ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 739/2009

Asupra recursului penal de față; Prin sentința penală nr. 248 din 29 februarie 2008 a Tribunalului București, secția I penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția neconstituționalității Codului penal și a Codului de procedură penală, în raport cu art. 21 și art. 34 din Constituția României. În baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuientul R.A. împotriva sentinței penale nr. 9/2000, pronunțată de Tribunalul București, secția I-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 236 din 17 ianuarie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., a fost obligat revizuientul la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a constatat că, la data de 18 aprilie 2007, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a înaintat Tribunalului București cererea de revizuire formulată de R.A. împotriva sentinței penale nr. 9/2000, pronunțată de Tribunalul București, secția I-a Penală, în Dosarul nr. 3011/1999, spre competentă soluționare.

Conform referatului 52/III-6/2007, prin care concluzionează că cererea de revizuire este inadmisibilă, întrucât pe de o parte petentul tinde la o prelungire a probațiunii pe calea revizuirii, prin administrarea unor probe noi, revizuientul solicitând a se avea în vedere conținutul unui reportaj difuzat la postul TVR 1 în 24 mai 2006 cu privire la reconstituirea la fața locului a modului și condițiilor în care a fost comisă fapta, iar pe de altă parte susținerea petentului că procurorul de caz a întocmit acest rechizitoriu ca să își construiască cariera, nu a fost dovedită. Petentul a mai invocat și excepția de neconstituționalitate a C. pen. și a C. proc.

pen., în întregime, motivând că pedepsele sunt nejustificat de mari, execută pedeapsa detențiunii pe viață, deși nu a existat premeditarea, iar hotărârea de condamnare nu este motivată, încălcându-se prevederile art. 21 și art. 34 din Constituție, în sensul că nu se asigură un proces echitabil, iar Codul de procedură penală prezintă anumite instituții neclare, încălcându-se art. 11 din Constituție și art. 6 din C.E.D.O. Instanța de fond a respins excepția invocată de către revizuient, ca inadmisibilă, întrucât nu are nici o legătură cu cererea de revizuire. În ceea ce privește cererea de revizuire, instanța a considerat că aspectele invocate de către revizuient nu constituie fapte și împrejurări noi, preexistente, care să nu fie cunoscute de instanțele care au soluționat – în fond și în căile de atac – cauza a cărei revizuire se cere.

Cu privire la cel de al doilea motiv de revizuire invocat de către revizuient, în sensul că procurorul de caz a dat dovadă de rea credință, acesta săvârșind infracțiunea de calomnie, prevăzută de art. 206 C. pen., s-a considerat că această infracțiune este ulterioară hotărârii definitive de condamnare, neducând la pronunțarea unei hotărâri nelegale de condamnare ce poate fi supusă revizuirii. Această hotărâre a fost atacată la Curtea de Apel București de către revizuientul R.A., sub aspectul modului în care a fost soluționată excepția de neconstituționalitate invocată de către acesta printr-o hotărâre prin care a fost soluționată și cererea de revizuire și nu separat, prin încheiere ce putea fi atacată cu recurs.

Revizuientul critică hotărârea și sub aspectul nepronunțării în ședință publică a hotărârii de către judecător. Curtea, analizând hotărârea atacată – prin prisma motivelor invocate și din oficiu sub toate motivele de fapt și de drept – a constatat apelul nefondat pentru următoarele considerente: Este adevărat că instanța de judecată a soluționat prin aceeași hotărâre, atât cererea revizuientului privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor C. pen. și ale C. proc. pen., cât și cererea de revizuire, dar având în vedere că apelul este o cale devolutivă de atac, influența efectului devolutiv are loc și asupra încheierii prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate, ca inadmisibilă, instanța de apel având dreptul de a face o nouă judecată asupra tuturor aspectelor cauzei judecate în primă instanță sau numai asupra unor aspecte ale acesteia, conform art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., instanța este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de inculpat, să examineze cauza sub toate aspectele legalității și temeiniciei hotărârii atacate. Astfel, pentru ca o cerere de sesizare a Curții Constituționale să fie admisibilă, trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992: - excepția de neconstituționalitate privește o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-un asemenea act normativ în vigoare; - dispoziția respectivă nu a fost constatată ca fiind considerată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; - are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Relevanța excepției de neconstituționalitate, din punctul de vedere al legăturii cu soluționarea cauzei, se apreciază în funcție de momentul în care este invocată, de starea de fapt și de probele administrate. În raport cu aceste criterii, în mod corect, instanța de fond a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor C. pen. și ale C. proc. pen. – întrucât în faza revizuirii nu pot fi puse în discuție probleme de individualizare a pedepsei aplicate printr-o hotărâre definitivă (petentul a invocat neconstituționalitatea C. pen. sub aspectul cuantumului nejustificat de mare al pedepselor, că execută pedeapsa detențiunii pe viață, deși nu a existat premeditarea, iar hotărârea de condamnare nu este motivată), iar instituțiile prezentate de Codul de procedură penală ca fiind neclare în opinia revizuientului, nu fac nici o referire la instituția revizuirii.

De asemenea, motivele invocate de către revizuientul R.A. nu se încadrează în nici unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) – e) C. proc. pen. Cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., presupune descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, faptele probatorii să fie noi, iar nu mijloace de probă a unei fapte sau împrejurări cunoscute de instanță la soluționarea cauzei. Pe calea revizuirii, nu este posibilă o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanță.

În realitate, prin vizionarea conținutului reportajului difuzat la TVR 1, în data de 24 mai 2008, în care se prezintă reconstituirea de la fața locului, se tinde la o prelungire a probațiunii pentru fapte și împrejurări deja cunoscute de instanțele care au soluționat cauza, invocând astfel mijloace de probă noi, iar nu fapte sau împrejurări noi care să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare. În mod corect, instanța de fond a apreciat că și cel de-al doilea motiv de revizuire invocat de către revizuient, în sensul că procurorul de caz a dat dovadă de rea-credință, săvârșind infracțiunea de calomnie împotriva sa, se poate constata că așa-zisa infracțiune este săvârșită ulterior hotărârii de condamnare, neinfluențând darea unei hotărâri de condamnare ca nelegale ori netemeinice, deci nu a influențat soluționarea cauzei.

În ceea ce privește nepronunțarea soluției în ședință publică, această susținere este infirmată de referatul Tribunalului București, din care rezultă că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, dar condamnatul nu a fost prezent. Pentru considerentele expuse, prin Decizia penală nr. 252 din 16 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul R.A. împotriva sentinței penale nr. 248 din 29 februarie 2008 a Tribunalului București, secția I penală. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuientul R.A. arătând că, în mod greșit, i s-a respins cererea de revizuire, tribunalul nu s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate printr-o încheiere separată, iar instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte, deși le-a invocat cu ocazia soluționării apelului.

Examinând recursul declarat de revizuient, Înalta Curte reține că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează: Revizuientul a formulat cererea de revizuire împotriva sentinței penale nr. 9/2000 a Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 236 din 17 ianuarie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, reținându-se, în fapt, că la data de 6 octombrie 1998 în atelierul de pictură, sector 1, București, cu scopul de a ascunde săvârșirea unei tâlhării, a aplicat mai multe lovituri cu un ciocan în zona capului numitei N.E., producându-i decesul acesteia, după care, pentru a se debarasa de cadavru, l-a secționat în bucăți, abandonându-l în București.

În motivarea cererii de revizuire, condamnatul a invocat cazurile prevăzute de art. 394 lit. a) și d) C. proc. pen. Referitor la dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., revizuientul solicită a se avea în vedere conținutul unui reportaj difuzat la postul de televiziune TVR 1 în data de 24 mai 2006 ce prezintă „reconstituirea la fața locului” a modului și condițiilor în care a fost săvârșită fapta. În ceea ce privește cazul de revizuire prevăzut la art. 394 lit. d) C. proc. pen., revizuientul arată că procurorul de caz a săvârșit infracțiunea de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen., motiv pentru care se impune admiterea cererii de revizuire. Instanța de fond, cât și cea de apel au apreciat că motivele arătate de condamnat în cererea de revizuire nu se regăsesc printre cazurile enumerate de dispozițiile art. 394 lit. a) – e) C. proc.

pen. Motivul invocat de recurent privind greșita respinge a cererii de revizuire nu se încadrează în nici unul din cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 385 9 pct. 1-2 C. proc. pen. Această critică ar fi putut fi analizată prin prisma dispozițiilor art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., dispoziții care, însă, au fost abrogate prin art. 1 pct. 185 din Legea nr. 356/2006. În recursul său, revizuientul a mai criticat decizia atacată și cu privire la faptul că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra unui motiv invocat, și anume împrejurarea că tribunalul nu a dispus printr-o încheiere separată respingerea cererii sale de sesizare a Curții Constituționale. Examinând decizia recurată se constată că, dimpotrivă, instanța de prim control judiciar a analizat această critică a revizuientului, pe care a apreciat-o ca nefondată, astfel că dispozițiile art. 385 9 pct. 10 C. proc.

pen. nu își găsesc aplicabilitatea în cauză. Având în vedere că nu sunt incidente alte cazuri de casare ce pot fi analizate din oficiu conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul condamnat R.A. împotriva Deciziei penale nr. 252 din 16 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul revizuient la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 martie 2009.