ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 245/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 245/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului penal de față constată:

Prin încheierea din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția

I-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009, s-a dispus, în conformitate

cu dispozițiile art. 300

2

și art. 160

b

alin. (3) C. proc.

pen., menținerea stării de arest a inculpatului R.D. și respingerea cererilor

de înlocuire a măsurii arestării preventive și de liberare provizorie sub

control judiciar formulate de același inculpat, ca neîntemeiate.

S-a reținut de către instanță că inculpatul R.D. era

arestat preventiv în baza mandatului din 5 noiembrie 2009 emis de Curtea de

Apel București, secția II-a penală, sub acuzația săvârșirii unor infracțiuni de

corupție implicând calitatea sa de judecător în cadrul Tribunalului Prahova.

Măsura arestării preventive fusese luată pe temeiul

dispozițiilor art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., apreciindu-se că

lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică,

având în vedere natura și gravitatea acuzațiilor, presupusa modalitatea de

comitere a faptelor, scopul în vederea căruia se acționase și rezultatul

negativ produs asupra imaginii justiției, prin subminarea încrederii publice în

corectitudinea actului de justiție.

Prin rechizitoriul nr. 207/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție din 26 noiembrie 2009, s-a dispus trimiterea în

judecată în stare de arest a inculpatului, dosarul fiind înregistrat pe rolul

Curții de Apel București, secția I-a penală.

Prin încheierea din 30 noiembrie 2009 pronunțată în cauză a

fost menținută starea de arest a inculpatului, constatându-se subzistența

temeiurilor arestării inițiale și necesitatea prezervării ordinii publice.

Având de apreciat asupra menținerii în continuare a

detenției provizorii, prima instanță a constatat că nu există temeiuri legale

care să justifice revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, argumentele

avute în vedere la luarea măsurii preventive impunând și în prezent privarea de

libertate a inculpatului, susținerile formulate în apărare nefiind relevante în

circumstanțele particulare ale cazului.

Apărarea a susținut că eliberarea inculpatului nu putea

fi refuzată numai pe temeiul gravității acuzațiilor, invocând în acest sens

jurisprudența Curții Europene.

De asemenea, s-a invocat inexistența riscului de

repetare a infracțiunilor ori de neprezentare la proces sau de împiedicare a

cercetării judecătorești, raportat la datele ce caracterizează persoana

inculpatului, situația sa actuală și obligațiile ce puteau fî impuse de

instanță, corelativ dispoziției de eliberare din arest.

Susținerile astfel formulate au fost înlăturate de

instanță care a arătat că incidența dispozițiilor art. 148 lit. h) C. proc.

pen. se determină în principal pe baza reacției publice declanșate ca urmare a

săvârșirii faptelor ce constituie obiectul acuzațiilor, calitatea acuzatului,

gravitatea faptelor și presupusa modalitate de comitere a acestora constituind

elemente relevante în aprecierea periculozității sociale a inculpatului și a

necesității menținerii sale în arest preventiv.

S-a arătat în acest sens că faptele de corupție

săvârșite de judecători sunt infracțiuni grave, iar pericolul pentru ordinea

publică pe care îl prezintă cei care le săvârșesc nu este cu nimic mai redus

decât în cazul altor făptuitori, dimpotrivă săvârșirea faptelor în această

calitate aducând un plus de gravitate infracțiunilor, în condițiile în care tocmai

de această calitate s-au prevalat la săvârșirea faptelor.

S-a menționat de către instanță că natura și gravitatea

acuzațiilor formulate împotriva unei persoane este recunoscută și în practica

Curții Europene ca motiv acceptabil pentru refuzul de eliberare provizorie din

detenție a unui acuzat.

Pe de altă parte, s-a arătat că în cadrul examinării

stării de arest a inculpatului, controlul instanței este limitat la verificarea

subzistenței temeiurilor arestării, prin prisma perioadei scurse de la ultima menținere

a stării de arest.

Or, la termenul din 30 noiembrie 2009 când a avut loc

menținerea stării de arest, ca și la momentul luării măsurii preventive,

situația personală a inculpatului, înainte și după săvârșirea faptelor, era

cunoscută instanțelor și nu influențase reținerea în cauză a dispozițiilor art.

148 lit. h) C. proc. pen., apreciindu-se că periculozitatea sa socială

subzista, chiar și în condițiile bunei conduite anterioare și a suspendării

sale din funcția de magistrat, după punerea sub acuzare.

Prin urmare, s-a considerat că toate împrejurările

invocate în favoare, nu aduceau nicio schimbare asupra temeiurilor de fapt și

de drept inițiale, neexistând motive întemeiate care să justifice înlocuirea

măsurii preventive ori punerea în libertate provizorie a inculpatului.

Apreciind și că măsura arestării preventive era necesară

pentru buna desfășurare a procesului penal, având în vedere stadiul incipient

al cercetării judecătorești, prima instanță a menținut starea de arest a

inculpatului, în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

și art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.

Pe cale de consecință, au fost respinse cererile

inculpatului privind înlocuirea măsurii arestării preventive și de liberare

provizorie sub control judiciar.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat

recurs inculpatul R.D.

S-a precizat că recursul formulat în cauză vizează

exclusiv soluția pronunțată în cererea de liberare provizorie sub control

judiciar și dispoziția privitoare la menținerea stării de arest a inculpatului.

S-a arătat de către inculpat că soluția primei instanțe s-a

întemeiat, în principal, pe existența pericolului pentru ordinea publică

prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., avut în vedere ca temei al

arestării sale, fără a se acorda însă importanța cuvenită criteriilor în raport

de care se examinează cererea de liberare provizorie sub control judiciar.

A fost menționată în acest sens absența unor date

relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că, lăsat în

libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va

încerca influențarea cursului procesului, având în vedere situația personală a

inculpatului, precum și faptul finalizării anchetei penale.

De asemenea, s-a arătat că prima instanță nu a respectat

nici procedura prevăzută de lege pentru soluționarea cererii de liberare

provizorie sub control judiciar în sensul că ar fi omis să se pronunțe asupra

admisibilității în principiu a cererii și nu a procedat la ascultarea

inculpatului, anterior acordării cuvântului în dezbateri, încălcându-se astfel

dispozițiile art. 160

7

alin. (2) C. proc. pen. și art. 160

8a

alin. (1) din același cod.

S-a mai arătat că natura faptei, gravitatea și efectele

ei nu justifică în sine necesitatea continuării prevenției în lipsa unor fapte

capabile să demonstreze că eliberarea inculpatului ar aduce cu adevărat

prejudicii ordinii publice.

S-a menționat că prima instanță nu indicase în

considerente asemenea fapte, iar existența lor nu era susținută nici de actele

dosarului.

Examinând încheierea atacată în raport de criticile

formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Din actul de sesizare a instanței se reține că împotriva

inculpatului au fost formulate o serie de acuzații dintre cele mai grave,

faptele pretins săvârșite implicând calitatea sa de magistrat în cadrul

Tribunalului Prahova, calitate de care s-a folosit pentru a face acte contrare

obligațiilor de serviciu ce îi reveneau.

În concret, s-a reținut că, în cursul lunii septembrie

2009, inculpatul, în calitate de judecător la instanța Tribunalului Prahova, a

pretins, prin intermediul coinculpatei P.V.I., avocat în Baroul Prahova, suma

de 25.000 euro și a acceptat promisiunea oferirii sumei de 3.000 euro pentru a

dispune punerea în libertate a numitului S.Z., cercetat în stare de arest

preventiv, în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria

Ploiești.

Din folosul pretins, inculpatul a primit suma totală de

21.000 euro, în două tranșe, de la S.Z. și S.I., prin intermediul avocatei P.V.I.

A rezultat că acuzatul S.Z. a fost pus în libertate, în

recursul formulat împotriva încheierii din 24 septembrie 2009 a Judecătoriei

Ploiești, inculpatul făcând parte din completul de judecată care a judecat

cauza în recurs la Tribunalul Prahova.

De asemenea, s-a reținut că, prin intermediul aceleiași

avocate, inculpatul a pretins, în cursul lunii octombrie 2009, suma de 20.000

euro de la numitul M.E., din care a primit efectiv suma de 9.000 euro, pentru a

dispune punerea în libertate a acuzatului P.F.N., cercetat în stare de arest

preventiv, în Dosarul nr. 57/P/2008 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial

Ploiești, aflat pe rolul Tribunalului Prahova pentru judecarea fondului cauzei.

A rezultat că inculpatul, în calitatea sa de judecător

la Tribunalul Prahova, a soluționat favorabil cererea de punere în libertate

formulată de acuzatul P.F.N.

Această persoană, ca și acuzatul S.Z., erau trimiși în

judecată în stare de arest preventiv sub aspectul săvârșirii unor infracțiuni

grave, P.F.N. pentru inițiere și constituire a unui grup infracțional

organizat, instigare la săvârșirea mai multor infracțiuni privind comerțul

electronic și șantaj, iar S.Z. pentru infracțiuni de înșelăciune și șantaj.

Ca împrejurări de săvârșire a faptelor, s-a reținut că între

inculpat și avocata P.V.I. exista o relație apropiată, aceasta deținând

anterior funcția de grefier la Judecătoria Ploiești, instanță la care și

inculpatul funcționase ca judecător.

Probatoriul administrat în faza de urmărire penală arată că,

în perioada de săvârșire a presupuselor fapte, inculpatul și avocata au ținut

permanent legătura, aceasta din urmă făcând cunoscute persoanelor interesate

pretențiile inculpatului și ocupându-se, totodată, de primirea sumelor de bani,

pe care ulterior le preda inculpatului, potrivit înțelegerii convenite.

De asemenea, nu a fost exclusă posibilitatea de exploatare a

sistemului informatic de repartizare a cauzelor la Tribunalul Prahova în

vederea dirijării dosarului privind pe acuzatul S.Z. la completul de judecată

în a cărui alcătuire intra și inculpatul la termenul când s-a soluționat cauza

în recurs.

În raport de situația de fapt prezentată, gravitatea

deosebită a infracțiunilor este de necontestat.

Natura și gravitatea infracțiunilor de care inculpatul

este acuzat, modalitatea în care se presupune că ar fi acționat, dar mai ales

calitatea de care s-a prevalat la săvârșirea faptelor și consecințele produse

asupra imaginii justiției, prin subminarea încrederii publice în actul de

justiție, în contextul mai larg al prevenirii și combaterii corupției,

constituie elemente în raport de care se examinează necesitatea prezervării

ordinii publice.

De asemenea, așa cum bine a subliniat și prima instanță,

jurisprudența Curții Europene nu exclude refuzul de eliberare a unui acuzat

numai pe temeiul gravității faptelor, dacă indicii concrete demonstrează că

prin lăsarea acuzatului în libertate se aduce un prejudiciu real ordinii

publice.

În speță, interesul public al prezervării ordinii

publice continuă să fie actual în raport gravitatea infracțiunilor, faptul că

acestea au fost săvârșite de un magistrat în cadrul atribuțiilor de serviciu

implicând corecta administrare a justiției și sancționarea celor vinovați,

durata redusă a detenției provizorii de până în prezent, stadiul incipient al

cercetării judecătorești și impactul negativ asupra comunității din care face

parte inculpatul, în situația în care ar fi cercetat în libertate, prin

acreditarea ideii că nu toți cetățenii sunt egali în fața legii și că

autoritățile judiciare nu reacționează ferm împotriva persoanelor care

săvârșesc asemenea fapte.

Toate aceste elemente au fost corect evaluate de prima

instanță atunci când a decis menținea stării de arest a inculpatului.

Pe de altă parte, se constată că și cererea de liberare

provizorie sub control judiciar a fost justificat refuzată inculpatului,

existând un potențial risc de influențare a procesului.

Se reține în acest sens că cercetarea judecătorească

este în stadiul incipient, nefiind audiați inculpații și martorii principali.

De asemenea, în contextul în care inculpatul a negat

acuzațiile ce formează obiectul cercetărilor în cauză si între acesta și

persoana care a facilitat săvârșirea faptelor există o anumită relație de

încredere, asemenea raporturi existând și între avocată și mituitori, apare

justificată temerea că, lăsat în libertate, inculpatul ar putea influența cursului

anchetei.

Potrivit art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.,

liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există

date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească

alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului

prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea

mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Or, în speță, așa cum s-a arătat, este îndeplinită cea

de-a doua situație vizată de textul de lege enunțat, existând date care

justifică temerea că inculpatul ar putea influența cursul procesului.

Prin urmare, nu poate fi primită critica inculpatului

referitoare la greșita aplicare a legii de către prima instanța.

Tot astfel, se constată că nici celelalte neregularități

privitoare la nerespectarea de către instanță a condițiilor prevăzute pentru

soluționarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu sunt de

natură a atrage nulitatea încheierii pronunțate.

Astfel, se reține că soluția pronunțată în cauză a vizat

fondul cererii de liberare provizorie sub control judiciar, ceea ce înseamnă că

cererea fusese considerată implicit admisibilă de către instanță; verificarea

admisibilității era prioritară examinării fondului cererii, iar o asemenea

examinare nu putea avea loc înainte ca cererea să fi fost declarată admisibilă.

În lipsa unei vătămări procesuale care să se fi produs

în drepturile inculpatului, nepronunțarea expresă asupra admisibilității

cererii nu poate constitui motiv de nulitate a încheierii.

De asemenea, se arată că nulitatea indiferent de felul ei

-relativă sau absolută, după criteriul modului de aplicare și efectele pe care

produce - nu poate fi concepută în lipsa unei vătămări procesuale care să se fi

produs în drepturile celui în favoarea căruia a fost edictată dispoziția legală

încălcată.

În speță, deși corectă susținerea inculpatului privitoare la

neascultarea sa separată înainte de soluționarea cererii de către instanță, Înalta

Curte constată că prin nerespectarea dispozițiilor art. 160

8a

C.

proc. pen. nu s-a produs nicio vătămare în drepturile inculpatului atât timp

cât cu ocazia acordării cuvântului în dezbateri acesta a formulat ample

concluzii cu privire la temeinicia cererii sale, justificând cu argumente de

fapt și de lege motivele pentru care cerea eliberarea din detenție.

Așadar, inculpatul a avut posibilitatea de a-și susține cauza

potrivit cu interesele sale și de a formula apărări și observații asupra

aspectelor în dezbatere.

În expunerea de motive făcute în fața instanței, inculpatul a

menționat tot ceea ce putea declara și în cadrul unei audieri separate.

Sub acest aspect, este de menționat că legea nu conține

nicio precizare cu privire la ce anume urmează a fi ascultat inculpatul în

procedura de soluționare a cererii de liberare provizorie.

Însă, având în vedere interesul urmărit prin promovarea

unei asemenea cereri și condițiile ce se cer a fi îndeplinite de lege pentru

rezolvarea ei favorabilă, audierea trebuie să poarte, în principal, asupra

elementelor pe baza cărora se evaluează inexistența riscului de repetare a

infracțiunilor și de influențare a anchetei.

În caz, susținerile formulate personal de inculpat au

vizat și aceste aspecte, rezultând astfel că dreptul de audiere al inculpatului

nu a fost în fapt încălcat.

În cadrul dezbaterilor în recurs, inculpatul a menționat

că susținerile formulate în fața instanței de fond trebuie considerate ca având

valoarea unei pledoarii în cauză, calitatea sa de magistrat conferindu-i

dreptul de a formula concluzii personal.

În fața primei instanțe, inculpatul nu a declarat însă

că înțelege să fie avocat în propria cauză.

Apoi, o asemenea declarație ar fi fost lipsită și de consecințe

juridice, având în vedere că magistratul suspendat din funcție nu mai poate

invoca beneficiul dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Ca urmare, se constată că nu există elemente în raport

de care să se poată concluziona că dreptul la audiere al inculpatului a fost

încălcat.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul R.D. și va dispune obligarea sa la

plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.D.

împotriva încheierii din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009 (nr. 2766/2009).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului

ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25 ianuarie 2010.