ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 739/2009

Asupra recursului penal de față;

Prin sentința penală nr. 248 din 29 februarie 2008 a Tribunalului București, secția I penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare

a Curții Constituționale, cu excepția neconstituționalității Codului penal și a

Codului de procedură penală, în raport cu art. 21 și art. 34 din Constituția

României.

În baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen., a

fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuientul

R.A. împotriva sentinței penale nr. 9/2000, pronunțată de Tribunalul București,

secția I-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 236 din 17

ianuarie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a

fost obligat revizuientul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a constatat că, la data de 18 aprilie 2007, Parchetul de pe lângă

Tribunalul București a înaintat Tribunalului București cererea de revizuire

formulată de R.A. împotriva sentinței penale nr. 9/2000, pronunțată de

Tribunalul București, secția I-a Penală, în Dosarul nr. 3011/1999, spre

competentă soluționare. Conform referatului 52/III-6/2007, prin care

concluzionează că cererea de revizuire este inadmisibilă, întrucât pe de o

parte petentul tinde la o prelungire a probațiunii pe calea revizuirii, prin

administrarea unor probe noi, revizuientul solicitând a se avea în vedere

conținutul unui reportaj difuzat la postul TVR 1 în 24 mai 2006 cu privire la

reconstituirea la fața locului a modului și condițiilor în care a fost comisă

fapta, iar pe de altă parte susținerea petentului că procurorul de caz a

întocmit acest rechizitoriu ca să își construiască cariera, nu a fost dovedită.

Petentul a mai invocat și excepția de

neconstituționalitate a C. pen. și a C. proc. pen., în întregime, motivând că

pedepsele sunt nejustificat de mari, execută pedeapsa detențiunii pe viață,

deși nu a existat premeditarea, iar hotărârea de condamnare nu este motivată,

încălcându-se prevederile art. 21 și art. 34 din Constituție, în sensul că nu

se asigură un proces echitabil, iar Codul de procedură penală prezintă anumite

instituții neclare, încălcându-se art. 11 din Constituție și art. 6 din C.E.D.O.

Instanța de fond a respins excepția invocată

de către revizuient, ca inadmisibilă, întrucât nu are nici o legătură cu

cererea de revizuire.

În ceea ce privește cererea de revizuire,

instanța a considerat că aspectele invocate de către revizuient nu constituie

fapte și împrejurări noi, preexistente, care să nu fie cunoscute de instanțele

care au soluționat – în fond și în căile de atac – cauza a cărei revizuire se

cere.

Cu privire la cel de al doilea motiv de

revizuire invocat de către revizuient, în sensul că procurorul de caz a dat

dovadă de rea credință, acesta săvârșind infracțiunea de calomnie, prevăzută de

art. 206 C. pen., s-a considerat că această infracțiune este ulterioară

hotărârii definitive de condamnare, neducând la pronunțarea unei hotărâri

nelegale de condamnare ce poate fi supusă revizuirii.

Această hotărâre a fost atacată la Curtea de Apel București de către revizuientul R.A., sub aspectul modului în care a fost soluționată

excepția de neconstituționalitate invocată de către acesta printr-o hotărâre

prin care a fost soluționată și cererea de revizuire și nu separat, prin

încheiere ce putea fi atacată cu recurs. Revizuientul critică hotărârea și sub

aspectul nepronunțării în ședință publică a hotărârii de către judecător.

Curtea, analizând hotărârea atacată – prin

prisma motivelor invocate și din oficiu sub toate motivele de fapt și de drept

– a constatat apelul nefondat pentru următoarele considerente:

Este adevărat că instanța de judecată a

soluționat prin aceeași hotărâre, atât cererea revizuientului privind excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor C. pen. și ale C. proc. pen., cât și

cererea de revizuire, dar având în vedere că apelul este o cale devolutivă de

atac, influența efectului devolutiv are loc și asupra încheierii prin care s-a

respins excepția de neconstituționalitate, ca inadmisibilă, instanța de apel

având dreptul de a face o nouă judecată asupra tuturor aspectelor cauzei

judecate în primă instanță sau numai asupra unor aspecte ale acesteia, conform art.

371 alin. (2) C. proc. pen., instanța este obligată ca, în afară de temeiurile

invocate și cererile formulate de inculpat, să examineze cauza sub toate

aspectele legalității și temeiniciei hotărârii atacate.

Astfel, pentru ca o cerere de sesizare a

Curții Constituționale să fie admisibilă, trebuie să îndeplinească condițiile

prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992:

- excepția de neconstituționalitate privește o

lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-un asemenea act normativ în

vigoare;

- dispoziția respectivă nu a fost constatată

ca fiind considerată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții

Constituționale;

- are legătură cu soluționarea cauzei, în orice

fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Relevanța excepției de neconstituționalitate,

din punctul de vedere al legăturii cu soluționarea cauzei, se apreciază în

funcție de momentul în care este invocată, de starea de fapt și de probele administrate.

În raport cu aceste criterii, în mod corect, instanța de fond a respins ca

inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu privire la

neconstituționalitatea dispozițiilor C. pen. și ale C. proc. pen. – întrucât în

faza revizuirii nu pot fi puse în discuție probleme de individualizare a

pedepsei aplicate printr-o hotărâre definitivă (petentul a invocat

neconstituționalitatea C. pen. sub aspectul cuantumului nejustificat de mare al

pedepselor, că execută pedeapsa detențiunii pe viață, deși nu a existat

premeditarea, iar hotărârea de condamnare nu este motivată), iar instituțiile

prezentate de Codul de procedură penală ca fiind neclare în opinia

revizuientului, nu fac nici o referire la instituția revizuirii.

De asemenea, motivele invocate de către

revizuientul R.A. nu se încadrează în nici unul din cazurile expres și

limitativ prevăzute de dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) – e) C. proc.

pen.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin.

(1) lit. a) C. proc. pen., presupune descoperirea unor fapte sau împrejurări ce

nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, faptele probatorii să

fie noi, iar nu mijloace de probă a unei fapte sau împrejurări cunoscute de

instanță la soluționarea cauzei. Pe calea revizuirii, nu este posibilă o

prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanță.

În realitate, prin vizionarea conținutului

reportajului difuzat la TVR 1, în data de 24 mai 2008, în care se prezintă

reconstituirea de la fața locului, se tinde la o prelungire a probațiunii

pentru fapte și împrejurări deja cunoscute de instanțele care au soluționat

cauza, invocând astfel mijloace de probă noi, iar nu fapte sau împrejurări noi

care să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare.

În mod corect, instanța de fond a apreciat că

și cel de-al doilea motiv de revizuire invocat de către revizuient, în sensul

că procurorul de caz a dat dovadă de rea-credință, săvârșind infracțiunea de

calomnie împotriva sa, se poate constata că așa-zisa infracțiune este săvârșită

ulterior hotărârii de condamnare, neinfluențând darea unei hotărâri de

condamnare ca nelegale ori netemeinice, deci nu a influențat soluționarea

cauzei.

În ceea ce privește nepronunțarea soluției în

ședință publică, această susținere este infirmată de referatul Tribunalului

București, din care rezultă că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, dar

condamnatul nu a fost prezent.

Pentru considerentele expuse, prin Decizia

penală nr. 252 din 16 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală

s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul R.A. împotriva

sentinței penale nr. 248 din 29 februarie 2008 a Tribunalului București, secția

I penală.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a

declarat recurs revizuientul R.A. arătând că, în mod greșit, i s-a respins

cererea de revizuire, tribunalul nu s-a pronunțat asupra excepției de

neconstituționalitate printr-o încheiere separată, iar instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra acestor aspecte, deși le-a invocat cu ocazia soluționării

apelului.

Examinând recursul declarat de revizuient,

Înalta Curte reține că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Revizuientul a formulat cererea de revizuire

împotriva sentinței penale nr. 9/2000 a Tribunalului București, secția I penală,

definitivă prin Decizia penală nr. 236 din 17 ianuarie 2002 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prin care a fost condamnat la pedeapsa detențiunii pe

viață pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, reținându-se, în

fapt, că la data de 6 octombrie 1998 în atelierul de pictură, sector 1,

București, cu scopul de a ascunde săvârșirea unei tâlhării, a aplicat mai multe

lovituri cu un ciocan în zona capului numitei N.E., producându-i decesul

acesteia, după care, pentru a se debarasa de cadavru, l-a secționat în bucăți,

abandonându-l în București.

În motivarea cererii de revizuire, condamnatul

a invocat cazurile prevăzute de art. 394 lit. a) și d) C. proc. pen.

Referitor la dispozițiile art. 394 lit. a) C.

proc. pen., revizuientul solicită a se avea în vedere conținutul unui reportaj

difuzat la postul de televiziune TVR 1 în data de 24 mai 2006 ce prezintă

„reconstituirea la fața locului” a modului și condițiilor în care a fost

săvârșită fapta.

În ceea ce privește cazul de revizuire

prevăzut la art. 394 lit. d) C. proc. pen., revizuientul arată că procurorul de

caz a săvârșit infracțiunea de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen., motiv

pentru care se impune admiterea cererii de revizuire.

Instanța de fond, cât și cea de apel au

apreciat că motivele arătate de condamnat în cererea de revizuire nu se

regăsesc printre cazurile enumerate de dispozițiile art. 394 lit. a) – e) C.

proc. pen.

Motivul invocat de recurent privind greșita

respinge a cererii de revizuire nu se încadrează în nici unul din cazurile de

casare prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 385

9

pct. 1-2

C. proc. pen.

Această critică ar fi putut fi analizată prin

prisma dispozițiilor art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.,

dispoziții care, însă, au fost abrogate prin art. 1 pct. 185 din Legea nr. 356/2006.

În recursul său, revizuientul a mai criticat

decizia atacată și cu privire la faptul că instanța de apel a omis să se

pronunțe asupra unui motiv invocat, și anume împrejurarea că tribunalul nu a

dispus printr-o încheiere separată respingerea cererii sale de sesizare a

Curții Constituționale.

Examinând decizia recurată se constată că,

dimpotrivă, instanța de prim control judiciar a analizat această critică a

revizuientului, pe care a apreciat-o ca nefondată, astfel că dispozițiile art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen. nu își găsesc aplicabilitatea în cauză.

Având în vedere că nu sunt incidente alte

cazuri de casare ce pot fi analizate din oficiu conform art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, potrivit

dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C.

proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de revizuientul condamnat R.A. împotriva Deciziei penale nr. 252 din

16 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul revizuient la

plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 3

martie 2009.