ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1834/2015

Decizia nr. 1834/20156

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/100/2011 pe rolul Tribunalului Maramureș, reclamanta SC A. SRL Baia Mare a solicitat anularea Deciziei nr. 1121 din 31 ianuarie 2011 a B. Maramureș prin care s-a respins contestația formulată de contribuabil la data de 9 septembrie 2010, împotriva actelor administrativ - fiscale denumite Raport de inspecție fiscală nr. 7366 din 27 iulie 2010, Decizie de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 1723 din 28 iulie 2010 și Decizie de instituire a măsurilor asiguratorii.

În motivarea acțiunii s-a arătat în esență că actele administrativ fiscale menționate sunt nelegale având în vedere că urmare plângerii penale prin care B. Maramureș a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare, în legătură cu anumite fapte penale de evaziune fiscală pe care le-ar fi săvârșit administratorul reclamantei, s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva acestuia, constatându-se că facturile fiscale înregistrate în contabilitatea firmei reflectă operațiuni reale.

Societatea reclamantă a subliniat împrejurarea că în perioada 2007 - 2008 a fost supusă unor numeroase controale pentru rambursarea T.V.A. aferent contractelor de execuție de lucrări și nu au fost sesizate probleme în privința facturilor de achiziție a materialelor provenite de la SC C. SRL. Taxa pe valoare adăugată calculată ca debit suplimentar a fost achitată de către societatea cumpărătoare și nu este culpa acesteia că societatea SC C. SRL nu a declarat T.V.A. corespunzător.

Prin întâmpinare, pârâta B. Maramureș a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată susținând că urmare controlului s-a constatat că reclamanta nu a întocmit note de recepție și constatare diferite pentru facturile în cauză, fișe de magazie și bonuri de consum conform Ordinul ministrului Finanțelor nr. 1850/2004 și Ordinul ministrului Finanțelor nr. 3512/2008 privind documentele financiar - contabile.

Prin sentința civilă nr. 4227 din 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Maramureș în Dosar nr. x/100/2011 s-a admis excepția necompetenței materiale invocate din oficiu și, în consecință a fost declinată, în favoarea Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, competența materială de soluționare a acțiunii în contencios fiscal formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. Maramureș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj sub nr. x/33/2011.

Prin sentința civilă nr. 379/2012 acțiunea exercitată de reclamantă a fost admisă în parte cu consecința exonerării sale de la plata obligațiilor fiscale reprezentând impozitul pe profit și majorările de întârziere, T.V.A. și majorările de întârziere aferente.

Urmare a exercitării recursului de către organul fiscal hotărârea a fost desființată cauza fiind trimisă spre rejucare aceleași instanțe. Decizia de casare a cuprins îndrumări cu privire la necesitatea suplimentării probatoriului.

Prin sentința nr. 286 din 20 iunie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. Maramureș; s-a anulat în parte Decizia nr. 1121 din 31 ianuarie 2011 emisă de B. Maramureș; s-a admis în parte contestația formulată de SC A. SRL împotriva Deciziei de impunere nr. 1723 din 28 iulie 2010 emisă de Autoritatea de Inspecție Financiară din cadrul B. Maramureș; s-a anulat in parte Decizia de impunere nr. 1723 din 28 iulie 2010 și Raportul de inspecție fiscală nr. 7366/2010 în ceea ce privește impozitul pe profit și majorările de întârziere precum și T.V.A. și majorările de întârziere. A fost menținută obligația fiscală reprezentând impozitul pe dividende suplimentar în sumă de 75.200 lei. A fost anulată decizia de instituire a măsurilor asiguratorii și a fost obligată pârâta la plata, în favoarea reclamantei, a cheltuielilor judiciare parțiale reprezentând suma de 8.000 lei onorariu expert și 10.000 lei onorariu avocațial.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că unul din elementele determinate avute în vedere de către organul de control fiscal la întocmirea actelor contestate îl reprezintă nota explicativă din 17 iunie 2010 a d-lui D. - administrator al SC C. SRL, societate parteneră a reclamantei și furnizoare a mărfurilor înscrise în facturile incriminate.

Coroborând această declarație cu faptul că nu au fost întocmite note de recepție și constatare diferențe pentru facturile în cauză, fișe de magazie și bunuri de consum conform Ordinelor ministrului Finanțelor nr. 1850/2004 și nr. 3512/2008 organul fiscal a ajuns la concluzia că operațiunile înscrise în contabilitate sunt fictive

În ceea ce privește veridicitatea afirmațiilor făcute de către reprezentantul SC C. SRL cu privire la întocmirea facturilor în alb organul fiscal a procedat la sesizarea organelor de cercetare penală, fiind întocmit Dosarul nr. x/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia-Mare, iar prin rezoluția din 30 noiembrie 2010 a fost confirmată propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de administratorul reclamantei

S-a apreciat că cele reținute de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia-Mare sub aspectul realității operațiunilor financiar-contabile constituie un element important de circumstanțiere în ceea ce privește situația de fapt reală dedusă judecății.

Totodată, a considerat prima instanță că lipsa unor note de recepție și constatare diferențe pentru facturile în cauză, fișe de magazie și bunuri de consum trebuie interpretată prin raportare la principiile comunitare aplicate în materia fiscalității și anume la principiul preeminenței fondului asupra formei.

Au fost avute in vedere dispozițiile art. 178 lit. a)

1

din Directiva nr. 2006/112, hotărârea Jeunehomme din 1988 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, hotărârea Ecotrade din 08 mai 2008 și hotărârea Bockemuhl.

Au fost identificate în perioada 01 ianuarie 2007-30 mai 2010 ca fiind primite de către SC A. SRL de la SC C. SRL un număr de 33 facturi de vânzare-cumpărare, înregistrate în contabilitatea financiară a societății pentru cabluri, accesorii și alte bunuri, facturi înregistrate în contabilitatea societății SC A. SRL.

S-a constatat că plata s-a realizat în principal prin virament bancar, doar o singură plată în cuantum de 1550 lei fiind efectuată în numerar .

Din verificările efectuate de către expert rezultă că au fost înregistrate facturi emise de furnizorul SC C. SRL în sumă totală de 1.677.838,55 lei, din care au fost achitate facturi în sumă de 1.190.741,90 lei și au rămas de achitat facturi în sumă de 487.096,65 lei.

În evidențele contabile ale reclamantei au fost identificate o serie de contracte de execuție de lucrări, la care sunt anexate devize de lucrări, respectiv situații de lucrări, semnate și ștampilate de către beneficiarii acestora, și procese verbale de recepție lucrări, în care au fost utilizate materii prime (cabluri și accesorii) de tipul celor achiziționate prin facturile fiscale primite de la SC C. SRL cât și de la alți furnizori de materiale similare relevante.

A constatat prima instanță că din documentele puse la dispoziție de către reclamantă a rezultat că în perioada 2007-2008, societatea SC A. SRL a depus lunar deconturi de T.V.A. cu opțiune de rambursare a sumelor negative de T.V.A. iar, în urma inspecțiilor fiscale parțiale aceste sume au fost restituite sau compensate cu alte datorii la bugetul statului sau bugetul asigurărilor sociale de stat pe care le datora societatea.

S-a arătat in considerentele sentinței atacate că, pentru sumele calificate ca fiind cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil pe motiv că au contribuit la realizarea de venituri impozabile reclamanta avea dreptul de deducere a T.V.A., deoarece veniturile din prestarea serviciilor sunt operațiuni taxabile din punct de vedere al T.V.A., astfel că măsura dispusă de autoritatea fiscală încalcă principiul neutralității taxei pe valoarea adăugată.

A fost invocată jurisprudența comunitară, potrivit căreia nu trebuie absolutizat conținutul formal al documentelor, inclusiv al facturii.

S-a reținut că în speța dedusă judecății nu există elemente obiective în baza cărora dreptul la deducere să fie refuzat pentru cheltuielile a căror deductibilitate a fost recunoscută, precum și că operațiunile invocate de reclamantă pentru a justifica dreptul de deducere au fost efectuate, fapt care rezultă din documentele justificative depuse, condițiile privind nașterea și exercitarea dreptului de deducere fiind reunite.

Dat fiind caracterul real al operațiunilor economice aferent cărora organul fiscal nu a acordat dreptul de deducere s-a apreciat că se impune ca reclamanta să fie exonerată de o serie de obligații.

A precizat prima instanță că probațiunea administrată cu prilejul rejudecării pricii confirmă caracterul conex al cheltuielilor aferente celor 33 de facturi cu veniturile realizate în cadrul întreprinderii.

Informațiile care au făcut posibilă identificarea legăturii economice, juridice sau comerciale dintre venituri și aceste cheltuieli s-a constatat că sunt cuprinse în contractele de execuție de lucrări, la care sunt anexate devize de lucrări, corelația intrărilor și ieșirilor din gestiune fiind clar structurată în anexa 3 din cuprinsul raportului de expertiză refăcut.

Fără a putea stabili rațiunile pentru care administratorul SC C. SRL s-a autoincriminat declarând că a întocmit facturi în alb și fără a fi de altfel investiți cu o astfel de analiză, Curtea de apel a apreciat că, raportat la elementele probatorii coroborate cu principiile consacrate în plan comunitar în materia fiscalității, operațiunile contabile incriminate de către organul de control corespund realității impunându-se a fi avute în vedere la efectuarea deducerilor fiscale.

În ceea ce privește cheltuielile de transport emise de SC E. SRL, s-a reținut că au fost efectuate în folosul operațiunilor de executare a contractelor comerciale identificate la pct. 5 din expertiză și reprezintă operațiuni care aduc venituri impozabile în societate în accepțiunea art. 21 alin. (2) lit. e) din C. fisc.

Informațiile care au făcut posibilă identificarea legăturii economice, juridice sau comerciale dintre venituri și aceste cheltuieli au fost identificate în ordinele de deplasare foile de parcurs fila 176-398 vol. III și contractele de execuție realizate în perioada de referință.

În raport de aceste considerente curtea de apel a recunoscut caracterul deductibil al cheltuielilor cu combustibilul consumat în perioada mai 2009-decembrie 2009 în baza facturilor emise de SC E. SRL pentru autoturism în sumă de 2.155,46 lei evidențiate în anexa 6 la raportul de inspecție fiscală a exonerat reclamanta de obligațiile fiscale suplimentare reprezentând impozit pe profit suplimentar an 2009 și accesorii, T.V.A. suplimentar și accesorii aferent acestor cheltuieli, a recunoscut caracterul deductibil al cheltuielilor cu combustibilul consumat în perioada ianuarie 2010 - mai 2010 în baza facturilor emise de SC E. SRL pentru autoturisme și a exonerat reclamanta de obligațiile fiscale suplimentare reprezentând T.V.A. suplimentar și accesorii aferent acestor cheltuieli.

S-a constatat că cheltuielile cu combustibilul consumat în perioada mai 2009-decembrie 2009 în baza facturilor emise de SC E. SRL pentru autoturism, cheltuieli în sumă de 6.299,8 lei,individualizate în anexa 6 la raportul de inspecție fiscală sunt deductibile de fiscal și a exonerat reclamanta de obligațiile fiscale suplimentare reprezentând impozit pe profit suplimentar an 2009 și accesorii, T.V.A. suplimentar și accesorii aferent acestor cheltuieli.

A constatat că cheltuielile cu combustibilul consumat în ianuarie 2010 - mai 2010 în baza facturilor emise de SC E. SRL pentru autoturism, cheltuieli în sumă de 241,34 lei,individualizate în anexa 7 pct. 1 la raportul de inspecție fiscală sunt deductibile de fiscal a exonerat reclamanta de obligațiile fiscale suplimentare reprezentând T.V.A. suplimentar și accesorii aferent acestor cheltuieli.

Totodată a constatat că cheltuielile cu combustibilul consumat în ianuarie 2010 - mai 2010 în baza facturilor emise de SC E. SRL pentru autoturism, individualizate în anexa 7 la raportul de inspecție sunt deductibile de fiscal și a exonerat reclamanta de obligațiile fiscale suplimentare reprezentând T.V.A. suplimentar și accesorii aferent acestor cheltuieli.

În ceea ce privește sumele de bani ridicate din casierie de către administratorul societății au fost avute în vedere prevederile art. 144

4

alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora administratorii societăților comerciale se pot împrumuta de la societate cu o sumă de cel mult echivalentul a 5.000 euro.

În lipsa unor documente justificative (dispoziții de plată către casierie) din care să rezulte care a fost scopul acordării avansurilor, organele fiscale aplicând principiul prevalenței economicului asupra juridicului au procedat în mod legitim la reconsiderarea acordării acestor avansuri astfel încât să reflecte conținutul economic al operațiunii de acordare de dividende. Având în vedere prevederile art. 11 din Legea nr. 571/2003 s-a considerat că acordarea avansurilor către asociați poate fi tratată drept acordare de dividend cu atât mai mult cu cât societatea înregistra profituri din anii precedenți rămase nerepartizate.

Culpa procesuală a pârâtei fiind dovedită în baza prevederilor art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta la plata, în favoarea reclamantei, la cheltuieli judiciare parțiale reprezentând suma de 8000 lei onorariu expert și 10.000 lei onorariu avocațial.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta F. Publice Cluj-Napoca - G. Maramureș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 4, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., invocând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină precum și aplicarea greșită a legii în pronunțarea hotărârii atacate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. recurenta a susținut în esență că instanța de fond și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești în ceea ce privește modul de stabilire a obiectivelor expertizei efectuate în cauză cu nerespectarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 201 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că s-a delegat expertului atributul instanței de judecată de a interpreta normele legale incidente cauzei, ceea ce echivalează cu o nesocotire a normelor constituționale referitoare la funcțiile autorității judecătorești și aduce atingere drepturilor sale procesuale, fiind rezultatul unui abuz.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat sentința atacată în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată dar și a modului în care instanța de fond nu a dorit să răspundă argumentelor sale referitoare la lipsa dreptului de deducere în măsura în care nu s-au întocmit documente contabile în conformitate cu legea.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată recurenta a susținut că acestea au fost acordate fără respectarea principiului contradictorialității și al principiului dreptului la apărare, acest capăt de cerere nefiind pus în discuția părților și nefiind formulată o cerere scrisă pentru acordarea lor conform dispozițiilor art. 82 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta susține că au fost încălcate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ. în sensul că hotărârea trebuie să cuprindă obiectul cererilor și dovezile administrate împreună cu motivele ce au format convingerea instanței și care pot conduce printr-un raționament logic la dispozitivul hotărârii.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu greșita aplicare a legii, întrucât în ceea ce privește dreptul de deducere a cheltuielilor unui contribuabil, instanța de fond nu și-a însușit criticile intimatei cu privire la dreptul de deducere al reclamantei, legate de declarațiile date de furnizor, care a arătat că operațiunile comerciale nu au avut loc și nici criticile formulate în temeiul Deciziei nr. 5/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în coroborare cu hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, invocate prin întâmpinare.

Intimata SC A. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat în cauză și menținerea sentinței instanței de fond susținând în esență că aceasta a fost dată cu respectarea atribuțiilor puterii judecătorești, cu arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se sprijină precum și cu aplicarea corectă a legislației naționale și comunitare în materie fiscală și de contencios administrativ.

Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză cât și în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În speță, este nefondat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. care se referă la cazul în care instanța a depășit atribuțiile judecătorești.

Astfel cum s-a statuat în doctrina în materie dar și în practica judiciară, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești presupune o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, aceasta săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe aparținând altor autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Recurenta-reclamantă apreciază în mod eronat că instanța de fond ar fi depășit limitele puterii judecătorești prin nesocotirea normelor procesuale și constituționale, respectiv prin delegarea către expertul judiciar a atribuțiilor instanței de judecată de a interpreta normele legale incidente în cauză.

Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză dar și din încheierea de ședință prin care s-au stabilit obiectivele expertizei, instanța de fond în rejudecare a avut în vedere la stabilirea obiectivelor pentru refacerea expertizei financiar contabile, atât obiectivele propuse de reclamantă cât și dispozițiile obligatorii ale Deciziei de casare nr. 7061 din 01 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Verificarea înregistrărilor și evidențelor contabile pe care o face un expert judiciar învestit cu elaborarea unui raport de expertiză judiciară financiar-contabilă presupuse conform dispozițiilor art. 201 alin. (1) C. proc. civ. lămurirea unor împrejurări de fapt ceea ce nu poate fi confundat cu obligația acestuia de a-și motiva constatările cu privire la înregistrările contabile sau fiscale verificate în raport de reglementările contabile sau fiscale prevăzute de diverse acte normative, acesta fiind și scopul în care se dispune efectuarea unei expertize.

Susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora judecătorul fondului ar fi delegat expertului interpretarea normelor legale incidente cauzei apar ca fiind nefondate întrucât din dezlegarea pe care judecătorul fondului chestiunilor de drept în dispută rezultă că acesta a avut în vedere atât expertiza judiciară contabilă efectuată în cauză, probă administrată conform art. 201 C. proc. civ., supunând-o propriei evaluări cât și în coroborare cu celelalte probe ale cauzei.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-pârâtă în temeiul motivului prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, hotărârea recurată îndeplinind cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale cu privire la legalitatea actelor fiscale atacate.

Referitor la cheltuielile de judecată la care a fost obligată recurenta-pârâtă în cadrul celui de-al doilea ciclu procesual Înalta Curte constată că au fost respectate dispozițiile art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală a recurentei-pârâte fiind dovedită, iar acordarea acestora fiind legală, acestea fiind acordate parțial în baza cererii dovedite formulată în scris și susținută verbal în fața instanței.

Susținerile recurente-pârâte potrivit cărora cheltuielile de judecată au fost acordate cu încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare nu pot fi primite întrucât recurenta-pârâtă deși a fost legal citată a ales să nu se prezinte la dezbateri.

Nefondate sunt și criticile formulate de recurentă în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., soluția primei instanțe, de admitere în parte a acțiunii reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente cauzei, în raport cu starea de fapt fiscală reținută, sentința analizând punctual, cu argumente de fapt și de drept, legalitatea fiecăreia din obligațiile fiscale supuse contestării.

Totodată, Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului, dând prevalență dreptului comunitar, a interpretat starea de fapt reținută în cauză prin raportare la principiile europene în materia fiscalității, respectiv principiul preeminenței fondului asupra formei cât și cel al neutralității dreptului de deducere al T.V.A.

Astfel, în ceea ce privește cele 33 de facturi de vânzare-cumpărare înregistrate în contabilitatea societății, emise de SC C. SRL, în sumă totală de 1.677.838,55 lei, achitate în parte prin virament bancar în sumă de 1.190.741,90 lei, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că intimata-reclamantă are drept de deducere a T.V.A. aferent acestora, în cauză fiind îndeplinite condițiile legale prevăzute de dispozițiile art. 145 din C. fisc. iar măsura dispusă de autoritatea fiscală prin actele fiscale contestate, încălcând principiul neutralității taxei pe valoare adăugată cât și al practicii Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Criticile recurentei-pârâte vizând interpretarea eronată a prevederilor Deciziei nr. 5/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție coroborată cu hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la dreptul de deducere sunt nefondate și nu pot fi primite, dimpotrivă cauzele invocate confirmând legalitatea soluției instanței de fond.

Într-adevăr, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene lasă o marjă mare de apreciere statelor membre în a lua măsuri de combatere a evaziunii fiscale însă pune condiția ca persoana impozabilă să știe sau să fi trebuit să știe că operațiunea fiscală este rezultatul unei fraude săvârșită de cocontractant, fiind de competența autorității naționale să refuze avantajul dreptului de deducere dacă având în vedere elementele obiective, s-a stabilit că acest drept a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv.

În același sens, în cauza C-324/11, Curtea de Justiție a Uniunii Europene răspunzând unei întrebări preliminare s-a concluzionat că Directiva nr. 2006/112 se opune unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de deducere a T.V.A.-ului prin motivul că emitentele facturii aferente serviciilor furnizate a săvârșit nereguli fără ca această autoritate că dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuie să știe, că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de emitentul menționat sau de un alt operator, care intervine în lanțul de prestații.

Aceeași concluzie a fost preluată în mod constant și în soluționarea altor cauze cum ar fi cauzele conexe C-80/11 și C-142/11.

În speță însă, organele fiscale reprezentate de recurenta-pârâtă nu au făcut dovada că persoana impozabilă ar fi știut sau ar fi trebuit să știe că prin achiziția efectuată, participă la o operațiune implicată într-o fraudă privind T.V.A.-ul și în consecință să i se refuze.

Dimpotrivă, astfel cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză dar și din expertiza contabilă refăcută în funcție de obligațiile stabilite prin decizia de casare precum și din înscrisurile depuse la dosar inclusiv rezoluția de neîncepere a urmăririi penale față de administratorul societății reclamante, în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că intimata-reclamantă avea dreptul legal de deducere prevăzut de art. 145 C. fisc. și a dispus anularea parțială a actelor administrativ fiscale atacate.

Având în vedere toate aceste considerente, reținând legalitatea sentinței atacate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de F. Cluj-Napoca - G. Maramureș împotriva sentinței nr. 286 din 20 iunie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 13.025 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2015.