ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1143/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanții T.G., A.A., P.I., B.I., V.G., P.S. și B.A., prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș au solicitat ca prin hotărârea ce se

va pronunța să se anuleze hotărârea A.G.A. din cadrul SC V. SA din data de 26

aprilie 2007.

Prin încheierea din data de 9 octombrie 2007

Tribunalul Maramureș a încuviințat efectuarea expertizei solicitate de către

reclamanți și a obligat pârâta SC V. SA să achite onorariul provizoriu în

cuantum de 500 lei către Biroul de expertize de pe lângă Tribunalul Maramureș.

La data de 6 noiembrie 2007 reclamanții au

învederat instanței că renunță la judecata acțiunii în anulare, iar Tribunalul prin

încheierea nr. 3538 din aceeași dată a luat act de renunțarea la judecată și a

disjuns capătul de cerere vizând efectuarea expertizei contabile.

Prin încheierea nr. 1156 din data de 28

aprilie 2009 pronunțată în dosarul nr. 5585/100/2007 Tribunalul Maramureș a

constatat că s-a efectuat raportul de expertiză contabilă, că raportul de

expertiză a fost predat societății pârâte SC V. SA Vișeu de Sus prin director D.G.,

care a fost obligată să achite în contul B.E.J. din cadrul Tribunalului

Maramureș, suma de 3.077 lei reprezentând onorariu pentru expertul C.D.

Instanța de fond a reținut că deși i s-a pus

în vedere pârâtei, prin reprezentant, să achite diferența de onorariu pentru

expertiza efectuată în sumă de 3.077 lei, în condițiile în care onorariul

provizoriu a fost achitat de reclamantul T.G., pârâta nu s-a conformat

dispozițiilor art. 136 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Apelul declarat de pârâta SC V. SA împotriva

încheierii nr. 1156 din data de 28 aprilie 2009 a instanței de fond, a fost

admis de Curtea de apel Cluj care prin decizia civilă nr. 129 a schimbat în

parte încheierea apelată în sensul că au fost obligați reclamanții, în solidar,

să achite B.E.J. din cadrul Tribunalului Maramureș suma de 3.077 lei

reprezentând onorariu cuvenit expertului C.D., au fost menținute dispozițiile

încheierii apelate și a fost admisă cererea pârâtei privind cheltuielile de

judecată.

În argumentarea acestei decizii, Curtea de Apel

a reținut că instanța a dispus efectuarea unei expertize care, așa cum a

remarcat și expertul C.D., investit cu efectuarea lucrării de specialitate,

obiectul dosarului se identifică cu obiectul expertizei și l-a constituit

analiza modului de folosire a disponibilităților bănești de către actuala

conducere a SC V. SA.

S-a mai reținut că neînțelegerile dintre

părți sunt generate de existența unor interese aparținând a două grupări, una

compusă din foștii salariați iar alta compusă din actualii salariați ai SC V.

SA iar din acest amestec de responsabilități s-a diluat responsabilitatea

administrării patrimoniului fapt care a condus la înregistrarea eronată, în

contabilitate în 2005, a unui debit al PAS V. SA către societate, fapt constatat

de Inspecția Fiscală prin procesul - verbal de control din 20 septembrie 2006.

În urma acestor constatări, instanța de

control judiciar a apreciat că sesizarea reclamanților se circumscrie tezei

finale a art. 136 din Legea nr. 31/1990, antrenarea de cheltuieli judiciare făcându-se

doar în scopul șicanării taberei adverse (a noii conduceri a SC V. SA) și

nicidecum pentru elucidarea unor împrejurări legate de cheltuirea banilor

firmei, aceste împrejurări fiind îndeobște cunoscute reclamanților implicați

direct sau indirect în operațiunile juridice contestate.

Împotriva deciziei instanței de apel

reclamanții T.G., A.A., P.I., B.I., V.G., și B.A. au declarat recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând admiterea acestuia și

schimbarea hotărârii recurate în sensul obligării pârâtei SC V. SA Vișeu de Sus

la plata onorariului expertului C.D.

În motivarea recursului, reclamanții au

susținut că instanța de apel în mod eronat a reținut că în speță sunt aplicabile

dispozițiile finale ale art. 136 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în sensul că

sesizarea instanței a fost făcută cu rea credință și că expertiza nu trebuie suportată

de către societate ci de către reclamanți. În opinia recurenților dispozițiile art.

136 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 sunt imperative în sensul că onorariul

expertului trebuie suportat de către societate.

De asemenea, susțin recurenții, instanța a

apreciat în mod greșit că dacă reclamantul P.S. a deținut funcția de director

în perioada în care s-au desfășurat operațiunile juridice contestate, acest

fapt se reflectă asupra tuturor reclamanților despre care se apreciază că au

fost de rea credință și au promovat acțiunea în scopul șicanării taberei

adverse, când, de fapt cei 6 acționari deținând împreună mai mult de 10% din

societate erau pe deplin îndreptățiți și de bună credință să solicite

efectuarea expertizei judiciare pentru evidențierea neregulilor de gestiune.

Recursul este nefondat.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Critica de nelegalitate vizează aplicarea art.

136 din Legea societăților comerciale, care reglementează expertizarea unor

operațiuni din gestiunea societății și condițiile de declanșare și plată a

acestei proceduri.

Potrivit art. 136 alin. (1) din Legea

societăților comerciale unul sau mai mulți acționari reprezentând, individual

sau împreună, cel puțin 10% din capitalul social vor putea cere instanței să

desemneze unul sau mai mulți experți, însărcinați să analizeze anumite operațiuni

din gestiunea societății și să întocmească, un raport care să le fie înmânat,

totodată, predat oficial consiliului de administrație, respectiv directoratului

și consiliului de supraveghere, precum și cenzorilor și auditorilor interni ai

societății, după caz, spre a fi analizat și a se propune măsuri

corespunzătoare.

Textul mai sus redat reglementează o

chestiune de control a acționarilor care dețin o anumită cotă de capital

singuri sau împreună.

Exercitarea acestui drept trebuie să se

realizeze cu bună credință, cu respectarea drepturilor și intereselor legitime

ale societății și ale celorlalți acționari. Or, în cauză, așa cum a reținut

instanța de apel această procedură a fost declanșată în scopul șicanării

taberei adverse (a noii conduceri a SC V. SA) și nicidecum pentru elucidarea

unor împrejurări legate de cheltuirea banilor firmei.

În plus este de reținut că nu rezultă din

actele dosarului faptul că această procedură de verificare a gestiunii prin

expertiză a fost valorificată în condițiile Legii nr. 31/1990 pentru a se

reține eficiența declanșării și punerii în aplicare a prevederilor art. 136.

Nedemonstrând eficiența acestui drept de control pus la îndemână de lege, dar

în condiții de bună credință și cu scopul vădit ca rapoartele întocmite de

experți să aibă finalitate în constatarea sau îndreptarea unor eventuale

nereguli, instanța de apel a stabilit corect, dar în alți termeni, din analiza

împrejurărilor care au declanșat această procedură, că demersul respectiv nu a

servit interesului societar.

În aceste condiții se va reține că s-au

aplicat bine prevederile art. 136 alin. (2) din Legea societăților comerciale

criticate de recurentă.

În adevăr, art. 136 alin. (2) stabilește că

onorariile experților se suportă de societate, cu excepția cazurilor în care

sesizarea a fost făcută cu rea credință prin antrenarea unor cheltuieli care se

reflectă nejustificat în patrimoniul societății, de vreme ce, în speță, nu s-a

demonstrat și finalizat eficiența constatărilor expertizei solicitate.

Celelalte susțineri nu vor fi analizate

întrucât nu se înscriu în motivul de nelegalitate invocat.

În consecință, față de cele ce preced, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

recurenții reclamanți vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții T.G.,

A.A., P.I., B.I., V.G., și B.A. împotriva deciziei civile nr. 129 din 7 octombrie

2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenții - reclamanți la 490 lei

cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă SC V. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

martie 2010.