ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 945/2010
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 945/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față ;
În baza lucrărilor de la dosar,
constată următoarele:
Prin încheierea din 2 martie 2010 a Curții de Apel Iași,
secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr.
0942/99/2008, în baza dispozițiilor art. 139 C. proc. pen., s-a dispus
înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpatul A.D.M., cu
măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu,
respectiv localitatea Tomești, măsură prevăzută de art. 145 C. proc. pen.
Pe durata măsurii obligării de a nu
părăsi localitatea Tomești, a fost obligat inculpatul să respecte următoarele
obligații:
- să se prezinte la organul de
urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată, ori de câte ori este
chemat;
- să se prezinte la organul de
poliție desemnat cu supravegherea, respectiv Poliția localității Tomești,
conform programului de supraveghere întocmit de Poliția localității Tomești sau
ori de câte ori este chemat;
- să nu-și schimbe locuința fără
încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura;
- să nu dețină, să nu folosească și
să nu poarte nicio categorie de arme.
- să nu se apropie și să nu comunice
direct sau indirect cu martorii, ceilalți inculpați sau rudele acestora.
În baza art. 145 alin. (2
2
)
C. proc. pen. și art. 145 alin. (3) C. proc. pen., s-a atras atenția
inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a
obligațiilor stabilite, se va lua față de acesta măsura arestării preventive.
S-a dispus punerea în libertate a
inculpatului A.D.M. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 83/U
din data de 07 noiembrie 2007 emis de Tribunalul Iași, dacă nu este arestat în
altă cauză.
În baza dispozițiilor art. 145 alin.
(2
1
) C. proc. pen., s-a disjuns comunicarea încheierii inculpatului,
locului de deținere, poliției în a cărei rază teritorială locuiește inculpatul,
jandarmeriei, poliției comunitare, organelor competente să elibereze
pașaportul, organelor de frontieră, în vederea asigurării respectării
obligațiilor ce le revin.
În baza dispozițiilor art. 145 alin.
(3) C. proc. pen., s-a atras atenția Poliției localității Tomești asupra
obligației de a verifica periodic respectarea măsurii și a obligațiilor impuse
inculpatului A.D.M. prin prezenta încheiere, iar în cazul în care constată
încălcări ale acestora să sesizeze, de îndată, instanța de judecată.
Pentru a pronunța această încheiere,
instanța învestită cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe
lângă Tribunalul Iași și inculpații C.A., A.D.M. și A.I.O. împotriva Sentinței
penale nr. 107 din 6 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Iași, analizând
legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului A.D.M.,
în temeiul dispozițiilor art. 300
2
raportat la art. 160
b
alin. (1) C. proc. pen., a constatat următoarele:
În cauza de față sunt îndeplinite
atât condițiile prev. de art. 143 C. proc. pen., cât timp din datele existente
rezultă presupunerea rezonabilă, în sensul art. 68
1
C. proc. pen.,
că inculpatul A.D.M. a săvârșit faptele penale pentru care este judecat, cât și
prima condiție instituită de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv faptul
că pentru presupusa infracțiune reținută în sarcina inculpatului legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.
Coroborarea probelor reținute de
către instanța de fond conturează suspiciunea rezonabilă în sensul existenței
unor date, informații, care conving un observator obiectiv și imparțial despre
posibilitatea ca inculpatul să fi săvârșit fapta prevăzută de legea penală
pentru care este judecat (jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în
cauza Gusinskij c. Rusiei, cauza Durmus c. Turciei, cauza Jecius c. Lituaniei),
în acest sens fiind elocventă și condamnarea dispusă de către instanța de fond.
Instanța de apel a avut în vedere,
în analiza celei de-a doua condiții prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.
pen., respectiv faptul că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol
concret pentru ordinea publică, elementele ce țin de natura și modalitatea
concretă de comitere a faptei, împrejurările în care inculpatul a acționat,
gravitatea deosebită a faptei, urmarea produsă, precum și sentimentul de
insecuritate ce a fost creat în rândul comunității, ca urmare a comiterii
presupusei infracțiuni.
În concret, pericolul pentru ordinea
publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., fără a se identifica
sau suprapune cu pericolul social al faptei penale, presupune, pe de o parte, o
rezonanță a faptei respective în comunitate, o reacție colectivă față de o
stare de lucruri negative, iar pe de altă parte, o sumă de elemente care vădesc
necesitatea izolării inculpatului de comunitate, elemente ce rezidă din natura
și modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunii, așa cum s-a reținut în
situația faptică din considerentele sentinței penale apelate.
Măsura lipsirii de libertate a unei
persoane, potrivit dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului și art. 23 din Constituție, se poate dispune și menține atunci când
există motive verosimile că inculpatul a săvârșit o infracțiune sau există
motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica să se săvârșească o nouă
infracțiune, fiind necesară astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și
libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului penal.
În ceea ce privește pericolul
concret pentru ordinea publică, s-a reținut că această noțiune nu a fost
definită de legiuitor, însă o astfel de definiție s-a cristalizat în teoria
juridică și într-o practică judiciară constantă. Există un astfel de pericol
atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de conviețuire
socială, vizând toate valorile ocrotite prin art. 1 C. pen., ca urmare a
activității inculpatului posterioară săvârșirii infracțiunii sau o reacție
declanșată de fapta săvârșită de acesta. Starea de pericol pentru ordinea
publică presupune o rezonanță a faptei penale, o afectare a echilibrului social
firesc, o anumită stare de indignare, de dezaprobare publică, insecuritate
socială.
Conform art. 5 parag. 3 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului orice persoană arestată sau deținută
are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul
procedurii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat printr-o
jurisprudență constantă (de exemplu Contrada contra Italiei, Muller contra
Franței) că persistența motivelor plauzibile de a bănui o persoană de a fi
săvârșit o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii
deținerii dar, după un timp, aceasta nu mai este suficientă.
Definirea jurisprudențială a
noțiunii de pericol pentru ordinea publică nu își mai găsește transpunerea în
situația faptică reținută și nu mai prezintă relaționări nici cu elementele de
caracterizare juridică ale inculpatului.
În speță, trecerea timpului a produs
o diminuare semnificativă a pericolului pentru ordinea publică pe care l-a
prezentat inculpatul la declanșarea procedurilor judiciare, aspect care
determină reținerea modificării temeiurilor care au justificat instituirea
măsurii arestării preventive, sub aspectul condiției arătate mai sus.
În același timp, s-a reținut și
necesitatea realizării unui tratament preventiv echilibrat față de toți inculpații
din prezenta cauză, întrucât inculpatul A.D.M. este singurul rămas sub
incidența unei măsuri preventive, anterior, în timpul procedurii judiciare
asupra fondului cauzei, inculpatul C. fiind liberat sub control judiciar.
Pe de altă parte, ideea potrivit
căreia activitatea inculpatului ce a lezat grav valorile sociale ocrotite prin
normele de incriminare, prin ea însăși impune luarea și menținerea măsurii
arestării preventive este neîntemeiată, deoarece o astfel de idee ar justifica,
nepermis și nelegal, o lipsire preventivă de libertate, continuă, în cazul
tuturor acestor infracțiuni, aspect contrazis flagrant de jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului în materie și care, din perspectiva normelor
interne, presupune o confuzie între pericolul pentru ordinea publică și
pericolul social al faptei penale.
Complexitatea cauzei constituie un
element ce este analizat în cadrul procedurii judiciare, cu incidență asupra
măsurilor preventive, însă face parte dintr-un ansamblu de factori ce determină
o judicioasă apreciere asupra legalității și oportunității acesteia și nu
reprezintă prin natura ei un motiv exclusiv și superior care să impună privarea
de libertate a inculpatului.
Pe de altă parte, în cauza de față
probatoriile au fost administrate iar suplimentarea lor, măsură potențială în
spiritul devolutiv al apelului, poate genera o prelungire semnificativă a
cercetării judecătorești, element care justifică o analiză de perspectivă a
cauzei, incluzând și măsurile preventive incidente.
Instanța de apel a analizat
proporționalitatea dintre restrângerea dreptului la libertate al inculpatului
cu scopul urmărit, proces în cadrul căruia toate argumentele deja expuse au
pledat în favoarea înlocuirii celei mai severe măsuri preventive. În același
timp, s-a constatat că durata arestării preventive a inculpatului, din
noiembrie 2007 până în prezent, în raport de toate fazele procesuale parcurse,
respectiv urmărire penală, judecata pe fond și, în prezent, în desfășurarea
apelului, a atins limitele guvernate de rezonabilitatea specifică unui proces
echitabil, așa cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului în materie.
S-a reținut faptul că cea mai severă
măsură preventivă nu se mai impune a fi menținută în cauză, pentru
considerentele anterior arătate, nu exclude însă analiza oportunității luării
unei măsuri preventive cu un impact mai redus în sfera limitării libertății
persoanei, în acord cu scopul urmărit prin incriminarea din art. 136 C. proc.
pen.
Buna desfășurare a procesului penal
reprezintă un scop al măsurilor preventive, ce trebuie raportat la natura și
specificul infracțiunilor presupus comise, complexitatea și impactul acestora,
stadiul procedurilor judiciare, elemente care generează necesități specifice
activității judiciare.
În considerarea acestor coordonate,
instanța de apel a apreciat că în cauza de față, în raport de conținutul
concret al măsurilor expuse în cuprinsul art. 136 C. proc. pen., se impune
luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea față de inculpatul A.D.M.,
pentru a asigura factorii necesari desfășurării optime a procesului penal,
această măsură constituind o ingerință proporțională a statului cu scopul
urmărit.
S-a mai apreciat că obligațiile ce
vor fi impuse inculpatului vor garanta realizarea scopului final al procesului
penal, asigurând în același timp și manifestarea drepturilor constituționale
ale inculpatului, cu limitările minimale aferente acestei măsuri preventive.
Împotriva acestei încheieri, în
termen legal, a declarat recurs parchetul, solicitând casarea încheierii și
menținerea inculpatului în stare de arest preventiv, susținând în esență că
lăsarea în libertate a inculpatului nu este adecvată unei bune desfășurări a
procesului penal, existând temerea rezonabilă că acesta va putea influența stabilirea
adevărului în cauză.
Înalta Curte, examinând cauza prin
prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu, potrivit dispozițiilor art.
385
6
alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat.
În mod corect, prin încheierea
atacată, instanța de apel a apreciat că, în cauză, se impune înlocuirea măsurii
arestării preventive luată față de inculpatul A.D.M. cu măsura preventivă a
obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.
Astfel, deși există în continuare
cel puțin indicii temeinice, în accepțiunea art. 143 C. proc. pen., că
inculpatul a săvârșit faptele penale de care este acuzat, s-a schimbat celălalt
temei reținut la momentul arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C.
proc. pen., nemaifiind îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de aceste
dispoziții legale.
În acest sens, referitor la condiția
prevăzută de art. 148 lit. f) teza a II-a C. proc. pen., Înalta Curte constată
că, chiar dacă inițial gravitatea acuzațiilor a putut fundamenta într-adevăr
privarea de libertate a inculpatului, din perspectiva existenței unui pericol
concret pentru ordinea publică, în prezent, după aproximativ 2 ani și 4 luni de
la luarea acestei măsuri, menținerea în stare de arest preventiv nu se mai
justifică în mod rezonabil, trecerea timpului producând o diminuare
semnificativă a pericolului pentru ordinea publică pe care l-a prezentat
inculpatul la data luării acestei măsuri.
Totodată, măsura arestării
preventive a inculpatului nu mai este nici necesară pentru asigurarea bunei
desfășurări a judecății, astfel cum prevede art. 136 alin. (1) C. proc. pen.,
câtă vreme acesta nu a întreprins vreo acțiune de obstrucționare sau
tergiversare a procesului penal ori de influențare a probatoriului cauzei și nu
există date că ar încerca să se sustragă de la judecată.
În plus, măsura obligării de a nu
părăsi localitatea, ca alternativă legală la arestarea preventivă, oferă
suficiente garanții, prin obligațiile ce i-au fost impuse pe durata ei, pentru
a asigura supravegherea eficientă a comportamentului social viitor al
inculpatului, prezența acestuia în fața instanței de judecată și corecta
administrare a probatoriului cauzei, eventuala încălcare a obligațiilor
respective expunându-l pe acesta riscului de a fi din nou arestat preventiv, în
condițiile legii.
Pentru considerentele expuse, Înalta
Curte, în baza art. 385
15
alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va
respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Iași împotriva încheierii din 2 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția
penală și pentru cauze cu minori pronunțată în Dosarul nr. 0942/99/2008,
privind pe intimatul inculpat A.D.M.
Totodată, în baza art. 192 alin. (3)
C. proc. pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva încheierii din
2 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori
pronunțată în Dosarul nr. 0942/99/2008, privind pe intimatul inculpat A.D.M.
Cheltuielile judiciare rămân în
sarcina statului, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului
desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției și
Libertăților Cetățenești.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi
11 martie 2010.