ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 780/2017

Decizia nr. 780/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29 septembrie 2011, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili:

- anularea Deciziei de soluționare a contestației emise de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF înregistrată sub nr. (...) din 31 martie 2011 prin care a fost respinsă contestația administrativă înregistrată la acest organ de soluționare sub nr. (...) din 17 iunie 2010 cu privire la suma totală de 541.943 lei, reprezentând TVA respinsă la rambursare;

- anularea parțială a Deciziei de impunere din 19 aprilie 2010 punctul 2.2.1. soluționarea decontului de TVA cu sume negative cu opțiune de rambursare emisă în baza raportului de inspecție fiscală încheiat de DGAMC la data de 16 aprilie 2010 pentru suma de 541.943 lei și, pe cale de consecință, rambursarea sumei de 541.943 lei TVA considerată în mod nelegal de organele de control fiscal drept TVA nedeductibilă și respinsă la rambursare;

- obligarea pârâtelor la plata de dobânzi de întârziere către societate începând cu data împlinirii termenului legal de rambursare a TVA (45 de zile de la data depunerii decontului înregistrat la nr. (...) din 26 octombrie 2009) și până la rambursarea efectivă a acesteia.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că, prin Deciziile de impunere (numite în continuare D.I.) din 28 august 2009, din 04 septembrie 2009, din 10 septembrie 2009, din 24 septembrie 2009 și din 14 octombrie 2009, încheiate în baza Rapoartelor de Inspecție Fiscală (denumite în continuare RIF), înregistrate la Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Maramureș (denumită în continuare DGFP Maramureș) din 28 august 2009, din 04 septembrie 2009, din 10 septembrie 2009, din 24 septembrie 2009, din 14 octombrie 2009, societății i-a fost refuzată la rambursare suma totală de 972.873 lei, considerată de organele de inspecție fiscală TVA nedeductibilă întrucât acestea nu primiseră răspuns la solicitările de efectuare de controale încrucișate privind realitatea operațiunilor comerciale efectuate în cazul a patru furnizori pentru întreaga sumă de 972.973 lei, astfel:

- 310.449 lei reprezentând TVA deductibilă aferentă achizițiilor efectuate de la furnizorul SC B. SRL;

- 359.103 lei reprezentând TVA deductibilă aferentă achizițiilor efectuate de la furnizorul SC C. SRL;

- 131.159 lei reprezentând TVA deductibilă aferentă achizițiilor efectuate de la furnizorul SC D. SRL;

- 172.226 lei reprezentând TVA deductibilă aferentă achizițiilor efectuate de la furnizorul SC E. SRL.

Prin întâmpinare, autoritatea pârâtă a solicitat respingerea acțiunii și menținerea actelor contestate, fiind legale și temeinice.

Prin Sentința nr. 4.204 din 22 iunie 2012, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

Prima instanță a reținut, în esență, că inspecția fiscală a stabilit că reclamanta nu poate beneficia de rambursarea sumei arătate, având în vedere ca soldul sumei negative a TVA solicitată la rambursare nu se reportează în perioada fiscală următoare.

Suma contestată de contribuabil a fost înscrisă în decontul de TVA din septembrie 2009, perioada ce a fost verificată prin Raportul de inspecție fiscală din 24 noiembrie 2009, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere din 24 noiembrie 2009.

Ulterior, aceeași sumă a fost înscrisă la rubrica "regularizări taxa dedusă" în decontul de TVA aferent lunii noiembrie 2009, operațiune pe care organele de inspecție fiscală au considerat-o eronata, respingând la rambursare TVA astfel înscrisă.

Prima instanță a reținut că, în cauză, nu a fost clarificat debitul fiscal actual, deși au fost expuse controalele fiscale desfășurate, din tabelul folosit nu a rezultat dacă aceste calcule sunt în favoarea reclamantei sau în defavoarea sa.

Trecerea sumei de 541.943 lei în decontul lunii noiembrie 2009, după ce aceasta sumă fusese respinsă la rambursare prin Decizia de impunere din 24 noiembrie 2009, decizie neatacată, nu se înscrie în niciuna din situațiile menționate în acest ordin emis de Președintele A.N.A.F. referitor la formularul 300 (decontul de TVA).

A apreciat instanța de fond că în mod corect autoritatea pârâtă a susținut faptul ca nu poate fi justificată reverificarea unor perioade, în condițiile în care societatea nu și-a exercitat dreptul de a ataca actul administrativ-fiscal prin care s-au verificat livrările de bunuri și facturarea acestora aferente lunii septembrie 2009, neformulând contestație împotriva Deciziei de impunere din 24 noiembrie 2009, argumente ce sunt în acord cu prevederile art. 105 alin. (3) din C. proc. fisc.

Reclamanta SC A. SA a formulat recurs împotriva Sentinței civile nr. 4.204 din 22 iunie 2012 a Curții de Apel București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță sau, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și admiterea în totalitate a acțiunii introductive.

3.1. În privința solicitării de casare cu trimitere, recurenta a susținut că prima instanță nu a analizat sub niciun aspect argumentația prezentată în susținerea acțiunii, lăsând astfel necercetat fondul cauzei.

DGFP Maramureș a dispus că, în conformitate cu art. 147

1

alin. (2), art. 147

3

alin. (2) C. fisc., reclamanta are posibilitatea deducerii acestei sume și să efectueze regularizările prin decontul perioadei fiscale în care sunt îndeplinite aceste condiții.

Organele de inspecție fiscală din cadrul DGFP Maramureș, prin șase decizii de impunere și rapoarte de inspecție fiscală anterioare, au evidențiat aplicabilitatea în cauză a regulii privind exercitarea dreptului de deducere chiar ulterior unui control, conform art. 147

1

C. fisc. și pct. 48 (1) din Norme.

Prevederile Ordinului Președintelui ANAF nr. 1.166 din 29 mai 2009, de modificare și completare a Ordinului Președintelui ANAF nr. 1.746/2008 pentru aprobarea modelului și conținutului formularului 300 - Decont pentru TVA, anexa, instrucțiuni pentru completarea formularului nu au relevanță în cauză.

Obiectul Deciziei de impunere din 19 aprilie 2010 și a RIF din 16 aprilie 2010 a fost "inspecția fiscală parțială cu privire la TVA cu control anticipat conform decontului de TVA cu suma negativă pe perioada noiembrie 2009", de unde rezultă că societatea nu se găsea în situația de plată a TVA, ci în situația de a-i fi rambursată de la bugetul TVA.

În speță nu a fost respectat principiul aplicării unitare a legislației fiscale și a principiului rolului activ al organelor fiscale, iar judecătorul fondului nu a analizat argumentele aduse de reclamantă cu privire la acest aspect.

Recurenta-reclamantă a arătat că a respectat îndrumările primite din partea autorității fiscale care o administra, DGFP Maramureș, îndrumări care au avut la bază dispozițiile legale aplicabile, însă DGAMC și DGSC, care au verificat ulterior societatea aveau obligația, la rândul lor, să respecte precizările aduse de ANAF, în subordinea căreia se aflau.

În ceea ce privește neconfirmarea sumei a cărei rambursare a fost solicitată, respectiv TVA în cuantum de 541.943 lei, D.G.F.P. Maramureș a respins cererea aferentă lunii septembrie 2009, pe motiv că nu s-a primit răspunsul de la controalele încrucișate.

La termenul de judecată din data de 10 februarie 2012, reclamanta a solicitat primei instanțe încuviințarea administrării probei cu înscrisuri, reprezentând procesele-verbale de control încrucișat prin care au fost soluționate adresele DGFP Maramureș, cât și anexele la aceste procese-verbale.

Instanța de fond a admis cererea de probatorii, însă la dosar au fost depuse alte documente decât cele solicitate, lipsite de relevanță.

Ulterior, s-a depus la dosar o parte din actele solicitate, cu motivarea că nu au fost realizate toate controalele încrucișate dispuse, deși de la data dispunerii acestora au trecut mai bine de trei ani.

În partea finală a adresei rezultă că facturile emise de SC A. SRL sunt reale și legale, neexistând suspiciuni privind tranzacțiile economice în perioada verificată, aprilie - noiembrie 2009.

Din această perspectivă, recurenta a considerat că este contrară situației de fapt menținerea primei instanțe din partea finală a hotărârii, în sensul că actele ar fi fost depuse de această parte.

Mai mult, judecătorul fondului nu s-a lămurit dacă calculele sunt în favoarea sau în defavoarea reclamantei, arătând că "deși petenta expune controalele fiscale desfășurate din tabelul folosit nu a rezultat dacă aceste calcule sunt în favoarea petentei sau în defavoarea sa".

3.2. În ceea ce privește solicitarea formulată în subsidiar, de modificare în totalitate a sentinței recurate și de admitere a acțiunii formulate, recurenta a solicitat a se avea în vedere argumentația prezentată la punctul anterior și obligarea pârâtei la rambursarea sumei de 541.943 lei TVA.

Prin Decizia nr. 664 din 12 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Sentinței nr. 4.204 din 22 iunie 2012 a Curții de Apel București, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de control judiciar a reținut că D.G.F.P. Maramureș a aplicat în mod constant dispozițiile art. 147

1

alin. (2), (3), (4) și art. 147

3

alin. (2) C. fisc., permițând societății recurente să deducă sumele și să efectueze regularizările prin decontul perioadei fiscale în care sunt îndeplinite condițiile legale.

Faptul refuzării inițiale de la rambursare a sumei de 541.943 lei TVA nu este consecința neîndeplinirii condițiilor de către societate, ci a nefinalizării de către organul fiscal competent a rezultatului verificărilor încrucișate la partenerii contractuali pentru care s-a solicitat deducerea.

Din acest motiv, D.G.F.P. Maramureș a lăsat posibilitatea recurentei să-și exercite dreptul de deducere prin decontul perioadei în care sunt îndeplinite formalitățile.

În acest sens, nu i se poate reproșa societății recurente împrejurarea necontestării Deciziei de impunere din 24 noiembrie 2009, deoarece cererea sa nu a fost respinsă ca neîntemeiată, nedovedită, ci doar s-a dispus amânarea rambursării în totalitate a TVA.

În ipoteza îndeplinirii tuturor condițiilor legale, societatea are dreptul la rambursarea sumei, iar instanța de fond avea obligația să stabilească prin administrarea de probe concludente, dacă cererea este îndreptățită.

Judecătorul fondului, în virtutea principiului rolului activ, urma să solicite depunerea la dosar a înscrisurilor ce reprezintă rezultatul controalelor încrucișate pentru care s-a amânat rezolvarea cererii, precum și eventual efectuarea unei expertize contabile care să stabilească dacă reclamanta îndeplinește condițiile legale pentru rambursarea sumei.

Astfel, sentința recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, neobservându-se că documentația depusă este incompletă și nu poate conduce la stabilirea cât mai exactă a situației de fapt.

II. Procedura derulată în al doilea ciclu procesual, după casare cu trimitere spre rejudecare

Pricina a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 10 aprilie 2014.

Prin Sentința civilă nr. 506 din 17 februarie 2016, Curtea a admis, în parte, acțiunea reclamantei, a anulat, în totalitate, Decizia din 31 martie 2011 emisă de ANAF - DGSC și, în parte, Decizia de impunere din 19 aprilie 2010 emisă de ANAF - DGAMC, în ceea ce privește respingerea la rambursare a TVA în cuantum de 503.296 lei.

A obligat pârâta să ramburseze reclamantei TVA în cuantum de 503.296 lei, precum și dobânda fiscală aferentă acestei sume, începând cu data de 11 decembrie 2009 și până la rambursarea efectivă, obligând pârâta la 6.058,5 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Așa cum rezultă din expertiza contabilă efectuată în cauză, în perioada aprilie - noiembrie 2009, reclamanta a achiziționat materii prime și materiale consumabile necesare procesului de producție al mobilei de la mai mulți furnizori, respectiv SC B. SRL, SC C. SA, SC D. SRL și SC E. SRL. Aceste achiziții au fost efectuate pe baza unor facturi ce au fost achitate de către reclamantă și înregistrate în contabilitatea acesteia.

Ca urmare, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru rambursarea TVA (art. 145, 146 din Legea nr. 571/2003), dat fiind că bunurile achiziționate au fost destinate utilizării în folosul unor operațiuni taxabile (reclamanta este producător de mobilă), iar pentru aceste achiziții reclamanta deține facturi care cuprind informațiile obligatorii prevăzute de art. 155 alin. (5) din aceeași lege.

Motivele de recurs sunt întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanța de fond, în mod greșit a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru rambursarea TVA, dat fiind că bunurile achiziționate au fost destinate utilizării în folosul unor operațiuni taxabile, iar pentru aceste achiziții, reclamanta deține facturi care cuprind informații obligatorii prevăzute de art. 155 alin. (5) C. fisc.

Recurenta-pârâtă arată că suma contestată a fost înscrisă în decontul de TVA din septembrie 2009, perioadă ce fost verificată prin Raportul de inspecție fiscală din 24 noiembrie 2009, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere din 24 noiembrie 2009, iar ulterior suma a fost înscrisă la rubrica "regularizări taxă dedusă", în decontul de TVA aferent lunii noiembrie 2009, operațiune eronată și care a condus la respingerea la rambursare a TVA.

Recurenta-pârâtă invocă prevederile

Ordinului președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală

nr. 1.166/2009, în vigoare la acea dată, privind modificarea și completarea

Ordinului președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală

nr. 1.746/2008 pentru aprobarea modelului și conținutului formularului 300, anexa 2, rândul 25, iar trecerea sumei în decontul lunii noiembrie 2009, după ce aceasta fusese respinsă la rambursare prin Decizia de impunere din 24 noiembrie 2009 și neatacată, nu se înscrie în niciuna dintre situațiile menționate în ordin.

Operațiunea efectuată de reclamantă nu poate fi considerată nicio corectare a formularului, deoarece corectarea "nu este posibilă pentru perioade fiscale care au fost supuse inspecției fiscale pentru care este în curs de derulare o inspecție fiscală", potrivit pct. 4.1. din OMFF nr. 179/2007.

Mai arată recurenta-pârâtă că, potrivit art. 147

3

alin. (1) - (6) C. fisc., modalitatea de determinare a sumei negative a TVA, poate fi reportată din decontul perioadei fiscale precedente dacă nu s-a solicitat la rambursare.

Cu privire la dobânzile fiscale, recurenta-pârâtă consideră că în mod greșit, instanța de fond a obligat-o la plata acestora, începând cu data împlinirii termenului legal de rambursare și până la rambursarea efectivă, deoarece dobânda se acordă potrivit disp. art. 124 și art. 127 C. proc. fisc. și ale Ordinul ministrului

Finanțelor Publice

nr. 1.899/2004.

Astfel, numai după emiterea unui răspuns de către organul fiscal competent, reclamanta ar putea formula cererea întemeiată pe dispozițiile Ordinul ministrului

Finanțelor Publice

nr. 1.899/2004 și ar putea să pretindă plata dobânzilor.

În ceea ce privește obligarea sa la cheltuielile de judecată, recurenta-reclamantă consideră că nu se află în culpă procesuală, nefiind îndeplinite prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală

Recursul este nefondat.

Prin Decizia de casare din 12 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru ca judecătorul fondului, după administrarea probelor necesare și utile, inclusiv a unei expertize contabile, să stabilească dacă reclamanta îndeplinește condițiile legale pentru rambursarea sumei.

Rejudecând cauza, instanța de fond, în baza probelor administrate, a anulat Decizia nr. 113/2011 și în parte Decizia de impunere nr. x/2010, în ceea ce privește respingerea la rambursare a TVA în cuantum de 503.296 lei și a obligat autoritatea pârâtă la rambursarea TVA în cuantum de 503.296 lei, constatând pretenția întemeiată.

Prin motivele de nelegalitate formulate, recurenta-pârâtă readuce în discuție legalitatea deciziei de impunere din perspectiva neatacării unei alte decizii de impunere din 24 noiembrie 2009.

Această împrejurare a fost soluționată în primul ciclu procesual, stabilindu-se că cererea de rambursare nu a fost respinsă ca neîntemeiată/nedovedită, ci doar s-a dispus amânarea rambursării în totalitate a TVA.

Astfel fiind, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile aduse hotărârii atacate, din perspectiva deja analizată a neatacării Deciziei de impunere din 24 noiembrie 2009.

Cu privire la dobânda fiscală, acordată de prima instanță și aferentă sumei de 503.296 lei, începând cu data de 11 decembrie 2009 și până la rambursarea efectivă, Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile aduse prin recursul formulat.

Mențiunea făcută în cuprinsul sentinței de fond stabilește principiul general existent în C. proc. fisc., conform căruia pentru sumele nerestituite/nerambursate în termenul stabilit de art. 199 alin. (1) și (2) sau de art. 112 alin. (2) C. proc. fisc., contribuabilul are dreptul la dobânzi.

Chiar intimata-reclamantă recunoaște, prin concluziile scrise depuse la dosar, că restituirea dobânzilor urmează a fi făcută numai sub condiția formulării unei cereri de restituire, în conformitate cu prevederile Ordinul ministrului

Finanțelor Publice

nr. 1.899/2004.

Prin urmare, plata dobânzilor se va face numai în baza cererii exprese depuse de contribuabil la organul fiscal competent și după ce aceasta va fi soluționată favorabil și nu direct în temeiul sentinței instanței de fond.

Cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 6.058,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, se reține că autoritatea este în culpă, a căzut în pretenții conform disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și, prin urmare, datorează cheltuieli de judecată, iar suma este compusă din onorariul expertului și taxa de timbru.

Față de acestea, în temeiul art. 312 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinței nr. 506 din 17 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2017.

Procesat de GGC - ED