ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4162/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4162/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Prin cererea

înregistrată la 11 noiembrie 2004 pe rolul Tribunalului Dolj, sub nr. 20/63/2004,

reclamanta S.N.T.F.M. M. S.A. – sucursala Craiova, a chemat în judecată pe

pârâta SC S.I. SA București solicitând instanței ca prin sentința ce o va

pronunța să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 8.123.397.732 lei (Rol)

reprezentând majorări de întârziere conform art. 9 pct. 2 din contract

calculate până la data de 10 noiembrie 2004 și în continuare până la data

efectuării plății integrale a debitului, la 10.447.623.777 lei (Rol)

reprezentând reduceri tarifare acordate, în mod eronat, în perioada 26 martie –

6 iulie 2004, la care se adaugă dobânda legală reactualizarea sumelor datorate

cu rata inflației.

La data de 10

ianuarie 2007 pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea

reclamantei-pârâte la plata sumei de 1.250.000 (Ron) reprezentând asigurare

plată facturi prin depozit bancar constituit la contract.

Prin sentința nr. 15

din 19 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul Dolj – secția comercială a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale a reclamantei, și s-a dispus

disjungerea cererii reconvenționale care a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului Dolj sub nr. 1534/63/2007.

Prin sentința nr. 1430

din 3 iunie 2008 a Tribunalului Dolj – secția comercială a fost admisă acțiunea

reclamantei SC S.I. SA București (rezultată prin disjungerea cererii reconvenționale)

și a fost obligată pârâta S.N.T.F.M. M. SA – sucursala Craiova la plata sumei

de 1.250.000 lei (Ron) reprezentând asigurare plăți facturi prin depozit bancar

constituit la contract.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanța a reținut că raportul juridic dintre părți are la bază

contractul, prin care reclamanta s-a obligat (art. 8.3) să constituie un

depozit bancar în sumă de 12.000.000.000 lei la dispoziția pârâtei, aceasta din

urmă fiind îndreptățită, în conformitate cu prevederile art. 8.5 alin. (2) din

contract, ca, în cazul în care reclamanta nu achita facturile de trafic în

termen de 5 zile de la termenul scadent, să poată opera asupra depozitului.

Din interpretarea

clauzelor contractuale, prima instanța a reținut că pârâta era îndreptățită să

folosească depozitul bancar pentru acoperirea facturilor de transport izvorâte din

contractul, însă, s-a constatat că acest contract și-a încetat efectele la data

de 13 august 2004, ca urmare a rezilierii sale, pentru nerespectarea

obligațiilor contractuale.

Din cele două

expertize extrajudiciare depuse la dosar, prima instanța a reținut că facturile

a căror contravaloare a fost acoperită din depozitul constituit în baza

contractului: sunt: 01 ianuarie 2004, 06 ianuarie 2004, 23 ianuarie 2004, 23

ianuarie 2004 și 26 ianuarie 2004, a căror valoare se ridică la suma de

12.500.000.000 lei.

De asemenea, a

reținut că sunt unanime concluziile raportului de expertiză în privința

faptului că depozitul constituit pentru contractul din anul 2004 au fost

folosite de către pârâtă, la data de 26 martie 2004, pentru achitarea

facturilor aferente contractului, situație în care a concluzionat că aceasta a

încălcat prevederile art. 8.5 din contract, care nu prevede posibilitatea

pentru reclamanta – pârâtă să utilizeze depozitul pentru anul 2004, în vederea

achitării facturilor restante emise în baza contractului din 2003.

Împotriva sentinței

și încheierii din 5 iunie 2008 a declarat apel pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA -

sucursala Craiova, apel respins prin decizia nr. 32 din 18 februarie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 1534/63/2007.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA - sucursala Craiova,

iar prin decizia nr. 934 din 5 martie 2010, pronunțată de Î.C.C.J. în dosarul nr.

1534/63/2007, a fost admis recursul, a fost casată decizia și s-a trimis cauza

spre rejudecarea apelului.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de recurs a apreciat că, în interpretarea contractului, nu s-a

dat eficiență art. 977 C. civ., pentru a se admite puterea de lege a convenției

și a se stabili, fără dubiu, obligațiile asumate de părți, urmare a voinței lor

reale.

În vederea

reanalizării eficiente a clauzelor contractului, s-a considerat că este necesar

să se țină seama de lipsa de concordanță dintre sensul literal al stipulațiilor

contractuale și intenția reală a părților, în contextul adresei și a

„modalității de lucru” care s-a stabilit între părți la negocierea și

încheierea contractelor anterioare, a modalității de lichidare a datoriilor

anterioare încheierii convențiilor, precum și a comportării ulterioare a

părților în legătură cu utilizarea depozitului. În acest context, s-a

considerat că este necesar ca în rejudecare să se aprecieze dacă este cazul să

se completeze probele cu verificări contabile punctuale în legătură cu

facturile în litigiu și cu modalitatea lor de stingere operată în

contabilitatea ambelor părți. De asemenea, sub aspectul interpretării

contractului, s-a apreciat că trebuie să se țină seama și de faptul că o clauză

este stipulată de părți cu scopul de a produce efecte juridice (regula potius

ut valeat), sens în care se impune, în opinia instanței de recurs, examinarea

în context a art. 12.12, în raport și de intenția fiecărei părți, cunoscută la

momentul încheierii contractului.

În ceea ce privește

recursul declarat împotriva încheierii pronunțate în ședința publică din 5

iunie 2008, în dosarul nr. 1534/63/2007, ÎCCJ a reținut că prevederile art. 244

alin. (1) C. proc. civ. vizează suspendarea facultativă a judecății, aprecierea

aplicării acestor prevederi fiind la îndemâna instanței de apel, în vederea

bunei administrări a justiției, în rejudecare, urmând a se stabili dacă, după

analiza raporturilor juridice care izvorăsc din cererea reconvențională,

dezlegarea pricinii ține de existența sau inexistența dreptului care face

obiectul judecății din cererea principală. S-a considerat că această apreciere

este necesar să aibă în vedere faptul că în urma desființării hotărârilor din acel

dosar, cauza a fost trimisă pentru rejudecare, iar la acest moment trebuie

stabilit și dacă acea cauză este pendinte, respectiv dacă face obiectul altei

judecăți, la această apreciere recomandându-se să se țină seama de dispozițiile

art. 720

5

C. proc. civ. S-a reținut, totodată, că facultatea de a

aprecia asupra suspendării aparține instanței de trimitere.

În rejudecare, prin

încheierea pronunțată în ședința publică de la 23 iulie 2010, Curtea a

încuviințat administrarea în cauză a probei cu expertiză contabilă, iar prin

încheierea pronunțată în ședința publică de la 7 iulie 2010 s-a încuviințat, în

temeiul art. 201 alin. (5) C. proc. civ., ca la efectuarea expertizei să

participe câte un expert asistent pentru fiecare parte.

Prin decizia nr. 45

din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova – secția comercială, a fost admisă

în parte cererea formulată de expertul contabil B.E., s-a stabilit onorariul

definitiv pentru expertiza contabilă la 2000 lei din care 1000 de lei a fost achitată

de către apelantă, fiind obligată apelanta să achite diferența de 1000 lei.

A fost respins apelul

declarat de pârâta S.N.T.F.M. M. SA – sucursala Craiova.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de apel a reținut următoarele:

Cu adresa din 08

ianuarie 2004 (dosarul de fond), intimata reclamantă SC S.I. SA București a

comunicat apelantei pârâte S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA – sucursala Craiova că, la

data de 08 ianuarie 2004, datoria intimatei către apelantă era în cuantum de

41.120.128.043 lei ROL și s-a angajat să o achite până la data de 31 ianuarie 2004,

prin finalizarea compensărilor în sumă de 35.598.280.871 lei ROL și achitarea

prin lichidități a diferenței de debit.

La aceeași dată,

între părți s-a încheiat contractul, având ca obiect plata centralizată a

prestațiilor efectuate de către S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, în calitate de

transportator, pentru SC S.I. SA, în calitate de client.

Conform art. 8.3 din

contract, părțile au stabilit ca asigurarea plății facturilor emise de către

transportator să se realizeze prin constituirea, la dispoziția

transportatorului, a unui depozit bancar în sumă de 12.000.000.000 lei ROL, iar

în cazul în care media deconturilor pentru ultimele trei perioade consecutive,

luând în calcul tarifele de transport reduse, tarifele accesorii preluate și

TVA, este mai mare decât depozitul constituit, clientul s-a angajat că

completeze depozitul, în termen de 3 zile lucrătoare, până la valoarea mediei

ultimelor trei deconturi.

Conform alin. (4)

teza a II-a al aceluiași articol, în caz de necompletare a depozitului, transportatorul

avea dreptul de a suspenda derularea transportului.

Depozitul urma a fi

utilizat, potrivit art. 8.5 alin. (1), pentru acoperirea facturilor de

transport neachitate în termen de 5 zile de la data scadenței, sau pentru

achitarea facturilor de trafic aferente ultimei perioade de trafic a

contractului, iar potrivit art. 8.12, achitarea urma a fi făcută în ordinea

vechimii, ținând cont de termenele scadente și de condițiile stabilite prin

contract.

Având în vedere adresa

din 08 ianuarie 2004, din care rezultă că, la data încheierii contractului, SC S.I.

SA înregistra creanțe către apelantă, în cuantum de 41.120.128.043 lei ROL,

părțile au stabilit, prin art. 12.12, ca acestea să fie eșalonate conform

adresei intimatei, urmând a fi achitate până la data de 31 ianuarie 2004, în

caz contrar transportatorul având dreptul de a decide asupra continuării

raportului contractual.

Prin art. 12.8 s-a

stabilit ca modificarea contractului să se efectueze numai în scris, prin act

adițional, cu acordul părților.

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză de expert contabil B.E., rezultă că intimata nu

și-a respectat obligațiile asumate prin contract. S-a constatat, ca urmare a

analizării fișei de cont curent furnizori, că facturile restante din anul 2003

s-au achitat prin folosirea depozitului în sumă de 1.250.000 RON, constituit

conform art. 12.12, viramentele efectuate de către SC S.I. SA București cu

mențiunea ,,depozit plată centralizată” fiind operate în contabilitatea

acesteia tot ca o plată centralizată și nicidecum ca un depozit.

Din răspunsul

expertului la obiectivul nr. II.4, rezultă că, deși prin clauza prevăzută la art.

12.12 intimata s-a angajat să achite până la data de 31 ianuarie 2004, suma de

41.120.128.043 lei ROL, a achitat, prin ordine de compensare, doar suma de

20.215.444.596 lei ROL, iar din răspunsul la obiectivul nr. II. 5 rezultă că,

la data de 26 martie 2004, s-a operat asupra depozitului, fiind diminuate

restanțele de plată înregistrate de intimată, în cuantum de 53.534.657.143 lei

ROL cu suma de 12.500.000.000 lei ROL.

Fără a exista un

acord scris al intimatei, apelanta a utilizat suma de 1.250.000lei RON, depozit

constituit pentru garantarea plăților la contractul, pentru a stinge facturi

emise în perioada 01 ianuarie 2004-26 ianuarie 2004, deci în temeiul

contractelor încheiate de părți în anul 2003, astfel cum rezultă din adresa din

26 martie 2004 (dosar fond). Faptul că suma existentă în depozit a fost

utilizată de apelantă în modalitatea descrisă în adresa menționată mai sus,

este recunoscut, de altfel, de aceasta în cererea de recurs.

În condițiile în

care, astfel cum susține apelanta, intenția părților a fost aceea de a acoperi

debitele aferente anului 2003 cu depozitul constituit conform art. 8.3. din

contract, aveau posibilitatea, fie să stabilească expres această modalitate de

stingere a debitului, fie să încheie un act adițional la contract, conform art.

12.8, prin care să hotărască, de comun acord, modul de folosire a sumei din

depozit.

În caz contrar, încălcarea

clauzelor stabilite de comun acord, presupune implicit încălcarea prevederilor art.

969 C. civ., potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante.

Critica adusă

încheierii pronunțate în ședința publică de la 5 iunie 2008 a fost găsită, de asemenea, neîntemeiată, reținându-se că prima instanță a apreciat corect că nu

sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 244 alin. (1) C. proc. civ pentru

suspendarea judecării cauzei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta S.N.T.F.M. M. SA – sucursala Craiova,

aducându-i următoarele critici:

de apel nu este motivată în ce privește unele critici formulate prin cererea de

apel, sau este motivată superficial.

Astfel, instanța de

apel nu s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei de obiect a acțiunii

introductive, excepție invocată în motivele de apel.

Această excepție a

fost reținută în încheierea de ședință din 23 martie 2011 însă nu a fost pusă

în discuția părților și nici nu s-a motivat o eventuală respingere a acesteia.

Recurenta a susținut

că prin acest fapt a fost încălcat atât dreptul său la apărare, cât și

principiul contradictorialității.

În ce privește

încadrarea în drept recurenta a susținut că sunt aplicabile atât dispozițiile art.

304 pct. 7, cât și dispozițiile art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

nu s-a pronunțat asupra tuturor probelor solicitate sau, deși le-a încuviințat,

nu a stăruit în vederea administrării acestora la timp și în mod complet,

încălcând principiul rolului activ.

În acest sens,

recurenta a făcut trimitere la înscrisul intitulat fișa analitică cont client

privind pe C.F.R. M. SA pentru perioada ianuarie – aprilie 2004, arătând că

instanța de apel a acceptat tacit ca intimata-reclamantă să nu mai depună acest

înscris, deși încuviințase depunerea sa.

Recurenta a apreciat

că prin nedepunerea acestui înscris au fost denaturate concluziile expertizei.

De asemenea,

recurenta-pârâtă a susținut că deși a solicitat încuviințarea probei

testimoniale cu 2 martori, instanța de apel nu a încuviințat această probă,

fără să motiveze în vreun fel luarea acestei hotărâri.

în rejudecare după casarea cu trimitere, nu a ținut cont de îndrumările

instanței de recurs, date prin decizia nr. 934 din 5 martie 2010.

În acest sens, a

susținut că instanța de apel nu a ținut cont de solicitarea din 8 ianuarie 2004

emisă de către reclamantă, prin care pârâta era rugată să încheie contractul de

plată centralizată aferent anului 2004, și nici de adresa din 26 martie 2004

emisă de către recurenta-pârâtă, prin care reclamanta a fost notificată cu

privire la utilizarea sumei de 1.250.000 lei (Ron) pentru a se achita facturile

emise în cadrul contractului, susținând totodată, că nu există vreo dovadă a

faptului că reclamanta-intimată ar fi obiectat cu privire la utilizarea

depozitului pentru plata datoriilor restante.

De asemenea, s-a mai

susținut că instanța de apel trebuia să observe că reclamanta a fost de acord

cu utilizarea depozitului constituit, deoarece, de fiecare dată când

recurenta-pârâtă utiliza banii din depozit pentru stingerea datoriilor,

reclamanta depunea, din nou, bani în depozit, fără a contesta operațiunile

respective, astfel, fiind contrazise susținerile instanței de apel în ce

privește intenția părților cu privire la modalitățile de derulare a

contractului.

S-a mai susținu de

către recurenta-pârâtă că instanța de apel nu a ținut cont de apărările sale,

mai precis de adresa din 8 ianuarie 2004 a reclamantei, de nota pârâtei, acte pe baza cărora a fost încheiat contractul, și de faptul că reclamanta este cea

care nu a respectat obligațiile asumate prin încheierea acestor acte juridice.

În acest sens,

recurenta a invocat evidența contabilă a reclamantei, respectiv fișa contului,

fișă ce a stat la baza întocmirii raportului de expertiză contabilă, susținând

că prin plata efectuată conform OP din 27 ianuarie 2004, reclamanta a înțeles

să achite facturile restante ale anului 2003, prin propria voință.

Pentru a justifica

voința reclamantei de plată a datoriilor restante, recurenta-pârâtă a invocat

și existența OP din 4 februarie 2004, concluzionând că, prin plățile efectuate,

reclamanta a dorit să stingă datoriile aferente anului 2003, din depozitul

aferent contractului.

interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv contractul, hotărârea

pronunțată fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (2), art. 244 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ. și ale art. 977 C. civ.

În acest sens,

recurenta a susținut, făcând și un istoric al relațiilor contractuale cu

reclamanta, că prin contract, reclamanta ar fi înțeles, de fapt, să plătească

și restanțele aferente contractelor derulate în cursul anului 2003, art. 12.12

din contract fiind edificator în acest sens.

Recurenta a susținut

că a aplicat prevederile acestui articol în scopul recuperării, de către ea, a

unei părți din datoriile reclamantei aferente anului 2003, însă a dat și

posibilitatea reclamantei de a continua relațiile contractuale ale acesteia cu

clienții săi, care ar fi fost afectate dacă contractul ar fi fost suspendat sau

reziliat la data de 26 martie 2004.

Faptul că reclamanta

a continuat să facă plăți din acest depozit, completându-l ulterior cu alte

sume de bani, dovedește tocmai susținerile recurentei-pârâte, acest fapt

rezultând atât din modul de ținere a contabilității celor două părți, cât și

din punctajul din 30 august 2004, transpus în procesul-verbal de conciliere din

30 august 2004.

De asemenea,

recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a fost indusă în eroare de

către reclamantă cu privire la intenția comună a părților, acest fapt rezultând

din analiza probelor administrate în cauză.

Recurenta-pârâtă a

solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

poate fi reținută.

Astfel, așa zisa

excepție a lipsei de obiect a acțiunii introductive a fost invocată la termenul

din 23 martie 2011, cu ocazia dezbaterilor pe fondul apelului, susținerile apelantei-pârâte

cu privire la acest aspect, reprezentând doar o apărare, pe fondul apelului.

Recurenta-pârâtă a

susținut că cererea reclamantei este lipsită de obiect, pentru simplu motiv că

aceasta ar fi făcut plățile în cunoștință de cauză, prin voința sa, astfel

încât nu mai putea să o acționeze pe pârâtă în judecată, pentru plata acestei

sume.

Instanța de apel, în

mod corect, a reținut că acțiunea reclamantei are ca obiect tocmai suma de bani

reținută de către pârâtă din depozitul constituit în anul 2004, suma respectivă

de bani fiind reținută, cu nerespectarea prevederilor contractuale, pentru

datoriile aferente anului 2003.

Prin urmare, nu s-a

încălcat în nici un fel dreptul apelantei-pârâte la apărare, aceasta

susținându-și punctul de vedere în fața instanței de apel, iar hotărârea

pronunțată fiind motivată, instanța de apel arătând de ce a considerat că

cererea reclamantei este întemeiată, cât și motivele pentru care criticile

formulate în cererea de apel a pârâtei au fost considerate neîntemeiate.

administrat probele necesare soluționării cauzei, având totodată și un rol

activ, în apel după casarea cu trimitere, fiind administrată proba cu expertiză

contabilă.

Expertul a răspuns la

obiectivele stabilite în contradictoriu cu ambele părți, acestea având

posibilitate să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză.

Totodată, expertul a

avut în vedere fișa de cont curent furnizor, instanța de apel considerând că nu

mai este necesară proba cu martori, clauzele contractuale fiind clare,

concluzionând că nu există un acord scris al reclamantei, pentru ca pârâta să

utilizeze depozitul constituit pentru garantarea plăților la contract, pentru

facturi emise în temeiul contractelor încheiate în anul 2003.

în rejudecarea cauzei, după casarea cu trimitere, a ținut cont de îndrumările

instanței de recurs date prin decizia nr. 934 din 5 martie 2010 a I.C.C.J.

De fapt,

recurenta-pârâtă a fost nemulțumită de concluziile la care a ajuns instanța de

apel, respectiv de modul în care au fost interpretate probele administrate în

cauză, însă aceste critici țin de netemeinicia deciziei recurate, or, sub acest

aspect, în calea de atac, extraordinară, a recursului hotărârea recurată nu mai

poate fi analizată, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate

prin O.U.G. nr. 138/2000, aceasta putând fi analizată doar sub aspectul

legalității, aspect sub care hotărârea instanței de apel apare ca fiind legală,

instanța de apel respectând limitele deciziei de casare cu trimitere,

administrând probe noi în rejudecarea apelului, interpretând voința reală a

părților, pe baza probelor administrate.

la pct. 4 nu pot fi reținute.

Critica cu privire la

încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu este explicitată,

recurenta reluând, în cuprinsul motivelor de recurs, anumite critici, aceasta

referindu-se la nepronunțarea cu privire la excepția lipsei de obiect și asupra

neadministrării tuturor probelor solicitate, însă aceste critici au fost

analizate mai sus.

Cu privire la

nerespectarea dispozițiilor art. 244 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a

constatat că instanța de apel a făcut o analiză legală asupra încheierii prin

care s-a respins cererea de suspendare a judecății de către prima instanță,

critica recurentei sub acest aspect, vizând tot netemeinicia hotărârii și nu

legalitatea acesteia.

În ce privește

greșita aplicare a dispozițiilor art. 977 C. civ., cu referire la interpretarea

art. 12.12 din contract, Înalta Curte a constatat că această critică este

nefondată, din cuprinsul acestui articol al contractului, rezultând că reclamanta

a înregistrat creanțe față de pârâtă, la data de 8 ianuarie 2004 și nu invers,

astfel încât rezultă că instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, au

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 8.5 din contract, atunci când au

apreciat că depozitul constituit de către reclamantă viza acoperirea datoriilor

față de pârâtă, născute din derularea contractului încheiat în 2004, și nu

acoperirea facturilor restante rezultate din contractele încheiate între părți

în anul 2003.

Referirile recurentei

la înscrisurile existente la dosarul cauzei, vizează temeinicia deciziei

recurate, nu legalitatea acesteia, or, așa cum s-a arătat mai sus, în calea de

atac a recursului nu poate fi analizată decât legalitatea deciziei recurate,

sub acest aspect, Înalta Curte constatând că decizia recurată este legală.

Având în vedere cele

arătate mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA împotriva deciziei nr. 45/2011 de la

4 aprilie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 15 decembrie 2011.