ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1549/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului Prahova, înregistrată la data de 4 octombrie 2007, reclamanta F.M. a chemat în judecată pe pârâta B.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună excluderea pârâtei din SC M.S. SRL, în temeiul art. 222 lit. d) coroborat cu art. 80 și art. 82 din Legea nr. 31/1990 și obligarea pârâtei la plata pierderilor suferite de societate de la data la care aceasta a devenit asociat administrator. Pârâta a formulat cerere reconvențională solicitând, pe această cale, în principal, excluderea asociatului administrator F.M. din SC M.S. SRL, în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) iar, în subsidiar, a solicitat să fie autorizată retragerea sa din societate, urmând ca instanța să dispună cu privire la drepturile ce i se cuvin ca asociat retras.

Secția comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Prahova, prin sentința nr. 655, pronunțată la data de 26 iunie 2008, a respins, atât acțiunea principală, cât și cererea reconvențională formulate în cauză, ca fiind neîntemeiate. Spre a hotărî astfel, prima instanță a reținut, examinând probele administrate în cauză, că acestea nu sunt de natură să creeze convingerea că una din părți ar fi urmărit, în mod voit, fraudarea societății în dauna acesteia și a celuilalt asociat, conform cerințelor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, care nu sunt întrunite în speță, iar, cu referire la cererea subsidiară, formulată pe cale reconvențională, a luat act că pârâta reclamantă - reconvențională a renunțat la această cerere.

Apelul formulat de reclamanta pârâtă-reconvențională, F.M. împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, de Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Ploiești, prin decizia nr. 46, pronunțată la data de 20 martie 2009. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel, analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse de apelantă, referitoare la greșita interpretare a art. 222 alin. (1) lit. d), a art. 326 din Legea nr. 31/1990 și a probelor administrate, a reținut că instanța de fond a avut în vedere, la pronunțarea soluției, întregul material probator, nu doar concluziile raportului de expertiză; că refacerea acestui raport și completarea probatoriilor în baza art. 295 C. proc.

civ., nu se justifică în cauza de față, întrucât părțile au stabilit de comun acord obiectivele ce urmau a fi analizate de expertul contabil, iar, cu ocazia soluționării în fond a cauzei, nu s-au solicitat probatorii pentru a se impune suplimentarea acestora în faza apelului; că, prin probele administrate la instanța de fond, apelanta nu a dovedit existența fraudării de către intimată a intereselor sale și ale societății și că nu se justifică critica interpretării eronate de către prima instanță a dispozițiilor legale incidente în speță, cu referire la art. 222 lit. d) și art. 326 din Legea nr. 31/1990, întrucât, în speță, nu s-a dovedit, întrunirea cerințelor acestor dispoziții legale pentru a se putea dispune, în baza lor, excluderea din societate a intimatei.

Împotriva menționatei decizii a formulat, în termen legal, două cereri de recurs apelanta F.M., invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. În prima cerere, recurenta a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând în dezvoltarea acestuia, în esență, că decizia atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, deși a făcut dovada, prin probele administrate, că pârâta nu se implica în activitatea firmei și că la baza activității sale în societate a stat o intenție frauduloasă de satisfacere a propriilor sale interese. În a doua cerere, recurenta a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ., arătând în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că susținerea instanței de apel, în sensul că părțile, de comun acord, au stabilit obiectivele ce urmau să fie analizate de expertul contabil, este străină de conținutul dosarului, iar motivarea instanței de apel, referitoare la faptul că instanța de fond a analizat toate probele de la dosar, este contradictorie, întrucât această instanță nu face nicio referire expresă la vreuna dintre probele administrate, în afară de expertiză și că instanța de apel nu a examinat motivul de apel referitor la faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii subsidiare formulată de intimată pe cale reconvențională, privind retragerea sa din societate.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în a doua cerere de recurs, s-a arătat că instanța de apel, prin respingerea cererii de refacere a expertizei și de completare a probatoriului și prin lipsa de interes în stabilirea faptelor pe baza unei noi expertize, a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5), art. 261, art. 295 C. proc. civ., iar, pe fondul cauzei, asemenea primei instanțe, a făcut o interpretare și aplicare greșită a art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, față de „actele” care dovedesc abuzurile intimatei în dauna societății. Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata B.A. a solicitat respingerea recursului și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei atacate, apreciind nefondate criticile aduse de recurentă acestei hotărâri.

Recursul este nefondat. Astfel, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești atunci când nu se arată motivele pe care aceasta se sprijină, dar și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Este de observat că decizia atacată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, conform cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că nu există nicio contrarietate între considerentele acestei hotărâri, sau între acestea și dispozitiv, iar aspectele evocate de recurentă nu se constituie în motive contradictorii sau străine de obiectul sau natura cauzei, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Întrucât critica nepronunțării instanței de fond asupra cererii subsidiare formulată de B.A.

în cauză, este neîntemeiată, având în vedere că reclamanta, în exercițiul dreptului său procesual de dispoziție, a renunțat la această cerere, conform încheierii din data de 23 iunie 2008, renunțare de care prima instanță a luat act în considerentele sentinței, se constată că omisiunea instanței de apel de a examina această critică nu este de natură a conduce la casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., astfel cum a solicitat recurenta, deoarece o astfel de soluție poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, situație ce nu se regăsește în speță, iar, în raport de soluția legislativă consacrată de art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., nu se justifică nici modificarea deciziei pentru această critică, ce se circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nefiind de natură să aducă atingere legalității acestei hotărâri. Având în vedere că pretinsa încălcare de către instanța de apel a art. 261 C. proc. civ., a art. 129 alin. (5) și a art. 295 C. proc. civ. a fost argumentată de recurentă pe refuzul acestei instanțe de a reface, respectiv, de a completa probele administrate la prima instanță și de a administra probe noi, produse în condițiile art. 292 C. proc. civ., se constată că prin cererea de apel s-a solicitat refacerea probelor, cu referire la expertiza contabilă și suplimentarea probei cu înscrisuri și interogatoriu, cerere reiterată generic la data de 24 februarie 2009, conform încheierii de la acea dată, fără a se indica concret aceste probe și a se argumenta asupra concludenței și pertinenței lor, contrar cerințelor art. 292 alin. (1) C. proc.

civ. Cum instanța de apel nu avea obligația de a dispune administrarea unor probe, rolul său activ neînsemnând încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, în conformitate cu care părțile au mijloacele procedurale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doresc, și cum refacerea probelor în apel nu este obligatorie și nici utilă, în situația în care probele administrate în fața primei instanțe pot forma convingerea instanței de control, nu se poate reține că, prin respingerea cererii de completare a probatoriilor și de refacere a raportului de expertiză, s-au încălcat prevederile art. 129 alin. (5), cele ale art. 295 alin. (2) C. proc. civ. sau prevederile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., față de motivarea în fapt și în drept a acestei soluții, cuprinsă în considerentele deciziei atacate. Se remarcă, în ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 de către instanța de apel, că recurenta și-a argumentat această afirmație pe modul în care această instanță a examinat și interpretat probele administrate în scopul dovedirii intenției frauduloase a intimatei și abuzurilor comise de aceasta, care au condus la prejudicierea societății, aspect ce vizează greșita stabilire a situației de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat și nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în reglementarea în vigoare, la data pronunțării deciziei atacate, a art. 304 C. proc.

civ. Așa fiind, constatând că, în cauză, nu sunt incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul dedus prezentei judecăți și, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta, în culpă procesuală, să plătească intimatei cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu avocat, efectuate în această cale de atac, astfel cum a solicitat și dovedit prin înscrisurile depuse la dosar (filele 52; 74).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta F.M. împotriva deciziei nr. 46 din 20 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B.A. suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2010.