ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 245/2010

Asupra recursului penal de față constată: Prin încheierea din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția I-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009, s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 și art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., menținerea stării de arest a inculpatului R.D. și respingerea cererilor de înlocuire a măsurii arestării preventive și de liberare provizorie sub control judiciar formulate de același inculpat, ca neîntemeiate. S-a reținut de către instanță că inculpatul R.D. era arestat preventiv în baza mandatului din 5 noiembrie 2009 emis de Curtea de Apel București, secția II-a penală, sub acuzația săvârșirii unor infracțiuni de corupție implicând calitatea sa de judecător în cadrul Tribunalului Prahova.

Măsura arestării preventive fusese luată pe temeiul dispozițiilor art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., apreciindu-se că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, având în vedere natura și gravitatea acuzațiilor, presupusa modalitatea de comitere a faptelor, scopul în vederea căruia se acționase și rezultatul negativ produs asupra imaginii justiției, prin subminarea încrederii publice în corectitudinea actului de justiție. Prin rechizitoriul nr. 207/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din 26 noiembrie 2009, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a inculpatului, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția I-a penală.

Prin încheierea din 30 noiembrie 2009 pronunțată în cauză a fost menținută starea de arest a inculpatului, constatându-se subzistența temeiurilor arestării inițiale și necesitatea prezervării ordinii publice. Având de apreciat asupra menținerii în continuare a detenției provizorii, prima instanță a constatat că nu există temeiuri legale care să justifice revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, argumentele avute în vedere la luarea măsurii preventive impunând și în prezent privarea de libertate a inculpatului, susținerile formulate în apărare nefiind relevante în circumstanțele particulare ale cazului. Apărarea a susținut că eliberarea inculpatului nu putea fi refuzată numai pe temeiul gravității acuzațiilor, invocând în acest sens jurisprudența Curții Europene.

De asemenea, s-a invocat inexistența riscului de repetare a infracțiunilor ori de neprezentare la proces sau de împiedicare a cercetării judecătorești, raportat la datele ce caracterizează persoana inculpatului, situația sa actuală și obligațiile ce puteau fî impuse de instanță, corelativ dispoziției de eliberare din arest. Susținerile astfel formulate au fost înlăturate de instanță care a arătat că incidența dispozițiilor art. 148 lit. h) C. proc. pen. se determină în principal pe baza reacției publice declanșate ca urmare a săvârșirii faptelor ce constituie obiectul acuzațiilor, calitatea acuzatului, gravitatea faptelor și presupusa modalitate de comitere a acestora constituind elemente relevante în aprecierea periculozității sociale a inculpatului și a necesității menținerii sale în arest preventiv.

S-a arătat în acest sens că faptele de corupție săvârșite de judecători sunt infracțiuni grave, iar pericolul pentru ordinea publică pe care îl prezintă cei care le săvârșesc nu este cu nimic mai redus decât în cazul altor făptuitori, dimpotrivă săvârșirea faptelor în această calitate aducând un plus de gravitate infracțiunilor, în condițiile în care tocmai de această calitate s-au prevalat la săvârșirea faptelor. S-a menționat de către instanță că natura și gravitatea acuzațiilor formulate împotriva unei persoane este recunoscută și în practica Curții Europene ca motiv acceptabil pentru refuzul de eliberare provizorie din detenție a unui acuzat. Pe de altă parte, s-a arătat că în cadrul examinării stării de arest a inculpatului, controlul instanței este limitat la verificarea subzistenței temeiurilor arestării, prin prisma perioadei scurse de la ultima menținere a stării de arest.

Or, la termenul din 30 noiembrie 2009 când a avut loc menținerea stării de arest, ca și la momentul luării măsurii preventive, situația personală a inculpatului, înainte și după săvârșirea faptelor, era cunoscută instanțelor și nu influențase reținerea în cauză a dispozițiilor art. 148 lit. h) C. proc. pen., apreciindu-se că periculozitatea sa socială subzista, chiar și în condițiile bunei conduite anterioare și a suspendării sale din funcția de magistrat, după punerea sub acuzare. Prin urmare, s-a considerat că toate împrejurările invocate în favoare, nu aduceau nicio schimbare asupra temeiurilor de fapt și de drept inițiale, neexistând motive întemeiate care să justifice înlocuirea măsurii preventive ori punerea în libertate provizorie a inculpatului.

Apreciind și că măsura arestării preventive era necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, având în vedere stadiul incipient al cercetării judecătorești, prima instanță a menținut starea de arest a inculpatului, în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 și art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. Pe cale de consecință, au fost respinse cererile inculpatului privind înlocuirea măsurii arestării preventive și de liberare provizorie sub control judiciar. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.D. S-a precizat că recursul formulat în cauză vizează exclusiv soluția pronunțată în cererea de liberare provizorie sub control judiciar și dispoziția privitoare la menținerea stării de arest a inculpatului.

S-a arătat de către inculpat că soluția primei instanțe s-a întemeiat, în principal, pe existența pericolului pentru ordinea publică prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., avut în vedere ca temei al arestării sale, fără a se acorda însă importanța cuvenită criteriilor în raport de care se examinează cererea de liberare provizorie sub control judiciar. A fost menționată în acest sens absența unor date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că, lăsat în libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va încerca influențarea cursului procesului, având în vedere situația personală a inculpatului, precum și faptul finalizării anchetei penale.

De asemenea, s-a arătat că prima instanță nu a respectat nici procedura prevăzută de lege pentru soluționarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar în sensul că ar fi omis să se pronunțe asupra admisibilității în principiu a cererii și nu a procedat la ascultarea inculpatului, anterior acordării cuvântului în dezbateri, încălcându-se astfel dispozițiile art. 160 7 alin. (2) C. proc. pen. și art. 160 8a alin. (1) din același cod. S-a mai arătat că natura faptei, gravitatea și efectele ei nu justifică în sine necesitatea continuării prevenției în lipsa unor fapte capabile să demonstreze că eliberarea inculpatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice. S-a menționat că prima instanță nu indicase în considerente asemenea fapte, iar existența lor nu era susținută nici de actele dosarului.

Examinând încheierea atacată în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează: Din actul de sesizare a instanței se reține că împotriva inculpatului au fost formulate o serie de acuzații dintre cele mai grave, faptele pretins săvârșite implicând calitatea sa de magistrat în cadrul Tribunalului Prahova, calitate de care s-a folosit pentru a face acte contrare obligațiilor de serviciu ce îi reveneau.

În concret, s-a reținut că, în cursul lunii septembrie 2009, inculpatul, în calitate de judecător la instanța Tribunalului Prahova, a pretins, prin intermediul coinculpatei P.V.I., avocat în Baroul Prahova, suma de 25.000 euro și a acceptat promisiunea oferirii sumei de 3.000 euro pentru a dispune punerea în libertate a numitului S.Z., cercetat în stare de arest preventiv, în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești. Din folosul pretins, inculpatul a primit suma totală de 21.000 euro, în două tranșe, de la S.Z. și S.I., prin intermediul avocatei P.V.I. A rezultat că acuzatul S.Z. a fost pus în libertate, în recursul formulat împotriva încheierii din 24 septembrie 2009 a Judecătoriei Ploiești, inculpatul făcând parte din completul de judecată care a judecat cauza în recurs la Tribunalul Prahova.

De asemenea, s-a reținut că, prin intermediul aceleiași avocate, inculpatul a pretins, în cursul lunii octombrie 2009, suma de 20.000 euro de la numitul M.E., din care a primit efectiv suma de 9.000 euro, pentru a dispune punerea în libertate a acuzatului P.F.N., cercetat în stare de arest preventiv, în Dosarul nr. 57/P/2008 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploiești, aflat pe rolul Tribunalului Prahova pentru judecarea fondului cauzei. A rezultat că inculpatul, în calitatea sa de judecător la Tribunalul Prahova, a soluționat favorabil cererea de punere în libertate formulată de acuzatul P.F.N. Această persoană, ca și acuzatul S.Z., erau trimiși în judecată în stare de arest preventiv sub aspectul săvârșirii unor infracțiuni grave, P.F.N.

pentru inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat, instigare la săvârșirea mai multor infracțiuni privind comerțul electronic și șantaj, iar S.Z. pentru infracțiuni de înșelăciune și șantaj. Ca împrejurări de săvârșire a faptelor, s-a reținut că între inculpat și avocata P.V.I. exista o relație apropiată, aceasta deținând anterior funcția de grefier la Judecătoria Ploiești, instanță la care și inculpatul funcționase ca judecător. Probatoriul administrat în faza de urmărire penală arată că, în perioada de săvârșire a presupuselor fapte, inculpatul și avocata au ținut permanent legătura, aceasta din urmă făcând cunoscute persoanelor interesate pretențiile inculpatului și ocupându-se, totodată, de primirea sumelor de bani, pe care ulterior le preda inculpatului, potrivit înțelegerii convenite.

De asemenea, nu a fost exclusă posibilitatea de exploatare a sistemului informatic de repartizare a cauzelor la Tribunalul Prahova în vederea dirijării dosarului privind pe acuzatul S.Z. la completul de judecată în a cărui alcătuire intra și inculpatul la termenul când s-a soluționat cauza în recurs. În raport de situația de fapt prezentată, gravitatea deosebită a infracțiunilor este de necontestat. Natura și gravitatea infracțiunilor de care inculpatul este acuzat, modalitatea în care se presupune că ar fi acționat, dar mai ales calitatea de care s-a prevalat la săvârșirea faptelor și consecințele produse asupra imaginii justiției, prin subminarea încrederii publice în actul de justiție, în contextul mai larg al prevenirii și combaterii corupției, constituie elemente în raport de care se examinează necesitatea prezervării ordinii publice.

De asemenea, așa cum bine a subliniat și prima instanță, jurisprudența Curții Europene nu exclude refuzul de eliberare a unui acuzat numai pe temeiul gravității faptelor, dacă indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate se aduce un prejudiciu real ordinii publice. În speță, interesul public al prezervării ordinii publice continuă să fie actual în raport gravitatea infracțiunilor, faptul că acestea au fost săvârșite de un magistrat în cadrul atribuțiilor de serviciu implicând corecta administrare a justiției și sancționarea celor vinovați, durata redusă a detenției provizorii de până în prezent, stadiul incipient al cercetării judecătorești și impactul negativ asupra comunității din care face parte inculpatul, în situația în care ar fi cercetat în libertate, prin acreditarea ideii că nu toți cetățenii sunt egali în fața legii și că autoritățile judiciare nu reacționează ferm împotriva persoanelor care săvârșesc asemenea fapte.

Toate aceste elemente au fost corect evaluate de prima instanță atunci când a decis menținea stării de arest a inculpatului. Pe de altă parte, se constată că și cererea de liberare provizorie sub control judiciar a fost justificat refuzată inculpatului, existând un potențial risc de influențare a procesului. Se reține în acest sens că cercetarea judecătorească este în stadiul incipient, nefiind audiați inculpații și martorii principali. De asemenea, în contextul în care inculpatul a negat acuzațiile ce formează obiectul cercetărilor în cauză si între acesta și persoana care a facilitat săvârșirea faptelor există o anumită relație de încredere, asemenea raporturi existând și între avocată și mituitori, apare justificată temerea că, lăsat în libertate, inculpatul ar putea influența cursului anchetei.

Potrivit art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Or, în speță, așa cum s-a arătat, este îndeplinită cea de-a doua situație vizată de textul de lege enunțat, existând date care justifică temerea că inculpatul ar putea influența cursul procesului. Prin urmare, nu poate fi primită critica inculpatului referitoare la greșita aplicare a legii de către prima instanța.

Tot astfel, se constată că nici celelalte neregularități privitoare la nerespectarea de către instanță a condițiilor prevăzute pentru soluționarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu sunt de natură a atrage nulitatea încheierii pronunțate. Astfel, se reține că soluția pronunțată în cauză a vizat fondul cererii de liberare provizorie sub control judiciar, ceea ce înseamnă că cererea fusese considerată implicit admisibilă de către instanță; verificarea admisibilității era prioritară examinării fondului cererii, iar o asemenea examinare nu putea avea loc înainte ca cererea să fi fost declarată admisibilă. În lipsa unei vătămări procesuale care să se fi produs în drepturile inculpatului, nepronunțarea expresă asupra admisibilității cererii nu poate constitui motiv de nulitate a încheierii.

De asemenea, se arată că nulitatea indiferent de felul ei -relativă sau absolută, după criteriul modului de aplicare și efectele pe care produce - nu poate fi concepută în lipsa unei vătămări procesuale care să se fi produs în drepturile celui în favoarea căruia a fost edictată dispoziția legală încălcată. În speță, deși corectă susținerea inculpatului privitoare la neascultarea sa separată înainte de soluționarea cererii de către instanță, Înalta Curte constată că prin nerespectarea dispozițiilor art. 160 8a C. proc. pen. nu s-a produs nicio vătămare în drepturile inculpatului atât timp cât cu ocazia acordării cuvântului în dezbateri acesta a formulat ample concluzii cu privire la temeinicia cererii sale, justificând cu argumente de fapt și de lege motivele pentru care cerea eliberarea din detenție.

Așadar, inculpatul a avut posibilitatea de a-și susține cauza potrivit cu interesele sale și de a formula apărări și observații asupra aspectelor în dezbatere. În expunerea de motive făcute în fața instanței, inculpatul a menționat tot ceea ce putea declara și în cadrul unei audieri separate. Sub acest aspect, este de menționat că legea nu conține nicio precizare cu privire la ce anume urmează a fi ascultat inculpatul în procedura de soluționare a cererii de liberare provizorie. Însă, având în vedere interesul urmărit prin promovarea unei asemenea cereri și condițiile ce se cer a fi îndeplinite de lege pentru rezolvarea ei favorabilă, audierea trebuie să poarte, în principal, asupra elementelor pe baza cărora se evaluează inexistența riscului de repetare a infracțiunilor și de influențare a anchetei.

În caz, susținerile formulate personal de inculpat au vizat și aceste aspecte, rezultând astfel că dreptul de audiere al inculpatului nu a fost în fapt încălcat. În cadrul dezbaterilor în recurs, inculpatul a menționat că susținerile formulate în fața instanței de fond trebuie considerate ca având valoarea unei pledoarii în cauză, calitatea sa de magistrat conferindu-i dreptul de a formula concluzii personal. În fața primei instanțe, inculpatul nu a declarat însă că înțelege să fie avocat în propria cauză. Apoi, o asemenea declarație ar fi fost lipsită și de consecințe juridice, având în vedere că magistratul suspendat din funcție nu mai poate invoca beneficiul dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Ca urmare, se constată că nu există elemente în raport de care să se poată concluziona că dreptul la audiere al inculpatului a fost încălcat. Pentru aceste motive, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.D. și va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.D. împotriva încheierii din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009 (nr. 2766/2009). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 ianuarie 2010.