ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3019/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3019/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar constata următoarele:

Reclamantul A.G., prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova, secția comercială și de contencios

administrativ, și precizată la termenul din 9 decembrie 2009, a

chemat în judecată pe pârâta SC A. SA Măneciu, solicitând ca în

temeiul dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990 să se

dispună desemnarea unuia sau a mai multor experți

însărcinați să analizeze anumite operațiuni din gestiunea

societății SC A. SA Măneciu și să întocmească un

raport care să le fie înmânat și, totodată, predat oficial

Consiliului de Administrație, precum și auditorilor interni ai

societății, după caz, spre a fi analizat și a se propune

măsuri corespunzătoare.

S-a mai solicitat ca în conformitate

cu prevederile legii, Consiliul de Administrație, respectiv directoratul,

să includă raportul întocmit pe ordinea de zi a următoarei

adunări generale a acționarilor, iar plata onorariilor să fie

suportată de societate.

Reclamantul a precizat în continuare

operațiunile ce urmează a fi analizate, precizând că aceste

operațiuni sunt cele îndeplinite, după retragerea sa din consiliul de

administrație, septembrie 2008, până la zi și a susținut

că este asociat la SC A. SA deținând un procent de peste 10% din

capitalul social.

Intimata SC A. SA Măneciu a

formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea cererii de

desemnare a experților formulată de reclamant, ca fiind

introdusă cu rea-credință și în baza unor obiective care

depășesc limitele legale. În subsidiar, s-a solicitat respingerea acelor

obiective de expertiză pe care instanța le va considera ca

depășind limitele legale și încuviințarea pentru pârâta SC

A. SA a unui expert consilier.

S-a mai solicitat obligarea

reclamantului la acoperirea costurilor expertizei față de reaua

credință a acestuia și în drept, s-au invocat prevederile art. 134,

art. 136, art. 1641 și celelalte prevederi din Legea nr. 31/1990.

Tribunalul Prahova, secția

comercială și de contencios administrativ, prin încheierea

pronunțată la data de 14 decembrie 2009, a admis în parte cererea

precizată a reclamantului A.G.; a desemnat expertul contabil K.E. și

experții parte B.C. la solicitarea reclamantului, respectiv G.G. la

solicitarea pârâtei, pentru analizarea acelor operațiuni din gestiunea

societății efectuate după septembrie 2008, respectiv:

situațiilor financiare anuale la 31 decembrie 2008;

conturile societății care ar încălca prevederile legale având ca

rezultat prejudicierea partenerilor societății, incluzând modul de

folosire a sumelor constituite ca garanție de bună execuție

pentru lucrările executate;

patrimonial și alte acte de natură a prejudicia drepturile

acționarilor creditorilor;

sustrage bunuri de la urmărire de către creditori;

societate cu un acționar deținând cel puțin 20% din capitalul

societății sau cu un membru al consiliului de administrație;

administratorul societății a avut direct sau indirect interese

contrare intereselor societății sau în care au fost interesați,

soția sau rudele ori afinii până la gradul IV inclusiv;

cu terțe persoane având ca obiect acționari/asociați persoane

fizice acționari și/sau administratori ai SC A. SA.

Prin aceeași încheiere

instanța de fond a dispus ca experții să întocmească un

raport care să fie înmânat reclamantului și predat oficial

Consiliului de Administrație al societății pârâte, precum

și cenzorilor sau auditorului intern al societății spre a fi

analizat și a se propune măsuri corespunzătoare. Consiliul de

Administrație să includă raportul pe ordinea de zi a

următoarei adunări generale a acționarilor, a stabilit pentru

experți onorarii de câte 1.000 lei fiecare, care vor fi suportate de

societatea pârâtă și a obligat reclamantul să

plătească societății pârâte suma de 150 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

încheiere, instanța de fond a reținut în esență că reclamantul

îndeplinește condiția instituită de prevederile art. 136 alin.

(1) din Legea nr. 31/1990, respectiv că deține cota de peste 10% din

capitalul social, iar împrejurarea că între părți există

mai multe litigii de natură a stabili drepturile presupus încălcate

ale reclamantului, nu presupune reaua sa credință în solicitarea ce

are drept scop valorificarea dreptului său de informare cu privire la

activitatea societății la care este acționar cu cota

apreciată de legiuitor ca fiind importantă.

Instanța de fond a mai apreciat

că cererea reclamantului este admisibilă în temeiul 136 alin. l din

Legea nr. 31/1990 care impune și cerința determinării prin

cererea acționarilor și apoi prin hotărâre a acelor

"operațiuni" care ar trebui analizate de către expertul sau

experții desemnați.

Referitor la primul obiectiv

solicitat s-a apreciat că acesta nu se circumscrie naturii

operațiunilor supuse controlului în baza art. 136 alin. (1) din lege, ci

mai degrabă dispozițiilor art. 134 alin. (4) din Legea nr. 31/1990

invocate de altfel în cerere, valoarea acțiunilor putând fi stabilită

într-un alt cadru procesual la cererea consiliului de administrație,

respectiv a directoratului prin numirea unui expert de către

judecătorul delegat și nu de către instanța comercială

de drept comun.

Celelalte obiective, astfel cum au

fost determinate prin raportare la operațiuni ale societății

efectuate după septembrie 2008 se înscriu în obiectivele permise de

dispozițiile art. 136 din lege, întrucât rolul expertizei este să

constate eventualele greșeli de gestiune, chiar fraude,

încălcări ale dispozițiilor legale, presupuse a fi

săvârșite de administratori.

Reținând că procedura

prevăzută de acest text este destinată să analizeze

informarea acționarilor și să asigure un control eficient al

gestiunii fără să destabilizeze activitatea organelor sociale în

funcție, instanța de fond a admis în parte cererea precizată a

reclamantului în sensul că a numit expertul contabil și experții

parte solicitați de părți pentru analizarea operațiunilor

efectuate de societatea pârâtă după septembrie 2008 enumerate în

obiectivele 2-8 din cerere, cu corecția făcută de

instanță în sensul eliminării formulărilor

tendențioase privind presupusele ilegalități.

S-a stabilit ca experții

desemnați să întocmească un raport care va fi înmânat

reclamantului și predat oficial consiliului de administrație al

societății pârâte, precum și cenzorilor și auditorilor

interni ai societății, spre a fi analizat și a se presupune

măsura corespunzătoare.

Apelurile declarate de reclamantul A.G.

și pârâta SC A. SA Măneciu împotriva încheierii din 14 decembrie 2009

a Tribunalului Prahova, au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 26 din

16 martie 2010 de către Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut că solicitarea reclamantului

nu poate fi calificată ca fiind de rea-credință, întrucât

buna-credință se prezumă, iar probatoriile administrate de

societate nu conduc la această concluzie, așa cum corect a

reținut și instanța de fond.

De altfel, nu s-a făcut dovada

că prin efectuarea expertizei respective s-ar încălca drepturile

și interesele legitime ale celorlalți acționari și a

interesului prioritar al societății comerciale, iar instanța de

fond prin obiectivele încuviințate a limitat corect solicitarea

reclamantului la analiza anumitor operații din gestiunea

societății în conformitate cu prevederile art. 136 din Legea nr. 31/1990.

S-a mai reținut că

încuviințarea expertizei cu obiectivele  respective nu presupune verificarea

întregii gestiuni a societății, ci numai a operațiunilor

menționate în dispozitivul sentinței și permite reclamantului să

vegheze la buna gestiune a societății.

Instanța de apel a apreciat

că, în mod corect instanța de fond a procedat la numirea experților,

stabilind obiectivele expertizei și pașii următori

efectuării expertizei respectând procedura impusă de textul de lege.

Față de dispozițiile art.

136 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, s-a apreciat că instanța de fond

a procedat corect obligând pârâta să plătească onorariile

experților, desigur în măsura în care rezultatul expertizei va dovedi

că reclamantul a formulat cererea cu rea-credință și a

produs un prejudiciu societății, acesta putând fi tras la

răspundere.

Dreptul prevăzut de art. 136

din lege nu poate fi înlăturat fără o dovadă certă a

relei-credințe a solicitantului și încălcarea drepturilor

și intereselor legitime ale societății și celorlalți

acționari.

În consecință,

instanța de apel a apreciat că instanța de fond a reținut

corect atât situația de fapt cât și dispozițiile legale

incidente în cauză, făcând o corectă interpretare și

aplicare a acestora.

Totodată, s-a reținut

că rolul instanței este limitat la numirea experților și

stabilirea obiectivelor expertizei, solicitările reclamantului fiind în

afara dispozițiilor legale, instanța procedând corect și din

acest punct de vedere.

S-a mai avut în vedere că

cenzurarea obiectivelor expertizei și înlăturarea anumitor

solicitări s-a făcut motivat de faptul că aceasta nu se

circumscrie naturii operațiunilor supuse controlului în baza art. 136 alin.

(1) din lege, ci mai degrabă dispozițiilor art. 134 alin. (4) din

Legea nr. 31/1990, valoarea acțiunilor putând fi stabilită într-un

alt cadru procesual la cererea consiliului de administrație, respectiv a

directoratului prin numirea unui expert de către judecătorul delegat

și nu de către instanța comercială de drept comun.

Celelalte aspecte invocate de reclamant țin de executarea hotărârii,

încheierea fiind executorie.

Împotriva acestei decizii, au declarat

recurs atât reclamantul A.G. cât și pârâta SC A. SA Măneciu.

Reclamantul A.G., prin recursul

său întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul

admiterii apelului reclamantului și schimbarea în parte a încheierii

instanței de fond în sensul încuviințării și primului

obiectiv al expertizei referitor la evaluarea acțiunilor și

păstrării dosarului pe rol.

În motivarea recursului, se

susține că instanța de apel a interpretat și aplicat

greșit dispozițiile art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990,

întrucât în opinia sa prevederile textului de lege nu distinge în privința

operațiunilor de gestiune care pot fi analizate de experți, fapt

pentru care apreciază că decizia recurată este nemotivată,

sub acest aspect fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., având în vedere că în speță nu rezultă modul în care

instanța a ajuns la concluzia că primul obiectiv al expertizei nu

s-ar circumscrie naturii operațiunilor supuse controlului în baza

articolului mai sus menționat.

Mai susține recurentul, faptul

că valoarea acțiunilor poate fi stabilită și în cazul în

care un acționar înțelege să-și exercite dreptul de

retragere conform art. 134 din Legea nr. 31/1990 nu are nicio

relevanță și nu poate înlătura aplicarea art. 136 alin. (1),

deoarece este posibil ca acționarul să nu dorească sau să

nu aibă interesul să se retragă din societate, ori să nu

fie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 134 din Legea nr. 31/1990,

ceea ce nu exclude dreptul acționarului de a controla operațiunile

din gestiunea societății (inclusiv cele legate de valoarea

acțiunilor) pe calea expertizei prevăzute de art. 136 alin. (1) din

lege.

Recurentul, a mai susținut

că, instanța nu a analizat motivele de apel referitoare la

menținerea dosarului pe rolul, aceasta rezumându-se să

rețină că rolul instanței este limitat la numirea

experților și stabilirea obiectivelor expertizei, hotărârea

fiind și sub acest aspect nelegală și nemotivată.

Totodată, consideră

că în mod greșit instanța a pronunțat o încheiere

atacabilă cu apel și a scos dosarul de pe rol, întrucât

dezînvestindu-se, instanța de judecată nu poate controla dacă

expertiza va fi realizată efectiv, deoarece se poate ca expertul desemnat

să nu poată din motive obiective să efectueze expertiza.

În consecință, recurentul

apreciază că instanța de fond, ar fi trebuit sa păstreze

dosarul pe rol după admiterea cererii și să vegheze la

executarea în bune condiții a expertizei și predarea acesteia către

persoanele îndreptățite conform dispozițiilor art. 136 din Legea

nr. 31/1990.

Pârâta SC A. SA Măneciu, prin

recursul declarat în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C.

proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu

consecința, în principal, respingerii cererii reclamantului, iar în

subsidiar respingerea acelor obiective de expertiză considerate că au

depășit limitele legale.

Recurenta pârâtă

subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. critici cu privire la faptul că instanța de apel a omis să

se pronunțe asupra unor motive de apel, respectiv cele referitoare la:

confuzia gravă asupra probelor săvârșită de către

instanța de fond; încălcarea de către instanța de fond a

principiului disponibilității, pronunțându-se asupra a ceea ce

nu s-a cerut; obligarea subscrisei la plata onorariului expertului consilier al

reclamantului, deși acesta a solicitat să se aprobe pe cheltuiala sa;

admiterea obiectivului 2 s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr.

31/1990, acesta fiind în contradicție cu limitarea în timp pe care a

solicitat-o reclamantul. Astfel că, prin nepronunțarea asupra

motivelor de apel, recurenta consideră că i-a fost vătămat

într-un mod grav dreptul la un proces echitabil, precum și dreptul de a

avea acces la judecată cu privire la fiecare dintre motivele de apel.

Se mai susține de către

recurenta pârâtă că, instanța a încălcat obligația de

a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt

și aplicarea legii de către prima instanță,

prevăzută de art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

În susținerea motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă

consideră că deși din probatoriul administrat în cauză

rezultă cu evidență existența abuzului de drept și a

relei credințe, sancționate de art. 723 C. proc. civ., art. 3 din

Decretul 31/1954, art. 57 din Constituție, instanța de apel nu a aplicat

aceste dispoziții legale.

Înalta Curte, conform

dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. a luat în examinare excepția

inadmisibilității recursului pârâtei SC A. SA Măneciu

invocată de reclamantul A.G., urmând sa o respingă pentru

următoarele motive:

Se constată că pârâta SC

A. SA Măneciu, prin recursul declarat a formulat critici cu privire la

decizia nr. 26 din 16 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, ci

nicidecum la încheierea din 9 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești,

fiind evidentă eroarea materială strecurată în cererea de

recurs.

De altfel, în raport de

dispozițiile art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. raportat la art.

316 din același cod, pârâta a complinit neregularitatea procedurală

formulând în acest sens o cerere de rectificare a erorii materiale

strecurată în redactarea cererii de recurs.

Elementul esențial îl

reprezintă numărul unic al dosarului, declarația de recurs fiind

înregistrată în acest dosar - 4511/105/2009 -, care conține

hotărârea prin care instanța s-a dezînvestit și care face

obiectul căii de atac.

Față de cele ce preced,

instanța va respinge excepția inadmisibilității recursului

pârâtei SC A. SA Măneciu invocată de reclamantul A.G.

Recursul declarat de reclamant A.G.

este nefondat și urmează a fi respins ca nefondat pentru

considerentele ce urmează.

Motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii

judecătorești atunci când nu se arată motivele pe care acesta se

sprijină, dar și atunci când hotărârea cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii. Din perspectiva motivului

de nelegalitate invocat, se observă că decizia recurată cuprinde

motivele de fapt și drept pe care se sprijină, conform

cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., context în care nu pot

fi primite criticile recurentului referitoare la nemotivarea deciziei atacate.

Argumentele aduse în sprijinul

acestui motiv de recurs de către recurent în sensul că decizia

instanței de apel este nemotivată, vizează nemulțumirea

recurentului cu privire la reținerea de către instanța de apel,

a faptului că primul obiectiv al expertizei nu se circumscrie naturii

operațiunilor supuse controlului în baza art. 136 alin. (1) din Legea

societăților comerciale, precum și la faptul că dosarul nu

a fost menținut pe rolul instanței de judecată până la

efectuarea expertizei și înmânarea acesteia persoanelor

îndreptățite, ceea ce nu justifică invocarea motivului de recurs

bazat pe nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește motivul de

recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce

poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, se constată de asemenea că este

nefondat.

Astfel, critica recurentului

subsumată textului de lege mai sus invocat ce vizează aplicarea

greșita a dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990 va fi

înlăturată, întrucât instanța de apel în mod corect a reținut

că cenzurarea obiectivelor expertizei și înlăturarea anumitor

solicitări s-a făcut motivat de faptul că acestea nu se

circumscriu naturii operațiunilor supuse controlului în baza art. 136 alin.

1 din lege, ci mai degrabă dispozițiilor art. 134 alin. (4) din Legea

nr. 31/1990.

Potrivit art. 136 alin. (1), din Legea

societăților comerciale unul sau mai mulți acționari

reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 10% din capitalul

social vor putea cere instanței să desemneze unul sau mai mulți

experți, însărcinați să analizeze anumite operațiuni

din gestiunea societății și să întocmească, un raport

care să le fie înmânat, totodată, predat oficial consiliului de

administrație, respectiv directoratului și consiliului de

supraveghere, precum și cenzorilor și auditorilor interni ai

societății, după caz, spre a fi analizat și a se propune

măsuri corespunzătoare.

Se observă că,

dispozițiile art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 instituie un control

de gestiune prin intermediul unor experți independenți,

desemnați de instanța de judecată, control care se

limitează la anumite operațiuni de gestiune determinate, aceasta

fiind și rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut ca

acționarii care dețin minim 10% din capitalul social să se

adreseze instanței de judecată pentru desemnarea experților care

vor fi însărcinați să întocmească un raport asupra

operațiunilor sesizate.

În ceea ce privește evaluarea

acțiunilor solicitată de reclamant cu respectarea prevederilor art. 134

alin. (4), art. 103 și art. 104 din Legea nr. 31/1990 ce reprezintă

primul obiectiv al cererii reclamantului, se observă că legiuitorul a

instituit o altă procedură, diferită de cea instituită de

dispozițiile art. 136 din Legea societăților comerciale - prin

care se poate solicita instanței efectuarea unei expertize judiciare

asupra anumitor operațiuni determinate din gestiunea societății

- întrucât prețul acțiunilor poate fi stabilit într-un alt cadru

procesual, de către un expert autorizat independent numit de

judecătorul delegat de pe lângă oficiul registrului comerțului,

în conformitate cu dispozițiile art. 38 și art. 39 din Legea

societăților comerciale, la cererea consiliului de administrație

respectiv a directoratului și nu de către instanța

comercială de drept comun sau la cererea unui acționar care

deține cel puțin 10% din capitalul social, cum este cazul în prezenta

speță.

Cu privire la cel de al doilea motiv

de recurs, în sensul că instanța nu a analizat motivul de apel

referitor la menținerea dosarului pe rolul instanței după

numirea experților și implicit nu ar fi motivat respingerea acestuia,

se constată că și acesta este nefondat. Se apreciază

că instanța de apel a reținut în mod corect că rolul

instanței este limitat doar la numirea experților și stabilirea

obiectivelor expertizei.

Astfel, se observă că prin

soluționarea cererii de numirea a experților în raport de

dispozițiile art. 136 din Legea nr. 31/1990, fie că se admite fie

că se respinge, instanța se dezînvestește, lăsând

posibilitatea părților de a ataca încheierea conform

dispozițiilor legale, rolul instanței fiind acela de

încuviințare a efectuării expertizei și nu de a menține

dosarul pe rol până la efectuarea acesteia cu scopul de a controla și

a veghea la executarea în bune condiții a expertizei, precum și la

predarea către persoanele îndreptățite, cum greșit

susține recurentul reclamant.

Concluzionând, încuviințarea

expertizei în temeiul textului de lege mai sus indicat nu se efectuează

sub supravegherea instanței, deoarece aceasta nu reprezintă un mijloc

de probă utilizat în rezolvarea vreunui litigiu, ci reprezintă doar

un mijloc de informare a acționarilor.

În consecință, recursul

reclamantului, conform dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va fi

respins.

Recursul declarat de pârâta SC A. SA

este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce

urmează:

Motivul prevăzut de art. 304 alin.

(5) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată

instanța a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105

alin. (2) C. proc. civ.

Criticile recurentei sunt nefondate,

întrucât se constată că, prin invocarea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta sub pretextul încălcării

dreptului la un proces echitabil și de a avea acces la judecată a

supus spre analiză aspecte de netemeinicie, chestiuni ce scapă

controlului de legalitate așa cum este reglementat de art. 304 C. proc.

civ. prin care se specifică expres faptul că se poate cere

modificarea sau casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate.

De altfel, omisiunea instanței

de a se pronunța asupra unor motive de apel nu se încadrează în

motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. care se referă

la situația când prin hotărârea dată, instanța a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Astfel că,

recurenta nu se poate prevala de o analiză a susținerilor referitoare

la netemeinicia deciziei recurate, întrucât a beneficiat deja de căi

devolutive pentru cercetarea probelor și stabilirea situației de fapt

în concordanță cu acestea.

Totodată, instanța de apel

trebuie să răspundă motivelor de apel formulate, fără

a avea însă obligația de a răspunde separat la fiecare motiv,

atât timp cât poate răspunde la motivele de apel printr-un considerent

comun.

Concluzionând, se constată

că hotărârea instanței de apel este dată cu respectarea

dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., instanța analizând

motivele de apel formulate în cauză, procedând la verificarea modului în

care prima instanță a stabilit situația de fapt și a

aplicat legea, respectând dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește critica

finală, subsumată motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în sensul că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art.

723 C. proc. civ., art. 3 din Decretul 31/1954, art. 57 din Constituție,

deși în opinia recurentei din probatoriul administrat în cauză

rezultă cu evidență existența abuzului de drept și a

relei credințe a reclamantului, se constată de asemenea că este

nefondată. Se apreciază că instanța de apel a reținut

în mod corect că solicitarea reclamantului nu poate fi calificată ca

fiind formulată cu rea credință, având în vedere că buna

credință se prezumă, iar probatoriile administrate de

pârâtă nu au condus la această concluzie.

Criticile recurentei referitoare la

inaplicabilitatea art. 723 C. proc. civ., art. 3 din Decretul nr. 31/1954 si art.

57 din Constituție, vizează exclusiv o problemă de apreciere a

situației de fapt, ce constituie, astfel după cum s-a argumentat mai

sus, apanajul instanțelor de fond și de apel.

Prin urmare, se constată

că există fundament juridic pentru soluția instanței de

apel, întrucât normele la care s-a făcut trimitere sunt aplicabile

speței iar instanța le-a dat interpretarea cuvenită

fără să le extindă sau să le restrângă aplicarea.

Pentru aceste considerente, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează

să respingă recursurile declarate de reclamantul A.G. și de

pârâta SC A. SA Măneciu, împotriva deciziei nr. 26 din 16 martie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

inadmisibilității recursului declarat de pârâta SC A. SA Măneciu

invocată de reclamantul A.G.

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul A.G. și de pârâta SC A. SA Măneciu împotriva

deciziei nr. 26 din 16 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.