ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 861/2010

Asupra recursului de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 25 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosar nr. 11294/2/2009 (2766/2009), investită cu soluționarea cauzei penale în care a fost trimis în judecată, printre alții, inculpatul R.D., a dispus, în baza art. 3002 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului R.D. Totodată, a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat. S-au reținut, în esență, următoarele: Prin rechizitoriul nr. 207/P/2009, Parchetul de pe lângă Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului R.D.

pentru săvârșirea a două infracțiuni de luare de mită prev. de art. 254 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și două infracțiuni de favorizare a infractorului prev. de art. 264 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. și în stare de libertate a inculpaților P.V.I., pentru săvârșirea a două infracțiuni de complicitate la infracțiunea de luare de mită prev. de art. 26 rap. la art. 254 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și două infracțiuni de complicitate la infracțiunea de favorizarea infractorului prev. de art. 26 rap. la art. 264 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., S.I. și M.E., pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (2) rap.

la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și respectiv pe inculpatul S.Z. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la dare de mită prev. de art. 26 rap. la art. 255 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. S-a reținut în esență că în cursul lunii septembrie 2009, inculpatul R.D., în calitate de judecător la Tribunalul Prahova, a pretins și primit, prin intermediul inculpatei P.V.I., avocat în Baroul Prahova, suma de aproximativ 20.000 de euro de la inculpații S.I. și S.Z. pentru punerea în libertate a acestuia din urmă, cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești. S-a mai reținut că în cursul lunii octombrie 2009, același inculpat, fiind învestit cu soluționarea cererii formulate de inculpatul P.F.N.

în Dosarul nr. 1084/105/2009 al Tribunalului Prahova, cu ajutorul inculpatei P.V.I., l-a ajutat pe P.F.N., facilitându-i punerea în libertate pentru suma de 20.000 de euro. Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat preventiv, instanța este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să procedeze potrivit art. 160 b , dispunând menținerea măsurii dacă temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau dacă există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, respectiv revocarea acesteia dacă temeiurile au încetat sau nu există temeiuri noi. Prin încheierea de ședință din data de 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția I penală a dispus menținerea stării de arest preventiv a inculpatului R.D., constatând legalitatea și temeinicia măsurii, apreciind că temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri impun în continuare arestarea.

Analizând actele dosarului, instanța a apreciat că măsura arestării preventive luată prin încheierea de ședință din data de 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția I penală a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor legale și apreciază că subzistă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri, impunându-se ca cercetarea să fie efectuată în continuare cu inculpatul în stare de arest preventiv. Inculpatul a fost arestat preventiv prin încheierea din data de 5 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, apreciindu-se că sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de art. 136, art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., din probele administrate rezultând că există indicii temeinice că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este cercetat, pedepsele prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni sunt mai mari de 4 ani închisoare și lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Instanța a mai reținut că, din analiza probelor administrate în cursul urmăririi penale și al judecății, rezultă că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă în continuare și nu s-au schimbat, astfel încât nu se poate dispune revocarea măsurii arestării. S-a mai reținut că există indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile, relevante fiind declarațiile inculpatei P.V.l., care au fost constante pe tot parcursul urmăririi penale, aceasta relatând detaliat atât modul în care inculpatul a direcționat-o și i-a indicat cum să procedeze pentru realizarea scopului propus, respectiv punerea în libertate, în final, a celor doi inculpați, S.Z.

și P.F.N., contra sumelor de bani primite, aceste declarații fiind concordante cu procesele verbale de redare a înregistrărilor telefonice și înregistrărilor audio - video în mediu ambiental dintre cei doi inculpați, declarațiile celorlalți inculpați, astfel încât nu poate reține susținerilor apărătorilor inculpatului în sens contrar. Totodată, s-a reținut că, de la momentul la care a fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului potrivit art. 3002 C. proc.

pen., când a apreciat că există indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile și până la data formulării prezentei cereri au intervenit într-adevăr modificări în ceea ce privește cursul procesului penal, fiind începută cercetarea judecătorească, însă nu s-a produs nici o schimbare care să determine instanța să constate că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea și menținerea măsurii arestării preventive până la acest moment și care să formeze instanței convingerea că inculpatul poate fi cercetat în stare de libertate respectiv liberat provizoriu. De asemenea, a constatat că apărătorii inculpatului au modalități diferite de interpretare a drepturilor procesuale ale inculpaților din dosar, aceștia arătând că dreptul la tăcere de care a înțeles să se prevaleze inculpata P.V.I.

încalcă principiile legalității, al contradictorialității, al nemijlocirii, acestea din urmă specifice judecății, precum și dreptul la apărare al inculpatului R.D., deși același drept la tăcere alături de dreptul de a nu recunoaște acuzațiile nu sunt interpretate în același mod și în ceea ce îl privește pe inculpatul pe care îl reprezintă, deși într-un proces toți inculpații se bucură de aceleași drepturi recunoscute de legiuitor. Curtea apreciază că există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, care trebuie analizat prin raportare nu doar la conduita anterioară a inculpatului și circumstanțele sale personale, dar prin raportare și la faptele reținute a fi săvârșite, la modul concret în care se reține implicarea și contribuția personală a inculpatului, gradul său de participare, în raport de calitatea pe care acesta o avea.

Faptele de corupție săvârșite de judecători, sunt infracțiuni grave și nu pot fi în nici un caz considerate lipsite de pericol social doar pentru că nu sunt infracțiuni de violență, pericolul social concret pentru ordinea publică al celor care săvârșesc astfel de infracțiuni nefiind cu nimic mai redus decât al altor inculpați doar în considerarea calității lor, prevalarea de această calitate fiind mai degrabă un element de natură a agrava caracterul și așa suficient de grav al infracțiunilor de corupție săvârșite de funcționarii publici, atâta vreme cât aceștia se prevalează chiar de funcțiile avute pentru a săvârși faptele. Pentru aceste motive Curtea apreciază că nu pot fi reținute susținerile apărătorului inculpatului referitoare la practica C.E.D.O.

care impune analiza necesității măsurii arestării preventive, caracterul deosebit de grav al infracțiunilor de corupție fiind apreciat ca atare inclusiv de C.E.D.O., care a evidențiat în multe dintre cauzele sale acest aspect. Susținerile apărătorilor inculpatului cu privire la dispozițiile Convenției cu referire la pericolul social pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta nu pot fi reținute de Curte dat fiind că cercetarea în stare de arest nu poate fi în nici un caz asimilată cu o executare anticipată și nici nu poate conduce la obligația pentru instanță de a pronunța o soluție de condamnare, hotărârea, fie de condamnare fie de achitare, fiind consecința analizei vinovăției inculpatului pe baza tuturor probelor administrate, fără legătură cu modalitatea în care a fost cercetat inculpatul, în stare de arest preventiv sau în stare de libertate.

A mai reținut că măsura arestării preventive corespunde în cea mai mare măsură realizării scopului procesului penal, așa cum arată și art. 136 C. proc. pen., reținând că la acest moment al cercetării judecătorești, când s-au administrat în fața instanței de judecată o parte din probele încuviințate, această măsură se impune pentru a nu periclita în continuare buna desfășurare a procesului penal. Față de aceste considerente, Curtea a menținut starea de arest preventiv potrivit art. 3002 și art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., apreciind că față de considerentele arătate, reținând subzistenta motivelor care au determinat luarea măsurii preventive. În ceea ce privește cererea de liberare provizorie sub control judiciar, Curtea a reținut următoarele: În motivarea cererii s-a arătat, în esență, că inculpatul îndeplinește condițiile prevăzute de lege în disp.

art. 160 2 alin. (1) si (2) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mică de 18 ani închisoare și nu există probe din care să rezulte că inculpatul va încerca sa zădărnicească aflarea adevărului dacă ar fi judecat în stare de libertate, că ar putea încerca să influențeze martori sau experți, să altereze sau să distrugă mijloace materiale de probă, arătându-se că inculpatul nu are antecedente penale, fiind încadrat în muncă la momentul săvârșirii faptelor pentru care este cercetat, iar în prezent nu mai poate exercita funcția deținută anterior și nu mai poate exista temerea săvârșirii altor infracțiuni. Asupra admisibilității în principiu a cererii, a apreciat că toate considerentele pe care Ie-a dezvoltat în cuprinsul încheierilor anterioare se mențin astfel încât nu mai revine asupra acestora și va trece la analiza pe fond a cererii.

Referitor la cererea de liberare provizorie sub control judiciar a apreciat că aceasta se analizează prin raportare și la considerentele referitoare la motivele pentru care instanța a apreciat că se impune cercetarea în stare de arest preventiv a inculpatului de vreme ce legea permite liberarea provizorie în orice moment și presupune subzistența temeiurilor care au determinat menținerea stării de arest preventiv. Deși apărătorul inculpatului a invocat faptul că nu există probe care să ateste că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului sau să influențeze martorii sau pe ceilalți inculpați, respectiv că acesta ar încerca să săvârșească alte infracțiuni dat fiind că nu mai exercită funcția de judecător și faptul că inculpatul nu are antecedente penale, Curtea apreciază că până la acest moment aceste susțineri nu sunt dovedite.

Astfel, Curtea a apreciat că, prin raportare la natura cauzei și persoana inculpatului, respectiv reținând stadiul procesului penal se impune ca inculpatul să fie cercetat în continuare în stare de arest preventiv, dat fiind că cercetarea judecătorească se află la început, au fost audiați inculpații și 3 din cei 15 dintre martorii din rechizitoriu, nu au fost administrate alte probe, nu au fost audiați restul de 12 dintre martorii din rechizitoriu, nu au fost audiați martorii încuviințați pentru toți inculpații, inclusiv pe situația de fapt, unii dintre acești martori, inclusiv cei încuviințați inculpatului pe situația de fapt, având anterior bune relații profesionale cu acesta, mulți dintre ceilalți martori din cauză sunt foști colegi ai inculpatului, judecători sau grefieri, persoane așadar cu care inculpatul a avut cel puțin relații profesionale, de care s-a prevalat ulterior, Curtea apreciind că toate aceste împrejurări sunt tot atâtea circumstanțe care să justifice temerea că inculpatul ar putea direct sau colateral să influențeze cursul procesului.

Referitor la susținerea că lipsa antecedentelor penale este o dovadă a faptului că inculpatul nu poate săvârși alte infracțiuni, s-a reținut că funcția deținută anterior de inculpat impunea lipsa antecedentelor penale, fiind așadar evident că inculpatul nu are antecedente penale, fapt care nu a împiedicat trimiterea sa în judecată pentru acuzația de a fi săvârșit infracțiuni. Așa fiind, s-a apreciat că cercetarea în stare de arest preventiv corespunde în cea mai mare măsură realizării scopului procesului penal, așa cum arată și art. 136 C. proc. pen., reținând că la acest moment, această măsură se impune pentru a nu periclita buna desfășurare a procesului penal. Împotriva încheierii sus-menționate, a declarat recurs inculpatul R.D., pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii.

Recursul inculpatului nu este fondat. Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se mențin, așa cum a reținut în mod corect prima instanță, astfel că se impune în continuare privarea de libertate. Potrivit C. nostru de proc. pen., similar reglementărilor din majoritatea legislațiilor europene, menținerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc.

pen. În cauză, se constată că temeiul care a stat la baza luării și menținerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă și în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege: inculpatul a săvârșit infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menținerea detenției este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura și gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor de luare de mită și de favorizare a infractorului, pentru care a fost trimis în judecată alături de alți patru inculpați, lăsarea inculpatului R.D. în libertate ar putea crea riscul de a zădărnici aflarea adevărului. Natura infracțiunilor și modalitatea lor de comitere de către inculpat, în calitate de judecător, relevă o periculozitate infracțională și o rezonanță socială, care a creat o stare de pericol pentru încrederea cetățenilor în actul de justiție și cei care sunt desemnați să-l înfăptuiască. Așa fiind, temeiurile care au stat inițial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate.

Pe de altă parte, în raport de momentul procesual și de complexitatea cauzei, dată de natura infracțiunilor de o gravitate sporită, de numărul relativ mare al inculpaților, simpla trecere a unei perioade mai mari de timp, nu este de natură să încalce principiul rezonabilității măsurii arestării preventive, în accepțiunea C.E.D.O., întrucât aceasta se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părților și durata procedurilor în fața instanței. Așa fiind, menținerea măsurii arestării preventive se impune în continuare, întrucât prin lăsarea inculpatului în libertate s-ar crea un pericol pentru buna desfășurare a procesului penal. Nici cererea de liberare provizorie sub control judiciar nu este fondată.

Potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se poate acorda în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura și gradul ridicat de pericol social al faptelor pretins săvârșite de inculpat, precum și de faptul că cercetarea judecătorească este în fază incipientă, lăsarea inculpatului în libertate ar putea crea riscul ca acesta să influențeze cursul judecății în prima instanță, dat fiind că mulți dintre martorii care urmează a fi ascultați sunt foști colegi ai inculpatului, menținerea măsurii preventive impunându-se pentru buna desfășurare a procesului penal.

Pe de altă parte, măsura arestării se impune a fi menținută și, pe cale de consecință, să fie respinsă cererea inculpatului de liberare provizorie sub control judiciar, pentru buna desfășurare a judecării cauzei în fața instanței de fond, dată fiind și complexitatea cauzei, dată de natura infracțiunilor de o mare gravitate. Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat R.D. împotriva încheierii din 25 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosar nr. 11294/2/2009 (2766/2009) să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat R.D. împotriva încheierii din 25 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosar nr. 11294/2/2009 (2766/2009). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 martie 2010.