ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 861/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 861/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 25 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția

I penală, pronunțată în Dosar nr. 11294/2/2009 (2766/2009), investită cu

soluționarea cauzei penale în care a fost trimis în judecată, printre alții,

inculpatul R.D., a dispus, în baza art. 3002 raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului

R.D.

Totodată, a respins, ca nefondată, cererea de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.

S-au reținut, în esență, următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 207/P/2009, Parchetul

de pe lângă Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea în judecată în

stare de arest preventiv a inculpatului R.D. pentru săvârșirea a două

infracțiuni de luare de mită prev. de art. 254 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 78/2000 și două infracțiuni de favorizare a infractorului prev.

de art. 264 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. și în stare de libertate

a inculpaților P.V.I., pentru săvârșirea a două infracțiuni de complicitate la

infracțiunea de luare de mită prev. de art. 26 rap. la art. 254 alin. (2) rap.

la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și două infracțiuni de complicitate

la infracțiunea de favorizarea infractorului prev. de art. 26 rap. la art. 264

C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., S.I. și M.E., pentru săvârșirea

infracțiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 78/2000 și respectiv pe inculpatul S.Z. pentru săvârșirea

infracțiunii de complicitate la dare de mită prev. de art. 26 rap. la art. 255

alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

S-a reținut în esență că în cursul lunii

septembrie 2009, inculpatul R.D., în calitate de judecător la Tribunalul

Prahova, a pretins și primit, prin intermediul inculpatei P.V.I., avocat în

Baroul Prahova, suma de aproximativ 20.000 de euro de la inculpații S.I. și S.Z.

pentru punerea în libertate a acestuia din urmă, cercetat în stare de arest

preventiv în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria

Ploiești.

S-a mai reținut că în cursul lunii octombrie

2009, același inculpat, fiind învestit cu soluționarea cererii formulate de

inculpatul P.F.N. în Dosarul nr. 1084/105/2009 al Tribunalului Prahova, cu

ajutorul inculpatei P.V.I., l-a ajutat pe P.F.N., facilitându-i punerea în libertate

pentru suma de 20.000 de euro.

Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele

în care inculpatul este arestat preventiv, instanța este datoare să verifice,

în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să

procedeze potrivit art. 160

b

, dispunând menținerea măsurii dacă

temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de

libertate sau dacă există temeiuri noi care justifică privarea de libertate,

respectiv revocarea acesteia dacă temeiurile au încetat sau nu există temeiuri

noi.

Prin încheierea de ședință din data de 30

noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția I penală a dispus menținerea

stării de arest preventiv a inculpatului R.D., constatând legalitatea și

temeinicia măsurii, apreciind că temeiurile care au determinat luarea acestei

măsuri impun în continuare arestarea.

Analizând actele dosarului, instanța a

apreciat că măsura arestării preventive luată prin încheierea de ședință din

data de 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția I penală a fost

dispusă cu respectarea dispozițiilor legale și apreciază că subzistă temeiurile

care au determinat luarea acestei măsuri, impunându-se ca cercetarea să fie

efectuată în continuare cu inculpatul în stare de arest preventiv.

Inculpatul a fost arestat preventiv prin

încheierea din data de 5 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a ll-a penală, apreciindu-se că sunt îndeplinite în cauză condițiile

prevăzute de art. 136, art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., din probele

administrate rezultând că există indicii temeinice că inculpatul a săvârșit

faptele pentru care este cercetat, pedepsele prevăzute de lege pentru aceste

infracțiuni sunt mai mari de 4 ani închisoare și lăsarea în libertate a

inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Instanța a mai reținut că, din analiza

probelor administrate în cursul urmăririi penale și al judecății, rezultă că

temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă în

continuare și nu s-au schimbat, astfel încât nu se poate dispune revocarea

măsurii arestării.

S-a mai reținut că există indicii temeinice

din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit

infracțiunile, relevante fiind declarațiile inculpatei P.V.l., care au fost constante

pe tot parcursul urmăririi penale, aceasta relatând detaliat atât modul în care

inculpatul a direcționat-o și i-a indicat cum să procedeze pentru realizarea

scopului propus, respectiv punerea în libertate, în final, a celor doi

inculpați, S.Z. și P.F.N., contra sumelor de bani primite, aceste declarații

fiind concordante cu procesele verbale de redare a înregistrărilor telefonice

și înregistrărilor audio - video în mediu ambiental dintre cei doi inculpați,

declarațiile celorlalți inculpați, astfel încât nu poate reține susținerilor

apărătorilor inculpatului în sens contrar.

Totodată, s-a reținut că, de la momentul la

care a fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului potrivit art.

3002 C. proc. pen., când a apreciat că există indicii temeinice din care rezultă

presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile și până la data

formulării prezentei cereri au intervenit într-adevăr modificări în ceea ce

privește cursul procesului penal, fiind începută cercetarea judecătorească, însă

nu s-a produs nici o schimbare care să determine instanța să constate că s-au

schimbat temeiurile care au determinat luarea și menținerea măsurii arestării

preventive până la acest moment și care să formeze instanței convingerea că

inculpatul poate fi cercetat în stare de libertate respectiv liberat

provizoriu.

De asemenea, a constatat că apărătorii

inculpatului au modalități diferite de interpretare a drepturilor procesuale

ale inculpaților din dosar, aceștia arătând că dreptul la tăcere de care a

înțeles să se prevaleze inculpata P.V.I. încalcă principiile legalității, al

contradictorialității, al nemijlocirii, acestea din urmă specifice judecății,

precum și dreptul la apărare al inculpatului R.D., deși același drept la tăcere

alături de dreptul de a nu recunoaște acuzațiile nu sunt interpretate în

același mod și în ceea ce îl privește pe inculpatul pe care îl reprezintă, deși

într-un proces toți inculpații se bucură de aceleași drepturi recunoscute de

legiuitor.

Curtea apreciază că există probe că lăsarea

în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică,

care trebuie analizat prin raportare nu doar la conduita anterioară a

inculpatului și circumstanțele sale personale, dar prin raportare și la faptele

reținute a fi săvârșite, la modul concret în care se reține implicarea și

contribuția personală a inculpatului, gradul său de participare, în raport de

calitatea pe care acesta o avea.

Faptele de corupție săvârșite de judecători,

sunt infracțiuni grave și nu pot fi în nici un caz considerate lipsite de

pericol social doar pentru că nu sunt infracțiuni de violență, pericolul social

concret pentru ordinea publică al celor care săvârșesc astfel de infracțiuni

nefiind cu nimic mai redus decât al altor inculpați doar în considerarea calității

lor, prevalarea de această calitate fiind mai degrabă un element de natură a

agrava caracterul și așa suficient de grav al infracțiunilor de corupție

săvârșite de funcționarii publici, atâta vreme cât aceștia se prevalează chiar

de funcțiile avute pentru a săvârși faptele. Pentru aceste motive Curtea

apreciază că nu pot fi reținute susținerile apărătorului inculpatului

referitoare la practica C.E.D.O. care impune analiza necesității măsurii

arestării preventive, caracterul deosebit de grav al infracțiunilor de corupție

fiind apreciat ca atare inclusiv de C.E.D.O., care a evidențiat în multe dintre

cauzele sale acest aspect.

Susținerile apărătorilor inculpatului cu

privire la dispozițiile Convenției cu referire la pericolul social pentru

ordinea publică pe care l-ar reprezenta nu pot fi reținute de Curte dat fiind

că cercetarea în stare de arest nu poate fi în nici un caz asimilată cu o

executare anticipată și nici nu poate conduce la obligația pentru instanță de a

pronunța o soluție de condamnare, hotărârea, fie de condamnare fie de achitare,

fiind consecința analizei vinovăției inculpatului pe baza tuturor probelor

administrate, fără legătură cu modalitatea în care a fost cercetat inculpatul,

în stare de arest preventiv sau în stare de libertate.

A mai reținut că măsura arestării preventive

corespunde în cea mai mare măsură realizării scopului procesului penal, așa cum

arată și art. 136 C. proc. pen., reținând că la acest moment al cercetării

judecătorești, când s-au administrat în fața instanței de judecată o parte din

probele încuviințate, această măsură se impune pentru a nu periclita în

continuare buna desfășurare a procesului penal.

Față de aceste considerente, Curtea a

menținut starea de arest preventiv potrivit art. 3002 și art. 1602 alin. (3) C.

proc. pen., apreciind că față de considerentele arătate, reținând subzistenta

motivelor care au determinat luarea măsurii preventive.

În ceea ce privește cererea de liberare

provizorie sub control judiciar, Curtea a reținut următoarele:

În motivarea cererii s-a arătat, în esență,

că inculpatul îndeplinește condițiile prevăzute de lege în disp. art. 160

2

alin. (1) si (2) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracțiunile săvârșite este mai mică de 18 ani închisoare și nu există probe

din care să rezulte că inculpatul va încerca sa zădărnicească aflarea

adevărului dacă ar fi judecat în stare de libertate, că ar putea încerca să

influențeze martori sau experți, să altereze sau să distrugă mijloace materiale

de probă, arătându-se că inculpatul nu are antecedente penale, fiind încadrat

în muncă la momentul săvârșirii faptelor pentru care este cercetat, iar în

prezent nu mai poate exercita funcția deținută anterior și nu mai poate exista

temerea săvârșirii altor infracțiuni.

Asupra admisibilității în principiu a

cererii, a apreciat că toate considerentele pe care Ie-a dezvoltat în cuprinsul

încheierilor anterioare se mențin astfel încât nu mai revine asupra acestora și

va trece la analiza pe fond a cererii.

Referitor la cererea de liberare provizorie

sub control judiciar a apreciat că aceasta se analizează prin raportare și la

considerentele referitoare la motivele pentru care instanța a apreciat că se

impune cercetarea în stare de arest preventiv a inculpatului de vreme ce legea

permite liberarea provizorie în orice moment și presupune subzistența

temeiurilor care au determinat menținerea stării de arest preventiv.

Deși apărătorul inculpatului a invocat faptul

că nu există probe care să ateste că inculpatul ar încerca să zădărnicească

aflarea adevărului sau să influențeze martorii sau pe ceilalți inculpați,

respectiv că acesta ar încerca să săvârșească alte infracțiuni dat fiind că nu

mai exercită funcția de judecător și faptul că inculpatul nu are antecedente

penale, Curtea apreciază că până la acest moment aceste susțineri nu sunt

dovedite.

Astfel, Curtea a apreciat că, prin raportare

la natura cauzei și persoana inculpatului, respectiv reținând stadiul

procesului penal se impune ca inculpatul să fie cercetat în continuare în stare

de arest preventiv, dat fiind că cercetarea judecătorească se află la început,

au fost audiați inculpații și 3 din cei 15 dintre martorii din rechizitoriu, nu

au fost administrate alte probe, nu au fost audiați restul de 12 dintre

martorii din rechizitoriu, nu au fost audiați martorii încuviințați pentru toți

inculpații, inclusiv pe situația de fapt, unii dintre acești martori, inclusiv

cei încuviințați inculpatului pe situația de fapt, având anterior bune relații

profesionale cu acesta, mulți dintre ceilalți martori din cauză sunt foști

colegi ai inculpatului, judecători sau grefieri, persoane așadar cu care

inculpatul a avut cel puțin relații profesionale, de care s-a prevalat

ulterior, Curtea apreciind că toate aceste împrejurări sunt tot atâtea

circumstanțe care să justifice temerea că inculpatul ar putea direct sau

colateral să influențeze cursul procesului.

Referitor la susținerea că lipsa

antecedentelor penale este o dovadă a faptului că inculpatul nu poate săvârși

alte infracțiuni, s-a reținut că funcția deținută anterior de inculpat impunea

lipsa antecedentelor penale, fiind așadar evident că inculpatul nu are

antecedente penale, fapt care nu a împiedicat trimiterea sa în judecată pentru

acuzația de a fi săvârșit infracțiuni.

Așa fiind, s-a apreciat că cercetarea în

stare de arest preventiv corespunde în cea mai mare măsură realizării scopului

procesului penal, așa cum arată și art. 136 C. proc. pen., reținând că la acest

moment, această măsură se impune pentru a nu periclita buna desfășurare a

procesului penal.

Împotriva încheierii sus-menționate, a

declarat recurs inculpatul R.D., pentru motivele expuse în partea introductivă

a hotărârii.

Recursul inculpatului nu este fondat.

Din examinarea lucrărilor și actelor

dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului se mențin, așa cum a reținut în mod corect prima

instanță, astfel că se impune în continuare privarea de libertate.

Potrivit C. nostru de proc. pen., similar

reglementărilor din majoritatea legislațiilor europene, menținerea unei măsuri

preventive privative de libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă

a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind

săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată

de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin

unul dintre temeiurile de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C.

proc. pen.

În cauză, se constată că temeiul care a stat

la baza luării și menținerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148

lit. f) C. proc. pen. subzistă și în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ,

condițiile prevăzute de textul de lege: inculpatul a săvârșit infracțiuni

pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la acest temei, în practica

C.E.D.O., s-a stabilit că menținerea detenției este justificată atunci când se

face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre

următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în

parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a

probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a

inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Din examinarea lucrărilor și actelor

dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura și gradul deosebit de

ridicat de pericol social al faptelor de luare de mită și de favorizare a

infractorului, pentru care a fost trimis în judecată alături de alți patru

inculpați, lăsarea inculpatului R.D. în libertate ar putea crea riscul de a

zădărnici aflarea adevărului.

Natura infracțiunilor și modalitatea lor de

comitere de către inculpat, în calitate de judecător, relevă o periculozitate

infracțională și o rezonanță socială, care a creat o stare de pericol pentru

încrederea cetățenilor în actul de justiție și cei care sunt desemnați să-l

înfăptuiască.

Așa fiind, temeiurile care au stat inițial la

baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se

înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate.

Pe de altă parte, în raport de momentul

procesual și de complexitatea cauzei, dată de natura infracțiunilor de o

gravitate sporită, de numărul relativ mare al inculpaților, simpla trecere a

unei perioade mai mari de timp, nu este de natură să încalce principiul

rezonabilității măsurii arestării preventive, în accepțiunea C.E.D.O., întrucât

aceasta se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părților

și durata procedurilor în fața instanței.

Așa fiind, menținerea măsurii arestării

preventive se impune în continuare, întrucât prin lăsarea inculpatului în

libertate s-ar crea un pericol pentru buna desfășurare a procesului penal.

Nici cererea de liberare provizorie sub

control judiciar nu este fondată.

Potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.,

liberarea provizorie sub control judiciar nu se poate acorda în cazul în care

există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Din examinarea lucrărilor și actelor

dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura și gradul ridicat de

pericol social al faptelor pretins săvârșite de inculpat, precum și de faptul

că cercetarea judecătorească este în fază incipientă, lăsarea inculpatului în

libertate ar putea crea riscul ca acesta să influențeze cursul judecății în

prima instanță, dat fiind că mulți dintre martorii care urmează a fi ascultați

sunt foști colegi ai inculpatului, menținerea măsurii preventive impunându-se

pentru buna desfășurare a procesului penal.

Pe de altă parte, măsura arestării se impune

a fi menținută și, pe cale de consecință, să fie respinsă cererea inculpatului

de liberare provizorie sub control judiciar, pentru buna desfășurare a

judecării cauzei în fața instanței de fond, dată fiind și complexitatea cauzei,

dată de natura infracțiunilor de o mare gravitate.

Pentru aceste considerente, urmează ca

recursul declarat de recurentul inculpat R.D. împotriva încheierii din 25 februarie

2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosar nr.

11294/2/2009 (2766/2009) să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

recurentul inculpat R.D. împotriva încheierii din 25 februarie 2010 a Curții de

Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosar nr. 11294/2/2009

(2766/2009).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4 martie

2010.