ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2689/2011

Ședința publică de la 15 septembrie 2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Tribunalul Dâmbovița,

secția comercială, de contencios administrativ, a respins cererea formulată de

reclamanta S.I.F. Oltenia SA, așa cum rezultă din încheierea din ședința

publică din data de 21 noiembrie 2008.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut că potrivit art. 136 din Legea nr. 31/1990

unul sau mai mulți acționari reprezentând, individual sau împreună, cel puțin

10% din capitalul social vor putea cere instanței să desemneze unul sau mai

mulți experți, însărcinați să analizeze anumite operațiuni din gestiunea

societății și să întocmească un raport, care să le fie înmânat și, totodată,

predat oficial consiliului de administrație, respectiv directoratului și

consiliului de supraveghere, precum și cenzorilor sau auditorilor interni ai societății,

după caz, spre a fi analizat și a se propune măsuri corespunzătoare, onorariile

experților urmând a fi suportate de societate, cu excepția cazurilor în care

sesizarea a fost făcută cu rea-credință. Textul invocat se completează cu

dispozițiile art. 136/1 din Legea nr. 31/1990 care reglementează condițiile pe

care trebuie să le îndeplinească o asemenea cerere, respectiv acționarii să-și

exercite drepturile cu bună-credință, cu respectarea drepturilor și a

intereselor legitime ale societăți și ale celorlalți acționari. În acest

context tribunalul a apreciat că aceste dispoziții legale constituie un mod de

eficientizare a societății și un mijloc de armonizare a intereselor particulare

ale acționarilor cu cele ale societății și tocmai de aceea acționarii care

solicită efectuarea unei astfel de expertize trebuie să indice în mod concret,

prin individualizare operațiunile care doresc să fie verificate, neputând cere

o expertiză care să se refere la ansamblul gestiuni și nici să discute

totalitatea actelor de gestiune efectuate de societate într-o anumită perioadă,

lucru care ar putea produce blocarea funcționării societății. A mai reținut

instanța de fond că în conformitate cu art. 117/2 din Legea nr. 31/1990,

situațiile financiare, raportul anual al consiliului de administrație,

respectiv raportul directorului și cel al consiliului de supraveghere sunt puse

la dispoziția acționarilor la sediul societății, aceștia având posibilitatea de

a adresa consiliului de administrație orice întrebări în scris referitoare la

activitatea societății, iar în baza art. 184 din același act normativ, aceștia

au la dispoziție și raportul cenzorilor, respectiv al auditorilor financiari și

nu mai puțin, orice acționar are dreptul potrivit art. 164/1 din Legea nr. 31/1990

să reclame cenzorilor sau auditorilor financiari, orice fapte despre care crede

că trebuie cenzurate, urmând ca aceștia să le aibă în vedere la întocmirea

raportului pentru adunarea generală sau consiliul de supraveghere.

Raportând textele de

lege de mai sus la obiectul litigiului Tribunalul a apreciat că cererea

reclamantei nu este admisibilă în condițiile în care aceasta nu ține seamă de

respectarea drepturilor și intereselor legitime ale societății și ale

celorlalți acționari, așa cum prevede legea, reclamanta nesolicitând efectuarea

unei simple expertize de gestiune ci, prin aceasta, a solicitat o verificare a

întregii activități, reclamând în același timp eventuale fapte cenzurabile,

toate acestea având proceduri bine reglementate de lege care dau posibilitatea

obținerii unor astfel de informații.

Împotriva acestei

încheieri reclamanta a formulat recurs care a fost admis de Curtea de Apel

Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin

decizia nr. 505 din 26 martie 2009, potrivit căreia a fost casată încheierea

atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Examinând sentința

recurată instanța de recurs a constatat că reclamanta deține 10% din capital

iar operațiunile pe care le-a solicitat a fi verificate de expert sunt precis

determinate în cererea de chemare în judecată și privesc doar relații

contractuale cu persoanele care dețin pachetul majoritar sau persoane afiliate,

fiind îndeplinite prevederile art. 131 din Legea nr. 31/1990.

Rejudecând cauza,

Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, a

respins acțiunea prin sentința nr. 66 din 19 ianuarie 2010.

În considerentele

sentinței instanța a făcut trimitere la art. 136 pct. 1 din Legea nr. 31/1990,

apreciind că reclamanta întrunește condițiile care vizează capitalul social

dar, pe de altă parte textul vizează analizarea de către expert a anumitor

operațiuni din gestiunea societății, condiție care nu mai este îndeplinită în

speță deoarece reclamanta trebuia să indice anumite operațiuni ce trebuiau

analizate și nu expertul să fie cel care să identifice toate operațiunile, de o

anumită natură, pentru întreaga perioadă 2003 – 2008.

Curtea de Apel

Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis

apelul declarat de S.I.F. Oltenia SA, a desființat sentința atacată și a trimis

cauza spre rejudecare la instanța de fond, așa cum rezultă din decizia nr. 42

din 20 aprilie 2010.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de apel a reținut că deciziile de casare sunt

obligatorii, instanța de fond urmând a se conforma măsurilor dispuse de către

instanță, în cazul în speță, efectuarea raportului de expertiză cu obiectivele

menționate în cererea de chemare în judecată și a reținut că nu există o culpă

a reclamantei în stabilirea obiectivelor, atâta vreme cât instanța de recurs a

dispus întocmirea raportului de expertiză cu obiectivele menționate în cererea

de chemare în judecată.

În rejudecare,

Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, a admis

cererea formulată de reclamantă, a desemnat pe expertul contabil C.M., în

vederea întocmirii unui raport care să identifice operațiunile din gestiunea

societății din 15 aprilie 2003, a încuviințat expert consilier pentru pârâtă în

persoana expertului G.M., a stabilit onorariul cuvenit expertului în cuantum de

25.000 lei, a obligat-o pe pârâtă să plătească onorariul în cuantum de 25.000

lei urmând a se efectua adresă expertului desemnat în acest sens cu precizarea

să înmâneze raportul de expertiză persoanelor prevăzute de art. 136 alin. (1)

din Legea nr. 31/1990 republicată, așa cum rezultă din sentința nr. 1242 din 4

noiembrie 2010.

Apelul declarat de

pârâta SC C. Dâmbovița SA a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 25 din 2

martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal. De reținut este faptul că în apel la data de 26

ianuarie 2011 reclamanta S.I.F. Oltenia SA a formulat cerere de aderare la

apel.

În considerentele

deciziei instanței de apel s-a apreciat că în conformitate cu art. 136 alin. (2)

din Legea nr. 31/1990, onorariul experților va fi suportat de societate cu

excepția cazului în care sesizarea a fost făcută cu rea-credință și față de

aceste dispoziții a apreciat că instanța de fond a reținut corect atât situația

de fapt cât și incidentele în cauză și a făcut o corectă interpretare și

aplicare a acestora, astfel că în temeiul art. 296 C. proc. civ. a respins

apelul ca nefondat.

Nefondată a fost

constatată și cererea de aderare la apel formulată de S.I.F. Oltenia SA, în

temeiul art. 296 C. proc. civ., aceasta fiind respinsă.

Împotriva hotărârii

instanței de apel, pârâta SC C. Dâmbovița SA a declarat recurs cu precizarea că

privește exclusiv cuantumul și repartizarea onorariului desemnat să răspundă

cererii de investigații, solicitând admiterea acestuia și modificarea în parte

a hotărârilor atacate, cu obligarea reclamantului să plătească spezele

expertizei dispusă în cauză. Recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile

art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. susținând că hotărârea a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990.

În acest context a

solicitat ca instanța de recurs să constate că obligarea societății la plata

onorariului de expertiză este abuzivă nefiind justificată plata onorariului

exorbitant și drept urmare a solicitat modificarea în parte a hotărârilor

atacate în sensul obligării intimatului reclamant la suportarea tuturor

cheltuielilor ocazionate de efectuarea expertizei ordonată în cauză.

La data de 14

septembrie 2011 recurenta pârâtă a formulat motive de recurs de ordine publică

fondate pe încălcarea competenței absolute a instanței de judecată, în sensul

că cererea s-a admis întrucât curtea de apel în primul recurs a obligat

instanțele de trimitere să dispună efectuarea expertizei, astfel că Tribunalul

Dâmbovița nu a făcut decât acest oficiu obligatoriu, în realitate Curtea de

Apel Ploiești era instanță de apel și nu de recurs, pentru a putea dispune

măsuri obligatorii și pentru a putea casa sentința atacată în primul ciclu

procesual și în consecință a solicitat admiterea recursului și respingerea

acțiunii ca fiind făcută cu vădită rea credință întrucât reclamantul avea și

are posibilitatea verificării tuturor operațiunilor, având oricând acces la

informație și la documentele societății.

Recursul se va

respinge pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Conform art. 304 alin.

(1) pct. 9 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Din motivele de

recurs formulate de pârâtă rezultă că aceasta a solicitat modificarea hotărârii

atacate având în vedere cea de-a doua teză a articolului menționat respectiv

aplicarea greșită a art. 136 din Legea nr. 31/1990, consecință a unei

interpretări eronate a legii.

Art. 136 pct. 1 din

Legea nr. 31/1990 prevede că „unul sau mai mulți acționari reprezentând

individual sau împreună, cel puțin 10% din capitalul social, vor putea cere

instanței vor putea să desemneze unul sau mai mulți experți însărcinați să

analizeze anumite operațiuni din gestiunea societăți și să întocmească un

raport...” Același articol, alin. (2), prevede că onorariul de expert este

suportat de societate, cu excepția cazurilor în care sesizarea a fost făcută cu

rea-credință.

Raportând textele de

lege invocate la cererea introductivă Curtea constată că în mod corect

reclamanta a solicitate desemnarea unui expert independent în vederea

întocmirii unui raport care să identifice operațiunile din gestiunea societății

din data de 14 aprilie 2003 până la data formulării acțiunii, operațiuni pe

care le-a identificat și le-a menționat în petitul acesteia, deoarece

îndeplinea condiția de a deține cel puțin 10% din capitalul social și conform

acestui text de lege avea dreptul să solicite instanței un expert însărcinat cu

analiza operațiunilor cerute.

De reținut este că

textul de lege invocat nu are în vedere o anumită complexitate sau un anumit

număr de operațiuni din gestiunea societății, context în care în mod corect

instanța de fond a admis acțiunea așa cum a fost formulată.

În ceea ce privește

achitarea onorariului de expert, alin. (2) al art. 136 din Legea nr. 31/1990

prevede fără niciun dubiu că acesta se suportă de societate cu excepția

cazurilor când sesizarea s-a făcut cu rea credință.

În speță, pârâta nu a

demonstrat reaua-credință în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate,

rezumându-se doar la a susține că însăși cererea reprezintă un veritabil abuz

de drept întrucât reclamanta nu a precizat și nu a determinat corect

operațiunile și actele de gestiune acuzate și din împrejurarea că a participat

la toate adunările generale ale societății, context în care i-au fost

comunicate toate materialele care au documentat problemele aflate pe ordinea de

zi a acelor adunări, activitatea desfășurată în societate fiind transparentă.

Nedovedind reaua

credință în formularea acțiunii corect a fost obligată societatea la plata

onorariului de expertiză.

Este și motivul pentru

care recurenta a solicitat abia în recurs admiterea probei cu înscrisuri pentru

a face dovada relei credințe, probă care a fost respinsă, întrucât reaua

credință nu a făcut obiectul analizei la fond și în apel

Referitor la motivul

de ordine publică invocat în cauză privind necompetența instanței de judecată

în obligarea instanțelor de trimitere să dispună efectuarea expertizei, Curtea

constată că este nefondat întrucât Curtea de Apel Ploiești a judecat corect ca

instanță de control judiciar, pronunțând o hotărâre legală, conformă

competențelor atribuite de lege.

Pentru toate aceste

considerente se constată că motivele invocate de recurentă nu sunt fondate,

hotărârea atacată fiind legală și la adăpost de orice critică, urmând ca

recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC C. Dâmbovița SA împotriva deciziei nr. 25 din 2

martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 septembrie 2011.