ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4144/2009

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009, în baza art. 300 1 C. proc. pen. și art. 160 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului R.D. - fiul lui E. și D., deținut în baza MAP nr. 9/UP din 25 martie 2008, emis de Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, mentinându-se măsura arestării. S-a acordat termen la data de 2 decembrie 2009, în vederea discutării măsurii obligării de a nu părăsi țara, cu privire la inculpații P.V.l., S.I., S.Z., M.E.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul nr. 207/P/2009 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului R.D. pentru săvârșirea a două infracțiuni de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și două infracțiuni de favorizare a infractorului, prev. de art. 264 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. și în stare de libertate a inculpaților P.V.l., pentru săvârșirea a două infracțiuni de complicitate la luare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și două infracțiuni de complicitate la favorizarea infractorului, prev. de art. 26 rap.

la art. 264 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., S.I. și M.E., pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și respectiv pe inculpatul S.Z. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la dare de mită prev. de art. 36 rap. la art. 255 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În actul de sesizare a instanței, s-a reținut în esență că, în cursul lunii septembrie 2009, inculpatul R.D., în calitate de judecător la Tribunalul Prahova, a pretins și primit, prin intermediul inculpatei P.V.l., avocat în Baroul Prahova, suma de aproximativ 20.000 de euro de la inculpații S.I. și S.Z. pentru punerea în libertate a acestuia din urmă, cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești.

S-a mai reținut că în cursul lunii octombrie 2009, același inculpat, fiind învestit cu soluționarea cererii formulate de inculpatul P.F.N. în Dosarul nr. 1084/105/2009 al Tribunalului Prahova, cu ajutorul inculpatei P.V.l., l-a ajutat pe P.F.N., facilitându-i punerea în libertate pentru suma de 20.000 de euro. Potrivit art. 300 1 C. proc. pen., la primirea dosarului și înregistrarea acestuia la instanță, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanța este datoare să verifice, din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea acesteia și dacă reține subzistența temeiurilor care au determinat luarea măsurii sau existența unor temeiuri noi, menține măsura arestării preventive.

Analizând actele dosarului, prin raportare la dispozițiile legale anterior invocate, instanța de fond a apreciat că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale și că subzistă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri, impunându-se ca cercetarea să fie efectuată în continuare cu inculpatul în stare de arest preventiv. S-a reținut că inculpatul a fost arestat preventiv prin încheierea din data de 5 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, apreciindu-se că sunt îndeplinite în cauză condițiile prev. de art. 136, art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., din probele administrate rezultând că există indicii temeinice că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este cercetat, pedepsele prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni sunt mai mari de 4 ani închisoare și lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Încheierea prin care inculpatul a fost arestat preventiv a rămas definitivă prin respingerea recursului inculpatului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, iar după acest moment, inculpatul a fost trimis în judecată, practic toate probele administrate în cursul urmăririi penale fiind administrate până la momentul arestării inculpatului, după acest moment fiind reaudiați inculpații și prezentat materialul de urmărire penală. Din analiza probelor administrate în cursul urmăririi penale, instanța de fond a reținut că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă în continuare, acestea nu s-au schimbat, astfel încât în mod legal nu se poate dispune revocarea sau înlocuirea măsurii arestării.

S-a constatat că există indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile, relevante fiind declarațiile inculpatei P.V.l., care au fost constante pe tot parcursul urmăririi penale, aceasta relatând detaliat atât modul în care inculpatul a direcționat-o și i-a indicat cum să procedeze pentru realizarea scopului propus, respectiv punerea în libertate, în final, a celor doi inculpați, S.Z.

și P.F.N., contra sumelor de bani primite, aceste declarații fiind perfect concordante cu procesele verbale de redare a înregistrărilor telefonice și înregistrărilor audio -video în mediu ambiental dintre cei doi inculpați, declarațiile celorlalți inculpați și în mod deosebit ale inculpatei S.I., care a fost permanent în contact cu inculpata P.V.l., schimbarea declarației acesteia nefiind de natură a înlătura existenta indiciilor temeinice privind săvârșirea faptelor, valoarea probantă a declarației acestei inculpate urmând a fi analizată de instanță ulterior, la analiza fondului cauzei și prin coroborare cu toate probele care se vor administra în cauză.

Instanța de fond a constatat că susținerile apărătorilor inculpatului, în sensul că nu pot fi reținute declarațiile acestei inculpate, deoarece au fost date după ce aceasta s-a pus la dispoziția organelor de urmărire penală pentru a beneficia de reducerea pedepsei, precum și cele privind împrejurarea că toate procesele verbale de interceptare sunt anterioare datei de 4 noiembrie 2009, ia care s-a început urmărirea penală, nu pot fi reținute. Pe de o parte, s-a constatat că apărătorii critică încheierea prin care s-a dispus arestarea, ceea ce excede obiectului cauzei, făcând aprecieri asupra vinovăției inculpatului, însă, prin trimiterile pe care apărătorii înșiși le fac asupra declarațiilor inculpatei P.V.l.

fac, la rândul lor, aceiași analiză asupra vinovăției cu referire la valoarea probantă a probelor administrate. Pe de altă parte, s-a constatat că apărătorii critică de fapt la acest moment procesual al discutării asupra legalității și temeiniciei măsurii preventive, respectiv al menținerii acesteia conform art. 300 1 C. proc. pen., probele în ansamblul lor, cu referiri la legalitatea acestora, acestea fiind aspecte care exced cadrului procesual prezent.

Instanța de fond a apreciat că nu poate reține nici susținerile referitoare la inechitatea tratamentului aplicat inculpatului, în contextul în care ceilalți inculpați sunt cercetați în stare de libertate, pentru că, pe de o parte, egalitatea de tratament a inculpaților nu se regăsește printre criteriile prevăzute de legiuitor pentru a fi analizate la luarea măsurii preventive, iar pe de altă parte, fiecare inculpat are în prezenta cauză un grad diferit de contribuție la săvârșirea faptelor, inculpatul fiind singurul care are și o altă calitate. În ceea ce privește condiția prev. de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., s-a apreciat că există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, care trebuie analizat prin raportare nu doar la conduita anterioară și procesuală a inculpatului și la circumstanțele sale personale, ci în mod deosebit prin raportare la faptele reținute a fi săvârșite, la modul concret în care se reține implicarea și contribuția personală a inculpatului, gradul său de participare, în raport de calitatea pe care acesta o avea.

Faptele de corupție săvârșite de funcționarii publici, și în mod deosebit de judecători, sunt infracțiuni grave și nu pot fi în nici un caz considerate lipsite de pericol social doar pentru că nu sunt infracțiuni de violență, pericolul social concret pentru ordinea publică al celor care săvârșesc astfel de infracțiuni nefiind cu nimic mai redus decât al altor inculpați doar în considerarea calității lor, prevalarea de această calitate fiind, dimpotrivă, un element care dovedește lipsa de scrupule și lipsa de repere morale, aceștia prevalându-se de funcțiile avute pentru a săvârși faptele.

S-a reținut că cercetarea în stare de arest nu poate fi în nici un caz asimilată cu o executare anticipată și nici nu poate conduce la obligația pentru instanță de a pronunța o soluție de condamnare, hotărârea, fie de condamnare fie de achitare, fiind consecința analizei vinovăției inculpatului pe baza tuturor probelor administrate, fără legătură cu modalitatea în care a fost cercetat inculpatul, în stare de arest preventiv sau în stare de libertate. Instanța de fond a apreciat, de asemenea, că măsura arestării preventive corespunde în cea mai mare măsură realizării scopului procesului penal, așa cum arată și art. 136 C. proc. pen., reținând că la acest moment, al debutului cercetării judecătorești, când nu s-a administrat în fața instanței de judecată nici o probă, această măsură se impune și pentru a nu periclita buna desfășurare a procesului penal.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.D., solicitând casarea hotărârii pronunțate de prima instanță și, în rejudecare, revocarea măsurii arestării preventive. Prin motivele de recurs invocate, apărătorii inculpatului au susținut în esență că încheierea atacată este nelegală, întrucât lăsarea inculpatului în libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică, instanța de fond pronunțându-se în cuprinsul încheierii cu privire la vinovăția acestuia și la legalitatea unor mijloace de probă. Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, conform prevederilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin rechizitoriul nr. 207/P/2009 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului R.D. pentru săvârșirea a două infracțiuni de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și două infracțiuni de favorizare a infractorului, prev. de art. 264 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. și în stare de libertate a inculpaților P.V.l., pentru săvârșirea a două infracțiuni de complicitate la luare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și două infracțiuni de complicitate la favorizarea infractorului, prev. de art. 26 rap.

la art 264 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., S.I. și M.E., pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și respectiv pe inculpatul S.Z. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la dare de mită prev. de art. 36 rap. la art. 255 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Referitor la inculpatul R.D., s-a reținut în esență că, în cursul lunii septembrie 2009, în calitate de judecător la Tribunalul Prahova, a pretins și primit, prin intermediul inculpatei P.V.l., avocat în Baroul Prahova, suma de aproximativ 20.000 de euro de la inculpații S.I. și S.Z. pentru punerea în libertate a acestuia din urmă, cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești.

De asemenea, s-a mai reținut că același inculpat, în cursul lunii octombrie 2009, fiind învestit cu soluționarea cererii formulate de inculpatul P.F.N. în Dosarul nr. 1084/105/2009 al Tribunalului Prahova, cu ajutorul inculpatei P.V.l., l-a ajutat pe P.F.N., facilitându-i punerea în libertate pentru suma de 20.000 de euro. Procedând la verificarea, din oficiu, în camera de consiliu, a legalității și temeiniciei arestării preventive, în conformitate cu dispozițiile art. 300 1 C. proc. pen., prima instanță a constatat respectarea acestora și a dispus menținerea stării de arest a inculpatului R.D. Înalta Curte constată că măsura dispusă de prima instanță este corectă, inculpatul aflându-se în situația prev. de art. 5 paragr.

1 lit. c) din C.E.D.O., conform căreia „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia ". Inculpatul a fost arestat preventiv în baza art. 148 lit. f) C. proc. pen., iar temeiurile arestării se mențin și în prezent, întrucât faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată sunt pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

La stabilirea pericolului pentru ordinea publică trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatului, ci și datele referitoare la faptă, nu de puține ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția (cei care concură la înfăptuirea ei) nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității. Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social - ca trăsătură esențială a infracțiunii - aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei.

Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele și din însuși pericolul social al infracțiunii de care este acuzat inculpatul, de reacția publică la comiterea unei astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții corespunzătoare față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte. În acest sens, Înalta Curte reține că în Hotărârea nr. 1 din 1 iulie 2008, pronunțată de C.E.D.O. în cauza „Calmanovici împotriva României" și publicată în M. Of.

nr. 283 din 30 aprilie 2009, se arată: „Curtea observă că, chiar și în absența unei jurisprudențe naționale care să fie, în mod constant, coerentă în materie, instanțele interne au definit de-a lungul timpului criterii și elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenței pericolului pentru ordinea publică, printre care reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și profilul moral al acestuia". Astfel, pericolul concret pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar crea, nu poate fi disociat de rezonanța socială pe care asemenea fapte o generează, fapte de corupție care au luat o amploare deosebită în societatea actuală.

Funcția pe care inculpatul a deținut-o și exigențele cărora acesta se impunea a se supune prin prisma poziției sale de apărător ale legii, rezonanța negativă creată în rândul comunității, căreia i se poate induce ideea și convingerea că există posibilitatea eludării unei sancțiuni penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicați în înfăptuirea justiției, justifică pe deplin menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului. În consecință, nu poate fi reținută susținerea apărătorilor recurentului inculpat că lăsarea acestuia în stare de libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Todată, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiată și critica apărătorilor recurentului inculpat în sensul că instanța de fond, în cuprinsul încheierii atacate, s-ar fi pronunțat cu privire la vinovăția inculpatului și la legalitatea unor mijloace de probă.

Dimpotrivă, așa cum rezultă din considerentele încheierii atacate (pag. 8 alin. (3)), instanța de fond a menționat că exced cadrului procesual aprecierile apărătorilor inculpatului cu privire la vinovăția acestuia și la legalitatea mijloacelor de probă. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.D. împotriva încheierii din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.D. împotriva încheierii din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 decembrie 2009.