ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4992/2009

Asupra recursului de față, constată: Prin sentința civilă nr. 82 din 28 ianuarie 2003 (dosar nr. 8158/ 2003), Tribunalul Cluj și-a declinat competența de soluționare a cererii disjunse de acțiunea principală în favoarea Judecătoriei Cluj. Cererea disjunsă, astfel cum a fost precizată la data de 9 octombrie 2003, avea ca obiect solicitarea reclamanților B.A.I.Ș. și B.O.V., formulată în contradictoriu cu pârâții Consiliul local al municipiului Cluj, SC I.D.I.T. SRL București, SC E. SA Cluj Napoca, Banca Transilvania, SC A. SA. Alba Iulia și Cabinetul individual de avocatură B.I., de a se constata preluarea abuzivă și fără titlu valabil de stat a imobilului identificat în petitul cererii. Totodată, reclamanții au cerut ca, în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1091 din 1 octombrie 1997 de BNP L.M., intervenit între pârâtele SC E. SA Cluj Napoca și SC I.D.I.T.

SRL București, având ca obiect imobilul în litigiu, precum și efectuarea cuvenitelor rectificări în registrul de carte funciară, în raport de prevederile art. 9 din legea mai sus arătată. Sentința civilă menționată a rămas definitivă și irevocabilă, ca urmare a respingerii căilor de atac exercitate de părțile litigante. Prin sentința civilă nr. 3832 din 9 aprilie 2004, Judecătoria Cluj a respins cererea dedusă judecății, astfel cum a fost precizată. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții. Prin încheierea nr. 643 din 5 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a strămutat judecata cauzei de la Curtea de Apel Cluj la Curtea de Apel Oradea. Prin decizia civilă nr. 101 din 14 februarie 2005, Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de reclamanți, a anulat sentința judecătoriei și a trimis cauza pentru a fi soluționată în primă instanță Tribunalului Bihor.

În motivarea deciziei instanța a reținut că reclamanții au dedus judecății o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, caz în care, prin asimilarea litigiului cu cele prevăzute de art. 24 și art. 31 din lege, competența de soluționare a acțiunii judecății în primă instanță revine tribunalului și nu judecătoriei. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele SC E. SA Cluj Napoca și SC I.D.I.T. SRL București, invocând, printre altele, că, față de natura pricinii, competența de judecată a cauzei în primă instanță revenea judecătoriei. Prin decizia civilă nr. 1220/R din 16 noiembrie 2006, Curtea de Apel Oradea a luat act că pârâtele au renunțat la judecata recursului.

Prin sentința civilă nr. 497 din 29 mai 2007, Tribunalul Bihor a respins cererea cu judecata căreia a fost investit, reținând că este dată excepția puterii lucrului judecat, prevăzută de dispozițiile art. 1201 C. civ., în raport de mențiunile deciziei civile nr. 2173/R/2005 a Curții de Apel Cluj, întrucât reclamanții au dedus judecății o reformulare a cererii deja soluționată prin decizia menționată, cu precizarea că sub aspectul excepției reținute, nu este necesar să existe identitate între obiectele celor două procese ci este suficient să urmărească obținerea aceluiași rezultat. Prin decizia civilă nr. 447 din 19 octombrie 2007, Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei instanța a reținut că, atâta timp cât cererea dedusă judecății în prezenta cauza este întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 și nu pe cele dreptul comun, astfel cum s-a statuat irevocabil prin decizia civilă nr. 101/2005 a Curții de Apel Oradea, în mod greșit tribunalul a reținut că ar fi incidență excepția puterii lucrului judecat în raport de hotărârea judecătorească mai sus arătată, care a fost pronunțată asupra unei cereri în revendicare, întemeiată pe normele dreptului comun. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele SC E. SA Cluj Napoca și SC I.D.I.T. SRL București, invocând incidența motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursurilor pârâtele susțin că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că decizia civilă nr. 101/2005 a Curții de Apel Oradea ar fi obligatorie pentru instanța de trimitere cu privire la natura cererii deduse judecății, întrucât, pe de o parte, curtea de apel a fost învestită cu verificarea competenței materiale în raport de valoarea obiectului pricinii și nu în raport de natura pricinii și, pe de altă parte, fiind vorba de o hotărâre pronunțată de o instanță de apel, aceasta nu era obligatorie pentru instanța de trimitere. Ca atare, pârâtele susțin că prima instanță era abilitată să recalifice cererea dedusă judecății ca fiind formulată în procedura dreptului comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ.

și să rețină excepția puterii lucrului judecat, soluție ce se impunea cu atât mai mult cu cât cererea a fost disjunsă de petitul cererii introductive întemeiat pe prevederile Legii nr. 10/2001, acesta din urmă fiind respins, ca prematur formulat, prin sentința civilă nr. 82/2003 a Tribunalului Cluj. Analizând criticile formulate de pârâte, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, instanțele au a verifica, prealabil cercetării fondului cauzei, dacă au fost legal învestite cu judecata litigiului în raport de normele de competență materială sau teritorială prevăzute de dispozițiile Codului de procedură civilă.

Verificarea respectării normelor de competență se realizează atât de instanța învestită cu judecata litigiului, la cererea părților litigante sau din oficiu, cât și pe calea controlului judiciar, de către instanțele ierarhic superioare învestite cu judecata căilor de atac (apel sau recurs). În acest din urmă caz, hotărârea instanței de control judiciar prin care se statuează cu privire la competența unei anumite instanțe de a soluționa litigiul este obligatorie, cât timp aceasta este irevocabilă (adică, este pronunțată de o instanță de recurs sau, fiind pronunțată de o instanță de apel nu a fost atacată cu recurs ori recursul a fost respins) și, cât timp, instanța în favoarea căreia s-a stabilit competența nu se declară necompetentă și nu declanșează un conflict negativ de competență.

În speța supusă analizei, într-un prim ciclu procesual al cauzei în apel, prin decizia civilă nr. 101 din 14 februarie 2005, Curtea de Apel Oradea a statuat că reclamanții au dedus judecății o cerere întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 și că, în raport de prevederile acestui act normativ, competența materială de primă instanță aparține secției civile a tribunalului, sens în care a trimis cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului Bihor. Decizia instanței de apel, prin care s-a statuat cu privire la natura juridică a litigiului dedus judecății și, pe cale de consecință, cu privire la instanța competentă să-1 judece în primă instanță, a rămas irevocabilă ca urmare a faptului că pârâtele SC E. SA Cluj Napoca și SC I.D.I.T.

SRL București și-au retras recursul. La rândul său, Tribunalul Bihor, învestit cu judecata cauzei, nu a declanșat un conflict de competență ci a procedat la judecata litigiului. Așa fiind, soluția dispusă prin decizia civilă nr. 101 din 14 februarie 2005 Curtea de Apel Oradea a intrat în puterea lucrului judecat. Ca atare, Înalta Curte nu poate primi critica adusă de pârâtele SC E. SA Cluj Napoca și SC I.D.I.T. SRL București hotărârii recurate, potrivit căreia decizia civilă nr. 101/ 2005 a Curții de Apel Oradea, prin care s-a statuat cu privire la natura juridică a cererii deduse judecății, nu ar fi fost obligatorie pentru instanța de trimitere, sens în care aceasta era abilitată să recalifice cererea dedusă judecății.

De altminteri, în argumentarea excepției autorității lucrului judecat, tribunalul nici nu a reținut că ar fi procedat la o recalificare a cererii deduse judecății ci a motivat că pentru retinerea acestei excepții nu este necesar să existe o identitate de obiect, ci este suficient ca prin cele două cereri deduse judecății partea reclamantă să urmărească același rezultat, fără însă a observa că cele două cereri au cauze juridice diferite. Problema cauzei juridice a fost tranșată, de altfel, în mod irevocabil, astfel s-a arătat deja, prin decizia nr. 101 din 14 februarie 2005 a Curții de Apel Oradea, care trimițând pricina spre judecare în primă instanță tribunalului, a avut în vedere calificarea și fundamentul juridic al acesteia, dat de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut și că prin dezvoltarea motivelor de recurs nu se formulează critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care nu poate fi analizat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele SC L.D.T.I. SRL și SC E. SA împotriva deciziei nr. 447 din 19 octombrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 aprilie 2009.