferă beneficiul acesteia și are pertinență funcțională, întrucât poate

conduce la satisfacerea intereselor părții.

Examinând cererea de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, s-a constatat

că este neîntemeiată.

S-a argumentat, în

esență că legea prevede mai multe condiții, pozitive și negative pentru

admiterea unei asemenea cereri, privind

privarea de libertate a persoanei, natura și

gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul, precum și

comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa

în libertate provizorie; s-a apreciat că e

xpresia „date” folosită de legiuitor nu se

referă la existența unor probe, în sensul legii penale, ci la existența unor

informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana

inculpatului, modul de operare, infracțiunea pentru care a fost cercetat și

trimis în judecată, care să justifice temerea indicată la art. 160

2

alin.

(2) C. proc. pen.

Totodată, s-a

constatat că îndeplinirea condițiilor sus-menționate nu conferă celui arestat

un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, liberarea provizorie

putând fi refuzată, dacă se apreciază că detenția provizorie este absolut

necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin

menținerea măsurii arestării preventive.

Raportând

dispozițiile cuprinse în legea națională (art. 160

2

și următoarele C.

proc. pen.) corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenție la speța

dedusă judecății, prima instanță a constatat că în acest moment, un control

judiciar instituit în sarcina inculpatului V.C. ar fi insuficient pentru

realizarea scopului procesului penal și că se impune menținerea măsurii

arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul

proporționalității între măsura preventivă și gravitatea infracțiunilor pentru

care inculpatul a fost cercetat și trimis în judecată.

Din actele și

lucrările dosarului s-a reținut că inculpatul V.C. a fost trimis în judecată în

stare de arest preventiv pentru comiterea următoarelor infracțiuni:

- trafic de influență

în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că: în

anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a

pretins de la inculpatul C.C. (trimis și el în judecată în prezenta cauză),

sume de bani totalizând 260.000 euro din care a primit efectiv, 200.000 euro,

promițându-i acestuia că în schimbul banilor va interveni prin intermediul

inculpatului C.F. pe lângă magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal

de la Înalta Curte de Casație și Justiție, investiți cu soluționarea Dosarului nr.

3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău – societate al

cărei administrator este inculpatul C.C. – și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să

pronunțe o soluție în favoarea societății comerciale aparținând inculpatului C.C.,

iar în perioada 30 august – 21 octombrie 2009 la intervale diferite de timp și

în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a acceptat promisiunea

inculpatului L.M. – trimis și el în judecată în prezenta cauză – de a-i remite

foloase materiale constând în publicarea cu titlu gratuit în cotidianul „I.P.”

a unor articole cu conținut electoral, a pretins și primit de la acest inculpat

suma de 119.000 RON, promițându-i că va interveni pe lângă polițiștii de la Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva inculpatului L.M.

măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire penală, în Dosarul

nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul București) în care acesta din urmă era cercetat pentru infracțiunea de

înșelăciune cu consecințe deosebit de grave;

- fals în înscrisuri

sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și

pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea

aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale factura fiscală

din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum

și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009, având ca părți

cabinetul de Avocați V.C. și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în

evidența Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri și de prezentarea lor

la organele de urmărire penală și la organele de control ale Gărzii Financiare

în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupție

mai sus menționate.

Inculpatul V.C. a

fost arestat preventiv la data de 30 martie 2010 pe o perioadă de 30 de zile,

măsura arestării preventive fiind ulterior menținută de instanța de judecată în

conformitate cu dispozițiile legale în materie (art. 300

1

și art. 300

2

C. proc. pen.).

Temeiurile de drept

ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului au fost

constituite de dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen.,

judecătorul fondului reținând că există probe și indicii temeinice care duc la

presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care s-a

cerut arestarea preventivă și că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică (condiții prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc.

pen.), respectiv, că „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în

mod direct sau indirect, aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a

unui martor sau expert” (condiție prevăzută în art. 148 lit. b) C. proc. pen.).

În concret, în

motivarea hotărârii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului (Încheierea

nr. 529 din 30 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, pronunțată în Camera de Consiliu în Dosarul penal nr. 2676/1/2010,

rămasă definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010 a aceleiași instanțe – Completul de 9 judecători, pronunțată în Dosarul penal nr. 2806/1/2010)

s-a reținut, referitor la incidența în cauză a prevederilor art. 148 lit. b) C.

proc. pen. că după ce a luat cunoștință de probele administrate în cauza în

care era cercetat, în perioada în care împotriva sa procurorul luase măsura

obligării de a nu părăsi țara, inculpatul V.C. a încercat să-și preconstituie probe

în apărare. În acest scop, l-a contactat telefonic pe martorul F.R.D. și de

comun acord au convenit să susțină ideea că martorul a solicitat și a primit de

la inculpat, suma de 200.000 euro (obiect material al uneia dintre

infracțiunile de trafic de influență pentru care a fost trimis în judecată) cu termen

de restituire la sfârșitul anului 2009, bani pe care inculpatul V.C. i-ar fi

cerut pentru martor cu titlu de împrumut de la inculpatul C.C.

Împrejurarea că

numitul F.D.R. a dobândit calitatea de martor ulterior datei arestării

preventive a inculpatului – invocată de apărători în susținerea cererii de

liberare provizorie - a fost apreciată ca lipsită de relevanță sub aspectul existenței

în cauză a prevederilor art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. care se referă

la noțiunile de parte – în sens larg -, martor, expert și a căror incidență au

reținut-o, atât prima instanță, cât și instanța de recurs care a respins calea

de atac formulată de inculpat împotriva hotărârii prin care s-a dispus

arestarea sa.

Din interpretarea

dispoziției cuprinsă în art. 160

2

C. proc. pen. potrivit căreia

liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există

date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți s-a constatat că

cerința negativă ce trebuie îndeplinită pentru a se acorda liberarea provizorie

sub control judiciar vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui

comportament după liberarea provizorie.

Or, așa cum s-a

arătat în cele ce preced, din convorbirea telefonică pe care inculpatul a

avut-o cu F.R.D., după ce a aflat că împotriva lui se efectuează cercetări,

rezultă că a încercat să-și preconstituie probe în apărare, convenind cu

martorul să acrediteze ideea că suma de 200.000 euro, obiect material al uneia

dintre infracțiunile de trafic de influență, a constituit, de fapt, un împrumut

pe care el l-a cerut de la coinculpatul C.C. pentru martor.

Referitor la

susținerea unuia dintre apărătorii inculpatului în sensul că interceptările

convorbirilor telefonice efectuate înainte de începerea urmăririi penale

împotriva inculpatului sunt nelegale a fost apreciată ca nefondată, din

dispozițiile art. 91

1

alin. (1) și (2) C. proc. pen. nerezultând că

legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice este condiționată de

începerea urmăririi penale și nici obligativitatea înștiințării persoanei

interesate despre faptul înregistrărilor având în vedere scopurile pentru care

s-a luat o asemenea măsură și caracterul secret al acesteia, ulterior însă,

învinuitul sau inculpatul având dreptul de a lua cunoștință despre

înregistrare, având, totodată, posibilitatea de a contesta conținutul

înregistrărilor.

Cu privire la

susținerea că organul de urmărire penală a încălcat prevederile art. 91

3

alin. (1) C. proc. pen. prin aceea că procesele - verbale depuse la dosar și

care constituie mijloc de probă nu conțin convorbirile telefonice pe care

inculpatul le-a purtat cu celelalte persoane, în integralitatea lor s-a arătat

că nerespectarea de către procuror a dispozițiilor art. 91

1

și 91

3

C. proc. pen. invocată de inculpat, excede obiectului cauzei, este o chestiune ce

vizează fondul cauzei, inculpatul având posibilitatea ca în cursul cercetării

judecătorești să solicite ca probă în apărare procesele-verbale conținând

convorbirile telefonice redate în integralitatea lor, instanța urmând a se

pronunța asupra concludenței, pertinenței și utilității probei.

A fost apreciată ca

neîntemeiată susținerea apărării în sensul că la analizarea cererii de liberare

provizorie sub control judiciar nu trebuie avute în vedere natura și gravitatea

infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, împrejurarea că

lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică,

ci datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului și care ar

justifica admiterea cererii și, nu în ultimul rând, perioada de timp de când

este arestat și care este apreciată ca nerezonabilă, ceea ce duce la transformarea

detenției provizorii într-o pedeapsă anticipată. S-a argumentat că nu numai la luarea

unei măsuri preventive, ci și la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care

vizează punerea în libertate, trebuie analizată, chiar și în cazul în care

textul prevăzut pentru o anumită instituție nu menționează expres, condiția

referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta

inculpatul dacă ar fi pus în libertate – condiție cerută de art. 148 alin. (1) lit.

f) C. proc. pen. - și care a constituit unul din temeiurile legale ce au stat

la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.

A decide altfel, și

anume, de a analiza instituția liberării provizorii sub control judiciar numai

din raportare la condițiile limitativ prevăzute în art. 160

2

C. proc. pen. și la datele ce caracterizează persoana inculpatului – înseamnă

ignorarea dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între care

și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal, urmând a fi pusă

în libertate o persoană care, în raport de infracțiunile grave pentru care a fost

cercetată și trimisă în judecată (trafic de influență în formă continuată, fals

în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție) de

modalitatea concretă în care se reține că au fost comise și de urmările

produse, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, cel puțin, la

acest moment procesual, situația familială a inculpatului nefiind de natură,

prin ea însăși, să ducă la admiterea cererii și liberarea sub control judiciar.

Tot astfel, împrejurarea

că au fost ascultați inculpații a fost apreciată ca nejustificând, prin ea

însăși, liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului în condițiile

în care cauza este la începutul cercetării judecătorești, nu au fost audiați

martorii acuzării, la următorul termen de judecată instanța urmând a se

pronunța aspra pertinenței, concludenței și utilității probelor propuse în

apărare de către inculpați.

S-a reținut că nu

poate fi primită nici susținerea că prin menținerea în continuare, în stare de

arest preventiv, inculpatul este pedepsit anticipat și că efectele negative ale

acestei măsuri preventive se răsfrâng și asupra membrilor familiei sale,

deoarece la acest moment procesual este necesară ocrotirea interesului general

al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului, de a

fi pus în libertate, iar detenția provizorie care este legitimă, nu a depășit

un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale, dar și din

perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului (inculpatul fiind arestat

la data de 30 martie 2010), controlul judiciar, fiind astfel insuficient pentru

asigurarea scopului procesului penal,de la data de 16 noiembrie 2010, când o

altă cerere de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat a

fost respinsă, neintervenind elemente noi care să justifice pronunțarea unei

soluții favorabile, existând „date”, în accepțiunea dispozițiilor art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., din care rezultă că inculpatul va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului, cererea de liberare provizorie sub control

judiciar fiind neîntemeiată.

Referitor la cererea de înlocuire a măsurii

arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de

domiciliu prevăzută de art. 145 C. proc. pen. s-a constatat că nu este fondată,

deoarece temeiurile ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive – art.

148 lit. b) și f) C. proc. pen. - nu s-au schimbat.

Cu privire la

legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. s-a

reținut că apărările privind neaudierea de către procuror a inculpatului,

anterior formulării propunerii de arestare preventivă a mai fost examinată,

dreptul la apărare al inculpatului nefiind încălcat dacă între momentul

ascultării și cel al întocmirii propunerii de arestare preventivă trece un

anumit interval de timp înăuntrul căruia nu s-au desfășurat activități care să

impună ascultarea inculpatului, legea procesual penală română prevăzând pentru

procuror obligația de a-l asculta pe inculpat, nu și momentul exact la care

audierea are loc. În timpul cercetării penale, inculpatul a dat declarații în

fața procurorului, la data de 11 decembrie 2009 (filele 105-106 vol.VIII dosar

urmărire penală) pentru ca ulterior, respectiv la data de 15 februarie 2010 să

se prevaleze de dreptul la tăcere prevăzut de art. 70 C. proc. pen. (filele 107-108, 109-111 vol.VIII dosar urmărire penală). Dreptul la apărare al

inculpatului și garanțiile prevăzute în art. 5 din Convenția Europeană pentru

Drepturile Omului nu au fost încălcate, norma invocată de inculpat, respectiv, art.

149

1

C. proc. pen. prevăzând ascultarea inculpatului de către

judecător ceea ce în speță s-a și realizat, aspect necontestat de apărare. În

cauză, nu poate fi vorba de nulitatea absolută a propunerii de arestare

preventivă formulată de inculpat - neascultarea de către procuror a

inculpatului cu privire la propunerea de arestare preventivă nefiind prevăzută

între cazurile expres și limitativ reglementate în art. 197 alin. (2) C. proc.

pen. - ci eventual, de o nulitate relativă ce putea fi invocată în condițiile art.

197 alin. (1) C. proc. pen.

Susținerea

inculpatului privind încălcarea dispozițiilor constituționale prin aceea că,

înainte de a se fi încuviințat arestarea sa nu a fost audiat în Plenul

Senatului – procedură obligatorie față de calitatea lui de senator – a mai fost

analizată de instanță, respectiv, la soluționarea propunerii de arestare

preventivă și, ulterior, la termenele de judecată din 10 septembrie 2010 și 16

noiembrie 2010, constatându-se că sesizarea instanței cu propunerea de arestare

preventivă a inculpatului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 72 alin.

(2) din Constituția României și ale art. 23 și 24 din Legea nr. 96/2006 privind

Statutul senatorilor și deputaților, procedura ascultării inculpatului în faza

discutării avizului dat în Plenul Senatului neputând fi cenzurată de către

instanța de judecată în condițiile în care, hotărârea Senatului României, dată

în această materie (nr. 5/2010) fiind definitivă și executorie, obligatorie pentru

orice autoritate publică și se execută întocmai și de îndată, neputând face

obiectul controlului unei alte autorități (art. 25 din Legea nr. 96/2006).

Cu privire la

legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpatul

V.C. la data de 30 martie 2010, s-a constatat că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Prima instanță a

reținut că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului

V.C. le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen.,

reținându-se de către judecătorul fondului pe de o parte, că există probe certe

că acesta a încercat direct sau indirect să zădărnicească aflarea adevărului

prin influențarea unor martori, iar pe de altă parte, că infracțiunile pentru

care inculpatul a fost cercetat și trimis în judecată sunt pedepsite cu

închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică.

Instanța a apreciat

că, în acest moment procesual, cerințele art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen. se

mențin și în prezent și impun în continuare privarea de libertate a

inculpatului în condițiile în care există probe și indicii temeinice și

suficiente în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 68

1

C. proc. pen. și art. 143 C. proc. pen. care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul

V.C. a comis infracțiunile pentru care a fost cercetat și trimis în judecată.

Cu privire la

incidența în cauză a dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a

constatat că sunt îndeplinite și subzistă în continuare cerințele prevăzute de

acest text de lege; s-a considerat contrar celor solicitate de apărătorii aleși

ai inculpatului că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică nu trebuie

făcută abstracție de gravitatea faptei existența pericolului public putând

rezulta, între altele, și din însuși pericolul social al infracțiunilor de care

este învinuit inculpatul, de reacția publică la comiterea unor astfel de

infracțiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de

către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți, ca autori

ai unor astfel de fapte, astfel că, la stabilirea pericolului pentru ordinea

publică, nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului –

lipsa antecedentelor penale, situația familială deosebită, determinată de faptul

că, părinții sunt grav bolnavi, cei doi copii minori au nevoie de sprijinul său

– ci și datele referitoare la fapte, nu de puține ori, acestea din urmă fiind

de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că

justiția, cei care concură la înfăptuirea ei nu acționează îndeajuns împotriva

infracționalității.

Prin raportare la

dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, jurisprudența instanței europene și prevederile

cuprinse în Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei prima instanță a apreciat că în speța dedusă judecății, există cel

puțin unul dintre motivele care justifică menținerea măsurii arestării

preventive din punctul de vedere al reglementărilor europene menționate și

anume, pericolul perturbării judecății și în plus, împrejurarea că faptele

penale pentru care inculpatul a fost cercetat și trimis în judecată au un

caracter deosebit de grav, având în vedere circumstanțele concrete în care se

reține că au fost comise, natura faptelor și consecințele produse asupra

ordinii de drept, ceea ce justifică menținerea, cel puțin la acest moment

procesual, a măsurii arestării preventive.

S-a concluzionat că

pericolul social concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă lăsarea

în libertate a inculpatului V.C., nu trebuie analizat în mod generic și

abstract, ci această noțiune trebuie raportată și la datele ce caracterizează

persoana inculpatului, cu atât mai mult cu cât calitatea sa socială și

profesională îl situa într-o poziție din care, într-o ordine socială normală,

se impunea a fi exclusă recurgerea la comiterea de acte și fapte de corupție.

În ceea ce privește

temeiul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. s-a constatat că

nu a încetat, ci impune în continuare privarea de libertate a acestuia, din

probele administrate în cursul urmăririi penale rezultând la data de 21

decembrie 2009, cu ocazia judecării plângerii formulată de inculpat împotriva Ordonanței

nr. 310/P/2009 din 11 decembrie 2009, prin care procurorul de caz a dispus

luarea față de el a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea

București pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 11 decembrie 2009,

inculpatul având acces la probele dosarului și aflând că îi sunt interceptate

convorbirile telefonice, a încercat să-și preconstituie probe, l-a contactat

telefonic pe martorul F.R.D. și au purtat un dialog în cadrul căruia au

încercat să acrediteze ideea că cel din urmă a primit cu titlu de împrumut o

sumă de bani de la inculpatul V.C., bani pe care acesta i-ar fi împrumutat, la

rândul său, de la inculpatul C.C., suma urmând a fi restituită până la

sfârșitul anului 2009; de asemenea, a fost considerată ca relevantă convorbirea

purtată între martorul F.D.R. și martora D.L.A. care confirmă încercarea

inculpatului de a zădărnici aflarea adevărului în cauză.

S-a concluzionat că

măsura arestării preventive este necesară la acest moment al judecății, aflată

la început, și pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, fiind

justificată de considerente ce țin de existența unor bănuieli de natură a

convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpatul să împiedice

administrarea justiției, fiind respectate și prevederile art. 5 paragraful 3

din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

perioada de 10 luni pe care inculpatul a executat-o în arest preventiv,

neputând fi apreciată că a depășit o durată rezonabilă.

Prima instanță a

considerat, de asemenea, că lăsarea în libertate a inculpatului, cel puțin la

acest moment procesual, ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al

populației și ar fi de natură să conducă la scăderea încrederii populației în

capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația pozitivă

de a adopta o legislație penală, dublată de mecanismul care să asigure

aplicarea sa, capabilă să descurajeze comiterea de fapte grave, prin

conotațiile particulare ale cauzei, determinate de persoana inculpatului și de

calitățile deținute de acesta în societate și în viața politică, presupus a fi

fost folosite de inculpat la săvârșirea faptelor pentru care a fost cercetat și

trimis în judecată, s-a produs o stare de tulburare socială de natură a justifica

detenția provizorie, inclusiv, prin raportare la necesitatea restabilirii și

menținerii încrederii opiniei publice în fermitatea reacției autorităților

statului la comiterea unor infracțiuni de natura celor pentru care inculpatul a

fost trimis în judecată.

Împrejurarea că în

cauză au fost audiați inculpații, nu are semnificația dată de legiuitor

expresiei „temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat”

conținută în art. 160

b

alin. (2) C. proc. pen. și care dacă ar fi incidente

în cauză ar duce la revocarea măsurii arestării preventive și la punerea în

libertate a inculpatului, instanța urmând a asculta martorii acuzării și a se

pronunța asupra admiterii probelor propuse în apărare de către inculpați, în

măsura în care acestea vor fi apreciate ca fiind pertinente, concludente și

utile soluționării cauzei, astfel încât s-a apreciat la acest moment procesual

nu este oportună luarea față de inculpat a unei măsuri preventive mai puțin

intruzive, măsura arestării preventive fiind legală și justificată și se impune

a fi menținută.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal

a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel după cum rezultă din

concluziile orale ale apărătorilor săi aleși, expuse în partea introductivă a

prezentei decizii, pentru analiza abstractă a cauzei, întemeierea acuzațiilor

pe convorbiri interceptate într-un mediu ce nu le conferă credibilitate,

inexistența calității de martor a persoanei pe care se pretinde că inculpatul a

încercat să o influențeze, analizarea, cu ocazia soluționării cererii de

liberare sub control judiciar a unor aspecte fără legătură cu natura juridică a

cererii, nelegalitatea probei constând în interceptări ale convorbirilor

telefonice și din mediul ambiental, durata excesivă a detenției preventive, neaudierea

inculpatului anterior luării măsurii arestării preventive, greșita reținere a

împrejurării că inculpatul a încercat să își preconstituie probe, declarațiile

coinculpatului C.C. contrazicând această teză, inexistența temeiurilor care să

justifice menținerea arestării, având în vedere și circumstanțele personale ale

inculpatului.

Analizând recursul prin prisma criticilor

formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen., se constată că este nefondat și va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

de menținere a măsurii arestării preventive a inculpatului se constată că

soluția primei instanțe este legală și temeinică.

Se reține sub acest

aspect că, a

stfel

după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 160

b

C. proc. pen.

prin raportare la art. 300

2

, în cursul judecății instanța „verifică

periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea și temeinicia arestării

preventive”, iar în cazul în care se constată că „temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi

care justifică privarea de libertate” se dispune menținerea arestării

preventive.

Se va constata așadar

că instanța investită cu soluționarea cauzei procedează la efectuarea

verificării anterior indicate, cu respectarea principiului prezumției de

nevinovăție și fără a se pronunța cu privire la vinovăția inculpatului arestat

în cauză, apreciind asupra necesității menținerii măsurii arestării preventive.

De asemenea, după cum

s-a reținut în jurisprudența CEDO, pentru justificarea arestării nu se poate

pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor pretins

comise (cauza C. vs. Turcia).

Legitimitatea

menținerii în detenție provizorie a unei persoane impune realizarea unei

analize în concret a cauzei dedusă judecății și constatarea existenței de

indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se

impune a fi protejat precumpănitor, față de regula respectării libertății

individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).

Se constată, sub

aspectele menționate, că instanța de fond a procedat legal, punând în discuție

legalitatea și temeinicia stării de arest a inculpatului, reținând că

temeiurile ce au justificat arestarea se mențin, privarea de libertate

impunându-se în continuare pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului

penal, timpul scurs de la luarea măsurii nefiind de natură a determina

concluzia că nu mai sunt îndeplinite condițiile menținerii arestării, instanța

având în vedere, în ansamblu, atât evoluția cercetării judecătorești, calitatea

inculpatului, cât și poziția sa procesuală, concluzionându-se în sensul

menținerii temeiurilor inițial avute în vedere la dispunerea măsurii arestării,

nefiind infirmată existența probelor sau indicilor temeinice ce fac rezonabilă

presupunerea săvârșirii faptelor în sensul art. 143 C. proc. pen., art. 68

1

C. proc. pen. și art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO, lăsarea

în libertate a inculpatului prezentând un pericol concret pentru ordinea

publică.

Se va reține că în

mod justificat, interpretând și aplicând corect normele incidente în cauză,

prima instanță a constatat că temeiurile avute în vedere la dispunerea măsurii

arestării se mențin, deoarece faptele despre care există presupuneri rezonabile

că au fost comise de inculpat sunt de o gravitate deosebită ce rezultă, atât

din materialitatea lor, cât, mai ales, din coroborarea acestora cu calitatea

avută de persoana despre care există indicii că a fost subiect activ al

infracțiunii, justificându-se astfel concluzia că lăsarea în libertate a

inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.

Inculpatul a fost

arestat avându-se în vedere ca temei de drept dispozițiile art. 148 lit. b) și

f) C. proc. pen., din probele administrate în cauză rezultând presupunerea

rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat și există

indicii ce determină bănuiala că inculpatul a comis faptele în exercițiul și în

virtutea funcțiilor pe care le avea sau le-a deținut în diferite instituții ale

statului, creând impresia că autoritățile judiciare pot fi influențate pentru

a-și desfășura activitatea în sensul dorit de anumite persoane.

Această conduită a

inculpatului a creat în rândul opiniei publice, subsecvent realizării acțiunilor

presupus comise, o stare de insecuritate socială, bazată preponderent pe

existența posibilității de influențare și aservire a autorităților judiciare,

cu privire la care inculpatul prin acțiunile sale a încercat să acrediteze

ideea că pot fi folosite contrar legii și moralei pentru realizarea intereselor

particulare ale anumitor persoane.

Totodată, probele

dosarului au dovedit și îndeplinirea condiției prevăzută de art. 148 lit. b) C.

proc. pen., constând în existența de date relative la încercarea inculpatului

de zădărnicire a aflării adevărului prin influențarea martorului F.D.R., motiv

care constituie, inclusiv în opina curții europene, un risc pertinent de natură

a justifica menținerea măsurii provizorii privative de libertate (cauza R. vs.

Austria ).

Așa fiind se constată

că, în speță, se mențin temeiurile avute în vedere la data luării măsurii

arestării, după cum în mod just a reținut prima instanță.

Probele dosarului

furnizează indicii temeinice ce susțin presupunerea rezonabilă că inculpatul a

comis infracțiunile pentru care este cercetat, sancționate cu pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia constituie un

pericol concret pentru ordinea publică. În speță acesta rezultă din gravitatea

faptelor presupus comise, modul în care inculpatul a acționat, poziția socială

a acestuia și percepția avută cu privire la modul de rezolvare a intereselor

persoanelor și a manierei în care autoritățile statului își desfășoară

activitatea, în sensul că pot fi aservite și folosite, la nevoie, pentru

rezolvarea unor probleme personale prin exercitarea de influențe și, eventual,

contra unor sume de bani.

Necesitatea

desfășurării în condiții normale a procesului penal, aflat, încă, datorită

complexității cauzei, într-o etapă incipientă a cercetării judecătorești

(singura probă administrată constând în declarațiile inculpaților), impune

privarea de libertate în continuare a inculpatului, având în vedere și

încercarea acestuia de zădărnicire a aflării adevărului, în sensul arătat

anterior.

Legitimitatea menținerii

măsurii preventive privativă de libertate rezultă, așadar, din persistența

temeiurilor ce inițial au determinat luarea măsurii preventive, coroborată cu

diligenta autorității judiciare în desfășurarea cu celeritate a procedurii, ce

presupune administrarea și, respectiv, readministrarea, în condiții de

oralitate, nemijlocire și contradictorialitate a probelor în vederea stabilirii

corecte și complete a stării de fapt, finalitate ce nu poate fi atinsă – având

în vedere conduita procesuală anterioară a inculpatului – în condițiile lăsării

acestuia în libertate.

Se constată, de

asemenea, că prin specificul faptelor grave despre care există indicii că au

fost comise de inculpatul V.C., prin folosirea funcțiilor și poziției deținute,

s-a produs o anumită stare de tulburare socială de natură a justifica detenția

provizorie inclusiv prin raportare la necesitatea restabilirii și menținerii

încrederii în promptitudinea și fermitatea reacției autorităților statului la

comiterea acestei categorii de fapte.

Se va constata,

totodată că menținerea măsurii arestării preventive răspunde exigențelor impuse

de dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, durata arestării preventive nefiind

excesivă prin raportare la complexitatea cauzei, la stadiul procesual și la

activitățile și diligențele depuse de instanță pentru derularea cu celeritate

și în condiții de legalitate a cercetării judecătorești.

Se va avea în vedere

că instanța de contencios european a drepturilor omului a apreciat că

persistența motivelor arestării reprezintă o condiție pentru legalitatea

menținerii detenției, aceasta, coroborată cu diligențele depuse de autorități

pentru derularea procedurii, legitimând detenția;

Se va reține că, în

speța de față, garanțiile prevăzute de art. 5 din Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale au fost respectate,

măsura arestării preventive fiind dispusă de către judecător, privarea de

libertate a inculpatului, ca măsură cu caracter de excepție, fiind supusă

controlului judiciar independent.

Totodată, se impune a

se aminti faptul că, astfel după cum corect s-a reținut și de către prima

instanță, lăsarea inculpatului în libertate ar constitui un pericol concret

pentru ordinea publică, pericol ce reiese din gravitatea faptei despre care

există indicii că a comis-o într-o calitate cu totul specială, de persoană

investită cu apărarea ordinii de drept și, în esență, a legii, existând

posibilitatea producerii unui efect negativ asupra încrederii societății în

capacitatea de reacție a autorităților față de astfel de fapte, de natură a

crea o percepție deformată a opiniei publice cu privire la activitatea și

probitatea instituțiilor statului.

Rezultă, așadar, că

lipsirea de libertate – prin menținerea măsurii arestării preventive - se

impunea luându-se în considerare interesul public ce trebuie protejat cu

prioritate și fără încălcarea prezumției de nevinovăție a inculpatului, față de

regula respectării libertății individuale, acest interes general al menținerii

ordinii sociale și de drept trecând înaintea dreptului persoanei deținute de a

fi cercetată în libertate și justificând privarea sa de libertate.

Criticile apărării,

reiterate în recurs, privind, în esență, caracterul nelegal al probelor,

neaudierea prealabilă a inculpatului, inexistența și nedovedirea temeiurilor

care au fundamentat luarea, față de inculpat, a măsurii arestării sunt

nefondate.

Apărarea privind

nelegalitatea luării față de inculpat a măsurii arestării în condițiile

neaudierii sale de către Senat și procuror a fost invocată în repetate rânduri,

fiind respinsă motivat. Se va reține că dispozițiile art. 149

1

C. proc. pen. prevăd că propunerea de arestare se întocmește după ascultarea

inculpatului în prezența apărătorului, fără însă a stabili un moment la care în

mod obligatoriu se impune a se efectua audierea. Așadar, dreptul la apărare al

inculpatului nu este încălcat dacă între momentul audierii și cel al întocmirii

propunerii de arestare trece un anumit interval de timp (în care nu s-au

desfășurat activități care să impună audierea inculpatului), legea neprevăzând

în sarcina procurorului decât obligația de a-l audia pe inculpat nu și momentul

exact la care audierea are loc. În speța de față, inculpatul a fost audiat, a

dat declarație (11 decembrie 2009) pentru ca apoi să se prevaleze de dreptul la

tăcere (15 februarie 2010), dreptul la apărare al inculpatului nefiind

încălcat, declarația luată de către judecător inculpatului respectând dispozițiile

art. 71 alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 323 alin. (2) C. proc. pen.,

și fiind „lăsat să declare tot ce știe” în cauză, dreptul la apărare și

garanțiile prevăzute de art. 5 din Convenție nefiind încălcate.

Aspectele privind

nelegalitatea interceptării convorbirilor telefonice și din mediul ambiental

exced cauzei față de stadiul procesului penal,

iar verificarea sub aspect formal a

legalității interceptărilor conduce la concluzia îndeplinirii condițiilor

prevăzute de art. 91

1

C. proc. pen. Redarea convorbirilor s-a

efectuat potrivit art. 91

2

alin. (4) C. proc. pen. ce prevede

anumite limite în care această operațiune se efectuează, generate de cauza ce

constituie obiectul cercetării, astfel că operațiunea de selectare a

convorbirilor ce privesc obiectul cauzei este nu doar permisă, dar și impusă de

lege. Utilizarea, în cauză, a convorbirilor interceptate legal în altă cauză,

este permisă, potrivit art. 91

2

alin. (5) C. proc. pen., neexistând

în prezenta cauză cadrul legal necesar cenzurării modului de obținere a

probelor, instanța având în vedere și apreciind aparența de legalitate,

criticile privind pretinsa nelegalitate a obținerii probelor urmând a se invoca

și analiza cu ocazia discutării cererilor de probe, în cursul cercetării

judecătorești, etapă care nu a fost atinsă până în prezent, după cum s-a arătat

și anterior.

Criticile privind

durata excesivă a detenției preventive nu pot fi primite deoarece, după cum s-a

argumentat anterior, cauza are un caracter complex, se impune continuarea administrării

de probe, instanța depunând diligența cuvenită pentru derularea procedurii cu

celeritate, aceste elemente, coroborate cu atitudinea procesuală a

inculpatului, caracterizată de încercarea de influențare a unui martor,

impunând la acest moment procesual privarea de libertate a inculpatului.

Aspectele relative la

nelegala reținere a temeiului prevăzut de dispozițiile art. 148 lit. b) C.

proc. pen., motivat de împrejurarea că numitul R.D.F. nu avea calitate de

martor nu pot fi avute în vedere, deoarece atitudinea procesuală a inculpatului

s-a caracterizat prin încercarea de zădărnicire a aflării adevărului prin

influențarea și deci denaturarea aspectelor pe care o persoană putea să le

declare cu privire la cauză, legea sancționând fapta în sine, iar enumerarea

cuprinsă de norma anterior indicată este exemplificativă.

soluția primei instanțe de respingere a cererii de liberare provizorie sub

control judiciar a inculpatului se reține că și aceasta este legală și

temeinică.

Astfel, după cum

rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a

procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de

la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste

scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau

pe cauțiune.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana

arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi

eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la

reglementările interne în materie se constată că art. 160

2

alin. (1)

și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în care aceasta poate fi

acordată.

Rezultă, așadar, că

liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă,

neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea insta