ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4992/2009

Asupra recursului de față, constată:

Prin

sentința civilă nr. 82 din 28 ianuarie 2003 (dosar nr. 8158/ 2003), Tribunalul

Cluj

și-a declinat competența de soluționare a cererii disjunse de acțiunea

principală în favoarea Judecătoriei Cluj.

Cererea

disjunsă, astfel cum a fost precizată la data de 9 octombrie 2003, avea ca obiect

solicitarea reclamanților B.A.I.Ș. și B.O.V., formulată în contradictoriu cu

pârâții Consiliul local al municipiului

Cluj, SC I.D.I.T. SRL

București, SC E. SA Cluj Napoca, Banca Transilvania, SC A. SA. Alba Iulia și

Cabinetul individual de avocatură B.I., de a se constata preluarea abuzivă și

fără titlu valabil de stat a imobilului identificat în petitul cererii.

Totodată,

reclamanții au cerut ca, în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001, să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

1091 din 1 octombrie 1997 de BNP L.M., intervenit între pârâtele SC E. SA Cluj

Napoca și SC I.D.I.T. SRL București, având ca obiect imobilul în litigiu,

precum și efectuarea cuvenitelor rectificări în registrul de carte funciară, în

raport de prevederile art. 9 din legea mai sus arătată.

Sentința

civilă menționată a rămas definitivă și irevocabilă,

ca urmare a

respingerii căilor de atac exercitate de

părțile litigante.

Prin sentința civilă

nr. 3832 din 9 aprilie 2004, Judecătoria Cluj

a respins cererea dedusă judecății, astfel cum a fost

precizată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții.

Prin

încheierea nr. 643 din 5 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție

a

strămutat judecata cauzei de la Curtea de Apel Cluj

la Curtea de Apel Oradea.

Prin

decizia civilă nr. 101 din 14 februarie 2005, Curtea de Apel Oradea

a admis

apelul declarat de reclamanți, a anulat

sentința judecătoriei și a trimis cauza pentru a fi soluționată în primă

instanță Tribunalului Bihor.

În motivarea deciziei

instanța a reținut că reclamanții au dedus judecății o acțiune întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, caz în care, prin asimilarea litigiului cu cele

prevăzute de art. 24 și art. 31 din lege, competența de soluționare a acțiunii judecății

în primă instanță revine tribunalului și nu judecătoriei.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs pârâtele SC E. SA Cluj Napoca și SC I.D.I.T. SRL

București, invocând, printre altele, că, față de natura pricinii, competența de

judecată a cauzei în primă instanță revenea judecătoriei.

Prin decizia

civilă nr. 1220/R din 16 noiembrie 2006, Curtea de Apel Oradea

a luat act că pârâtele au renunțat la

judecata recursului.

Prin sentința

civilă nr. 497 din 29 mai 2007, Tribunalul Bihor a

respins cererea cu judecata căreia a fost investit,

reținând că este dată excepția puterii lucrului judecat, prevăzută de

dispozițiile art. 1201 C. civ., în raport de mențiunile deciziei civile nr.

2173/R/2005 a Curții de Apel Cluj, întrucât reclamanții au dedus judecății o

reformulare a cererii deja soluționată prin decizia menționată, cu precizarea

că sub aspectul excepției reținute, nu este necesar să existe identitate între

obiectele celor două procese ci este suficient să urmărească obținerea

aceluiași rezultat.

Prin decizia

civilă nr. 447 din 19 octombrie 2007, Curtea de Apel Oradea

a admis apelul declarat de reclamanți, a

desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea

deciziei instanța a reținut că, atâta timp cât cererea dedusă judecății în

prezenta cauza este întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 și nu pe cele

dreptul comun, astfel cum s-a statuat irevocabil prin decizia civilă nr.

101/2005 a Curții de Apel Oradea, în mod greșit tribunalul a reținut că ar fi

incidență excepția puterii lucrului judecat în raport de hotărârea

judecătorească mai sus arătată, care a fost pronunțată asupra unei cereri în

revendicare, întemeiată pe normele dreptului comun.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâtele SC E. SA Cluj Napoca și SC I.D.I.T. SRL

București, invocând incidența motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

În motivarea

recursurilor pârâtele susțin că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că

decizia civilă nr. 101/2005 a Curții de Apel Oradea ar fi obligatorie pentru

instanța de trimitere cu privire la natura cererii deduse judecății, întrucât,

pe de o parte, curtea de apel a fost învestită cu verificarea competenței

materiale în raport de valoarea obiectului pricinii și nu în raport de natura

pricinii și, pe de altă parte, fiind vorba de o hotărâre pronunțată de o

instanță de apel, aceasta nu era obligatorie pentru instanța de trimitere.

Ca atare, pârâtele

susțin că prima instanță era abilitată să recalifice cererea dedusă judecății

ca fiind formulată în procedura dreptului comun, întemeiată pe dispozițiile

art. 480-481 C. civ. și să rețină excepția puterii lucrului judecat, soluție ce

se impunea cu atât mai mult cu cât cererea a fost disjunsă de petitul cererii

introductive întemeiat pe prevederile Legii nr. 10/2001, acesta din urmă fiind

respins, ca prematur formulat, prin sentința civilă nr. 82/2003 a Tribunalului

Cluj.

Analizând criticile formulate de pârâte, care se încadrează în motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

nu pot fi primite

pentru

următoarele considerente:

În drept, instanțele

au a verifica, prealabil cercetării fondului cauzei, dacă au fost legal

învestite cu judecata litigiului în raport de normele de competență materială

sau teritorială prevăzute de dispozițiile Codului de procedură civilă.

Verificarea

respectării normelor de competență se realizează atât de instanța învestită cu

judecata litigiului, la cererea părților litigante sau din oficiu, cât și pe

calea controlului judiciar, de către instanțele ierarhic superioare învestite

cu judecata căilor de atac (apel sau recurs).

În acest din urmă

caz, hotărârea instanței de control judiciar prin care se statuează cu privire

la competența unei anumite instanțe de a soluționa litigiul este obligatorie,

cât timp aceasta este irevocabilă (adică, este pronunțată de o instanță de

recurs sau, fiind pronunțată de o instanță de apel nu a fost atacată cu recurs

ori recursul a fost respins) și, cât timp, instanța în favoarea căreia s-a

stabilit competența nu se declară necompetentă și nu declanșează un conflict

negativ de competență.

În speța supusă

analizei, într-un prim ciclu procesual al cauzei în apel, prin decizia civilă

nr. 101 din 14 februarie 2005, Curtea de Apel Oradea a statuat că reclamanții

au dedus judecății o cerere întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 și că,

în raport de prevederile acestui act normativ, competența materială de primă

instanță aparține secției civile a tribunalului, sens în care a trimis cauza,

spre competentă soluționare, Tribunalului Bihor.

Decizia instanței de

apel, prin care s-a statuat cu privire la natura juridică a litigiului dedus

judecății și, pe cale de consecință, cu privire la instanța competentă să-1

judece în primă instanță, a rămas irevocabilă ca urmare a

faptului

că pârâtele SC E. SA Cluj Napoca și SC I.D.I.T. SRL București și-au retras

recursul.

La rândul său,

Tribunalul Bihor, învestit cu judecata cauzei, nu a declanșat un conflict de

competență ci a procedat la judecata litigiului.

Așa fiind, soluția

dispusă prin decizia civilă nr. 101 din 14 februarie 2005 Curtea de Apel Oradea

a intrat în puterea lucrului judecat.

Ca atare, Înalta

Curte nu poate primi critica adusă de pârâtele SC E. SA Cluj Napoca și SC I.D.I.T.

SRL București hotărârii recurate, potrivit căreia decizia civilă nr. 101/ 2005

a Curții de Apel Oradea, prin care s-a statuat cu privire la natura juridică a

cererii deduse judecății, nu ar fi fost obligatorie pentru instanța de

trimitere, sens în care aceasta era abilitată să recalifice cererea dedusă

judecății.

De altminteri, în

argumentarea excepției autorității lucrului judecat, tribunalul nici nu a

reținut că ar fi procedat la o recalificare a cererii deduse judecății ci a

motivat că pentru retinerea acestei excepții nu este necesar să existe o

identitate de obiect, ci este suficient ca prin cele două cereri deduse

judecății partea reclamantă să urmărească același rezultat, fără însă a observa

că cele două cereri au cauze juridice diferite.

Problema cauzei

juridice a fost tranșată, de altfel, în mod irevocabil, astfel s-a arătat deja,

prin decizia nr. 101 din 14 februarie 2005 a Curții de Apel Oradea, care

trimițând pricina spre judecare în primă instanță tribunalului, a avut în

vedere calificarea și fundamentul juridic al acesteia, dat de dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus

judecății se dovedește a fi nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut și că prin dezvoltarea motivelor de recurs nu se

formulează critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care nu poate fi analizat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâtele SC L.D.T.I. SRL și SC E. SA

împotriva deciziei nr. 447 din 19 octombrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția

civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 aprilie

2009.