ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2689/2011

Ședința publică de la 15 septembrie 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Tribunalul Dâmbovița, secția comercială, de contencios administrativ, a respins cererea formulată de reclamanta S.I.F.

Oltenia SA, așa cum rezultă din încheierea din ședința publică din data de 21 noiembrie 2008. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că potrivit art. 136 din Legea nr. 31/1990 unul sau mai mulți acționari reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 10% din capitalul social vor putea cere instanței să desemneze unul sau mai mulți experți, însărcinați să analizeze anumite operațiuni din gestiunea societății și să întocmească un raport, care să le fie înmânat și, totodată, predat oficial consiliului de administrație, respectiv directoratului și consiliului de supraveghere, precum și cenzorilor sau auditorilor interni ai societății, după caz, spre a fi analizat și a se propune măsuri corespunzătoare, onorariile experților urmând a fi suportate de societate, cu excepția cazurilor în care sesizarea a fost făcută cu rea-credință.

Textul invocat se completează cu dispozițiile art. 136/1 din Legea nr. 31/1990 care reglementează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o asemenea cerere, respectiv acționarii să-și exercite drepturile cu bună-credință, cu respectarea drepturilor și a intereselor legitime ale societăți și ale celorlalți acționari. În acest context tribunalul a apreciat că aceste dispoziții legale constituie un mod de eficientizare a societății și un mijloc de armonizare a intereselor particulare ale acționarilor cu cele ale societății și tocmai de aceea acționarii care solicită efectuarea unei astfel de expertize trebuie să indice în mod concret, prin individualizare operațiunile care doresc să fie verificate, neputând cere o expertiză care să se refere la ansamblul gestiuni și nici să discute totalitatea actelor de gestiune efectuate de societate într-o anumită perioadă, lucru care ar putea produce blocarea funcționării societății.

A mai reținut instanța de fond că în conformitate cu art. 117/2 din Legea nr. 31/1990, situațiile financiare, raportul anual al consiliului de administrație, respectiv raportul directorului și cel al consiliului de supraveghere sunt puse la dispoziția acționarilor la sediul societății, aceștia având posibilitatea de a adresa consiliului de administrație orice întrebări în scris referitoare la activitatea societății, iar în baza art. 184 din același act normativ, aceștia au la dispoziție și raportul cenzorilor, respectiv al auditorilor financiari și nu mai puțin, orice acționar are dreptul potrivit art. 164/1 din Legea nr. 31/1990 să reclame cenzorilor sau auditorilor financiari, orice fapte despre care crede că trebuie cenzurate, urmând ca aceștia să le aibă în vedere la întocmirea raportului pentru adunarea generală sau consiliul de supraveghere.

Raportând textele de lege de mai sus la obiectul litigiului Tribunalul a apreciat că cererea reclamantei nu este admisibilă în condițiile în care aceasta nu ține seamă de respectarea drepturilor și intereselor legitime ale societății și ale celorlalți acționari, așa cum prevede legea, reclamanta nesolicitând efectuarea unei simple expertize de gestiune ci, prin aceasta, a solicitat o verificare a întregii activități, reclamând în același timp eventuale fapte cenzurabile, toate acestea având proceduri bine reglementate de lege care dau posibilitatea obținerii unor astfel de informații. Împotriva acestei încheieri reclamanta a formulat recurs care a fost admis de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 505 din 26 martie 2009, potrivit căreia a fost casată încheierea atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Examinând sentința recurată instanța de recurs a constatat că reclamanta deține 10% din capital iar operațiunile pe care le-a solicitat a fi verificate de expert sunt precis determinate în cererea de chemare în judecată și privesc doar relații contractuale cu persoanele care dețin pachetul majoritar sau persoane afiliate, fiind îndeplinite prevederile art. 131 din Legea nr. 31/1990.

Rejudecând cauza, Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea prin sentința nr. 66 din 19 ianuarie 2010. În considerentele sentinței instanța a făcut trimitere la art. 136 pct. 1 din Legea nr. 31/1990, apreciind că reclamanta întrunește condițiile care vizează capitalul social dar, pe de altă parte textul vizează analizarea de către expert a anumitor operațiuni din gestiunea societății, condiție care nu mai este îndeplinită în speță deoarece reclamanta trebuia să indice anumite operațiuni ce trebuiau analizate și nu expertul să fie cel care să identifice toate operațiunile, de o anumită natură, pentru întreaga perioadă 2003 – 2008. Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de S.I.F.

Oltenia SA, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, așa cum rezultă din decizia nr. 42 din 20 aprilie 2010. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că deciziile de casare sunt obligatorii, instanța de fond urmând a se conforma măsurilor dispuse de către instanță, în cazul în speță, efectuarea raportului de expertiză cu obiectivele menționate în cererea de chemare în judecată și a reținut că nu există o culpă a reclamantei în stabilirea obiectivelor, atâta vreme cât instanța de recurs a dispus întocmirea raportului de expertiză cu obiectivele menționate în cererea de chemare în judecată.

În rejudecare, Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, a admis cererea formulată de reclamantă, a desemnat pe expertul contabil C.M., în vederea întocmirii unui raport care să identifice operațiunile din gestiunea societății din 15 aprilie 2003, a încuviințat expert consilier pentru pârâtă în persoana expertului G.M., a stabilit onorariul cuvenit expertului în cuantum de 25.000 lei, a obligat-o pe pârâtă să plătească onorariul în cuantum de 25.000 lei urmând a se efectua adresă expertului desemnat în acest sens cu precizarea să înmâneze raportul de expertiză persoanelor prevăzute de art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată, așa cum rezultă din sentința nr. 1242 din 4 noiembrie 2010. Apelul declarat de pârâta SC C. Dâmbovița SA a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 25 din 2 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

De reținut este faptul că în apel la data de 26 ianuarie 2011 reclamanta S.I.F. Oltenia SA a formulat cerere de aderare la apel. În considerentele deciziei instanței de apel s-a apreciat că în conformitate cu art. 136 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, onorariul experților va fi suportat de societate cu excepția cazului în care sesizarea a fost făcută cu rea-credință și față de aceste dispoziții a apreciat că instanța de fond a reținut corect atât situația de fapt cât și incidentele în cauză și a făcut o corectă interpretare și aplicare a acestora, astfel că în temeiul art. 296 C. proc. civ. a respins apelul ca nefondat. Nefondată a fost constatată și cererea de aderare la apel formulată de S.I.F.

Oltenia SA, în temeiul art. 296 C. proc. civ., aceasta fiind respinsă. Împotriva hotărârii instanței de apel, pârâta SC C. Dâmbovița SA a declarat recurs cu precizarea că privește exclusiv cuantumul și repartizarea onorariului desemnat să răspundă cererii de investigații, solicitând admiterea acestuia și modificarea în parte a hotărârilor atacate, cu obligarea reclamantului să plătească spezele expertizei dispusă în cauză. Recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. susținând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990.

În acest context a solicitat ca instanța de recurs să constate că obligarea societății la plata onorariului de expertiză este abuzivă nefiind justificată plata onorariului exorbitant și drept urmare a solicitat modificarea în parte a hotărârilor atacate în sensul obligării intimatului reclamant la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de efectuarea expertizei ordonată în cauză.

La data de 14 septembrie 2011 recurenta pârâtă a formulat motive de recurs de ordine publică fondate pe încălcarea competenței absolute a instanței de judecată, în sensul că cererea s-a admis întrucât curtea de apel în primul recurs a obligat instanțele de trimitere să dispună efectuarea expertizei, astfel că Tribunalul Dâmbovița nu a făcut decât acest oficiu obligatoriu, în realitate Curtea de Apel Ploiești era instanță de apel și nu de recurs, pentru a putea dispune măsuri obligatorii și pentru a putea casa sentința atacată în primul ciclu procesual și în consecință a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii ca fiind făcută cu vădită rea credință întrucât reclamantul avea și are posibilitatea verificării tuturor operațiunilor, având oricând acces la informație și la documentele societății.

Recursul se va respinge pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare. Conform art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Din motivele de recurs formulate de pârâtă rezultă că aceasta a solicitat modificarea hotărârii atacate având în vedere cea de-a doua teză a articolului menționat respectiv aplicarea greșită a art. 136 din Legea nr. 31/1990, consecință a unei interpretări eronate a legii.

Art. 136 pct. 1 din Legea nr. 31/1990 prevede că „unul sau mai mulți acționari reprezentând individual sau împreună, cel puțin 10% din capitalul social, vor putea cere instanței vor putea să desemneze unul sau mai mulți experți însărcinați să analizeze anumite operațiuni din gestiunea societăți și să întocmească un raport...” Același articol, alin. (2), prevede că onorariul de expert este suportat de societate, cu excepția cazurilor în care sesizarea a fost făcută cu rea-credință.

Raportând textele de lege invocate la cererea introductivă Curtea constată că în mod corect reclamanta a solicitate desemnarea unui expert independent în vederea întocmirii unui raport care să identifice operațiunile din gestiunea societății din data de 14 aprilie 2003 până la data formulării acțiunii, operațiuni pe care le-a identificat și le-a menționat în petitul acesteia, deoarece îndeplinea condiția de a deține cel puțin 10% din capitalul social și conform acestui text de lege avea dreptul să solicite instanței un expert însărcinat cu analiza operațiunilor cerute. De reținut este că textul de lege invocat nu are în vedere o anumită complexitate sau un anumit număr de operațiuni din gestiunea societății, context în care în mod corect instanța de fond a admis acțiunea așa cum a fost formulată.

În ceea ce privește achitarea onorariului de expert, alin. (2) al art. 136 din Legea nr. 31/1990 prevede fără niciun dubiu că acesta se suportă de societate cu excepția cazurilor când sesizarea s-a făcut cu rea credință. În speță, pârâta nu a demonstrat reaua-credință în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate, rezumându-se doar la a susține că însăși cererea reprezintă un veritabil abuz de drept întrucât reclamanta nu a precizat și nu a determinat corect operațiunile și actele de gestiune acuzate și din împrejurarea că a participat la toate adunările generale ale societății, context în care i-au fost comunicate toate materialele care au documentat problemele aflate pe ordinea de zi a acelor adunări, activitatea desfășurată în societate fiind transparentă.

Nedovedind reaua credință în formularea acțiunii corect a fost obligată societatea la plata onorariului de expertiză. Este și motivul pentru care recurenta a solicitat abia în recurs admiterea probei cu înscrisuri pentru a face dovada relei credințe, probă care a fost respinsă, întrucât reaua credință nu a făcut obiectul analizei la fond și în apel Referitor la motivul de ordine publică invocat în cauză privind necompetența instanței de judecată în obligarea instanțelor de trimitere să dispună efectuarea expertizei, Curtea constată că este nefondat întrucât Curtea de Apel Ploiești a judecat corect ca instanță de control judiciar, pronunțând o hotărâre legală, conformă competențelor atribuite de lege.

Pentru toate aceste considerente se constată că motivele invocate de recurentă nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind legală și la adăpost de orice critică, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C. Dâmbovița SA împotriva deciziei nr. 25 din 2 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 septembrie 2011.