ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 505/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 38 din 13 februarie 2008 a

Curții de Apel Timișoara a fost admisă în parte acțiunea reclamantului P.A.I.

în contradictoriu cu A.N.P. și a fost anulat parțial art. 5 alin. (2) din

Decizia nr. 305 din 21 februarie 2007 emisă de Directorul A.N.P. din România,

în privința interdicției de folosire în activități gospodărești a persoanelor

care execută pedepse sau care au în antecedente condamnări pentru trafic de

stupefiante.

A fost respinsă cererea

reclamantului de acordare a dreptului de a fi scos la activități gospodărești

desfășurate în interesul locului de deținere.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul este condamnat pentru

săvârșirea infracțiunii de „trafic de stupefiante”, aflându-se în executarea

pedepsei și fiind încarcerat la Penitenciarul Arad, în regim închis.

Instanța a arătat că

autoritatea pârâtă a respins cererea reclamantului de a fi folosit la

activitățile gospodărești, în temeiul art. 5 alin. (2) din Decizia nr. 305 din

21 februarie 2007 emisă de Directorul Administrației Naționale a

Penitenciarelor. Pe cale de consecință, reclamantul nu poate beneficia de

reducerea pedepsei pentru acel interval de timp, care poate fi considerat,

potrivit legii, ca fiind executat pe baza muncii prestate.

În opinia instanței de fond,

interdicția instituită prin art. 5 alin. (2) din decizia în discuție, mai

precis, cea referitoare la persoanele condamnate pentru săvârșirea infracțiunii

de trafic de stupefiante, este de natură obiectivă, fiind aplicabilă tuturor

persoanelor condamnate pentru această infracțiune.

Instanța a considerat că

aplicarea dispozițiilor anterior individualizate, prin raportare exclusivă la

natura condamnării, fără a se lua în considerare cuantumul pedepsei aplicate și

regimul de executare al acesteia, este discriminatorie și creează diferențe de

tratament care nu pot fi justificate obiectiv.

De asemenea, instanța a

arătat că textul analizat introduce criterii suplimentare de excludere a unor

condamnați de la prestarea de activități gospodărești, cu consecința limitării

posibilității acestor deținuți de a beneficia de reducerea pedepsei prin

folosirea acestora la muncă.

Prin urmare, instanța de

fond a constatat nelegalitatea textului a cărui anulare a fost solicitată, de

vreme ce prin această reglementare se adaugă o serie de interdicții

suplimentare de folosire la muncă, în afara celor stabilite de lege.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești a declarat recurs pârâta care a solicitat modificarea acesteia,

în sensul respingerii acțiunii.

În dezvoltarea căii de atac,

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc.

civ., recurenta arată că Legea nr. 275/2006 nu prevede printre drepturile

persoanelor lipsite de libertate și dreptul acestora de a munci.

Mai sunt invocate de către

recurentă și prevederile art. 164 alin. (1) și alin. (3) și art. 176 alin. (1)

din H.G. nr. 1897/2006.

În plus, recurentul arată

că, și în situația în care există posibilitatea folosirii la muncă, comisia

competentă face propunerile în legătură cu persoanele private de libertate ce

pot fi folosite de muncă, în raport de îndeplinirea mai multor condiții,

printre care și cele referitoare la regimul de executare a pedepsei.

Analizând sentința recurată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Astfel, potrivit art. 164 alin.

(1) din H.G. nr. 1897/2006 privind Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006

privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în

cursul procesului penal, administrația locului de deținere întreprinde

demersurile necesare pentru identificarea posibilităților de a asigura

folosirea la muncă a unui cât mai mare de persoane private de libertate.

Prin urmare, acest text

normativ prevede doar posibilitatea ca persoanele private de libertate să fie

folosite la muncă, iar nu obligația penitenciarului de a asigura tuturor

acestor persoane un loc de muncă.

Pe de altă parte, 164 alin.

(3) din H.G. nr. 1897/2006 precizează că, în raport de tipul regimului de

executare, persoanele private de libertate pot fi folosite la muncă, iar în

acest sens, se ține seama de calificarea, deprinderile și aptitudinile fiecărei

persoane private de libertate, de vârstă, starea de sănătate, precum și de

programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora.

În plus, art. 167 alin. (1)

din același act normativ menționează că selecționarea și repartizarea

persoanelor private de libertate la activități productive se fac în funcție de

regimul de executare, cu aprobarea directorului locului de deținere, la

propunerea unei comisii formate din reprezentanții sectoarelor de educație și

intervenție psihosocială, regim penitenciar, evidență, organizarea muncii și

medical, sub conducerea directorului adjunct pentru siguranță și regim.

În consecință, așa cum

susține și recurenta, în cazul în care există posibilitatea folosirii la muncă,

comisia cu atribuții în acest sens trebuie să țină seama de mai multe condiții,

printre care și cele referitoare la regimul de executare.

Așadar, decizia Directorului

A.N.P. nr. 305/2007 nu contravine prevederilor actelor normative de nivel

superior, respectiv Legea nr. 275/2006 și H.G. nr. 1897/2006, ci evidențiază

diferența de tratament între persoanele private de libertate, condamnate pentru

infracțiuni diferite.

Prin urmare, pentru

considerentele anterior expuse, apreciind că este întemeiat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) - (3) C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta

Curte va admite recursul, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că

va respinge cererea de anulare parțială a art. 5 alin. (2) din Decizia nr. 305

din 21 februarie 2007 emisă de Directorul A.N.P. și va menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

A.N.P. împotriva sentinței civile nr. 38 din 13 februarie 2008 a Curții de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că respinge cererea de anulare parțială a art. 5 alin. (2)

din Decizia nr. 305/2007 a Directorului A.N.P.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 ianuarie 2009.