ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 831/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul C.C., în nume propriu și ca reprezentant legal al SC O. SRL a solicitat excluderea asociatului pârât M.F. din SC O. SRL cu consecința continuării societății cu asociat unic, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 296/COM din 6 februarie 2008, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamanților și a dispus excluderea asociatului pârât M.F. din SC O. SRL, cu consecința continuării activității societății de către reclamantul C.C., în calitate de asociat unic, pârâtul fiind obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 222 (1) lit. d) corelate cu dispozițiile art. 75-82 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora, poate fi exclus dintr-o societate de persoane asociatul administrator care comite fraudă în dauna societății sau care se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora. S-a mai reținut din probele administrate, respectiv raportul de expertiză tehnică contabilă, că pârâtul nu a putut justifica cu documente legale suma de 9.500 lei, ridicată de acesta din trezoreria societății, conduită ce echivalează cu o acțiune frauduloasă săvârșită în detrimentul societății. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul M.F., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 155/COM din 8 octombrie 2008 a respins apelul ca nefondat, apreciind, din reanalizarea probelor administrate în cauză, cu privire la faptele reținute în persoana asociatului M.F., pentru care s-a dispus excluderea sa din această calitate deținută la SC O. SRL, că acesta a ridicat diverse sume de bani din casieria societății fără a exista o justificare a folosirii acestor sume și fără intenția de a acoperi acest prejudiciu, abuzând de prerogativele sale în exercitarea drepturilor conferite prin calitatea sa de asociat și administrator al societății. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul M.F., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Critica adusă deciziei atacate, se referă în esență la greșita soluționare a excepției lipsei interesului legitim, întrucât excluderea unui asociat se poate solicita doar în condițiile în care societatea își desfășoară activitatea, iar nu dintr-o societate care nu mai funcționează, ca urmare a datoriilor acumulate și a conturilor bancare blocate, cum este cazul de față. Mai susține recurentul că, cele două instanțe au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 222 (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, având în vedere că acest text de lege se aplică numai asociatului administrator, în cazul producerii unei fraude, ce trebuie dovedită, iar nu asociatului investitor, calitate deținută de M.F., potrivit contractului de asociere în participațiune.

Trecând la analiza criticilor aduse deciziei atacate se constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul să fie respins, pentru următoarele considerente : Cu privire la excepției lipsei interesului legitim, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că, de esența funcționării unei societăți comerciale este acordul de voință al asociaților manifestat în scopul realizării obiectului de activitate al entității juridice, iar în măsura în care acest acord nu mai poate fi exprimat, separarea asociaților reprezintă singurul tratament juridic care permite stingerea divergențelor apărute între aceștia. Astfel, interesul promovării unei cereri de excludere a unui asociat este intrinsec legat de invocarea unui dezacord societar, ceea ce constituie chiar factorul volitiv care determină declanșarea procesului judiciar, astfel că, cerința interesului este îndeplinită pe tot parcursul soluționării cauzei.

Susținerea recurentului, în sensul că instanțele au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 222 (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, se constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât în mod corect s-a reținut de instanță dubla calitate a pârâtului M.F., acea de asociat-administrator. Această susținere a recurentului se întemeiază pe faptul că în contractul de asociere în participațiune din 30 noiembrie 2004, rezultă calitatea sa de asociat investitor și nu cea de asociat-administrator, considerând în acest fel că textul de lege mai sus-evocat nu este incident în speța de față. Așa fiind, se constată că la aceeași dată s-a încheiat un act adițional la actul constitutiv al SC O. SRL, prin care pârâtul M.F.

dobândea calitatea de asociat-administrator, cu toate drepturile și obligațiile ce decurg din această calitate, în sensul executării tuturor obligațiilor ce îi reveneau și care aveau ca scop buna funcționare a societății, depunerea tuturor diligentelor pentru obținerea profitului și nu producerea unei pagube prin activitatea sa, care a căpătat forma unei fraude, în raport cu calitatea deținută în societate. Așadar, frauda în dauna unei societăți comerciale poate fi realizată prin orice acțiune sau omisiune intenționată săvârșită de asociatul administrator, cât timp acesta, prin conduita sa încalcă obligațiile ce-i revin, conform dispozițiilor art. 80 din Legea nr. 31/1990.

Astfel că, din conduita pârâtului M.F., instanța a apreciat în mod corect caracterul evident al intenției de a frauda societatea comercială în scopuri personale, iar sancțiunea excluderii poate fi aplicată asociatului administrator, atunci când alte măsuri ca revocarea sunt considerate insuficiente pentru orice acțiune sau inacțiune frauduloasă în dauna societății, tocmai datorită calității sale de administrator. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, iar potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. va obliga recurentul la 800 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței aflată la fila 43 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul M.F. împotriva Deciziei nr. 155/COM din 8 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul la 800 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant C.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 2 martie 2010.