ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1872/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 1482 din 24 octombrie

2006 a Tribunalului Prahova, secția comercială și de contencios administrativ,

a fost admisă acțiunea SC C. SA Ploiești iar pârâta SC P. SA București a fost

obligată la plata sumei de 2.414.218 dolari S.U.A., echivalent în lei la cursul

B.N..R din ziua plății, cu titlu de daune compensatorii și 73.914,77 lei

cheltuieli de judecată. â

În esență, instanța de fond

a avut în vedere cele convenite de părți prin contractul încheiat la 1 aprilie

2003, privind transportul de către reclamantă a țițeiului de import de la O.T.

Constanța la rafinăriile aparținând pârâtei. Conform înțelegerii reclamanta

urma să transporte 2.551.000 tone țiței, cantitate din care pârâta a predat la

transport doar 1.228.575 tone.

Întrucât în art. 12 alin. (2)

din contract părțile au convenit ca în cazul nepredării la transport a unei

cantități mai mari de 10% din programul de transport anual sau contractual,

pârâta datorează daune compensatorii de 2,48 dolari S.U.A./tonă, instanța de

fond, având în vedere și expertiza efectuată în cauză a admis acțiunea și a

obligat pârâta la plata daunelor compensatorii de 2.414.218 dolari S.U.A.,

calculate pentru 973.475 tone, interpretând cele stipulate în art. 12 alin. (2)

din contract în sensul că cei 10% reprezintă cantitatea maximă pe care pârâta

putea să nu o predea la transport fără a fi obligat la plata unor daune

compensatorii.

Apelul declarat de pârâtă

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 194 din

15 octombrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, după ce soluționarea apelului fusese suspendată de

două ori, urmare sesizării Curții Constituționale pentru soluționarea unor

excepții de neconstituționalitate a unor dispoziții legale, respectiv a art. 54

lit. j) din Legea petrolului nr. 238/2004 – respinsă prin decizia nr. 1110 din

27 noiembrie 2007 – și a art. 244 și art. 2441 C. proc. civ., respinsă prin

decizia nr. 733 din 24 iunie 2008.

Instanța de apel a reținut

că problema litigioasă între părți o reprezintă interpretarea dispozițiilor art.

12 alin. (2) din contract, dispoziție prin care părțile au convenit anticipat

asupra modalității de determinare a prejudiciului creat intimatei

transportatoare prin nepredarea la transport de către apelantă a unei cantități

mai mari de 10% din programul de transport anual sau contractual.

Interpretând literal clauza

din contract, dar și prin prisma intenției părților și dispozițiile art. 977 C.

civ., art. 982 C. civ., 984 și art. 985 C. civ., instanța a considerat că

rezultă cu claritate că pragul de 10% reprezintă limita maximă a cantității de

țiței nepredată la transport pentru care nu se angajează răspunderea

expeditorului, respectiv toleranța sau marja pentru care acesta nu plătește

daune compensatorii.

A accepta varianta

interpretării aceleeași clauze de către apelantă în sensul că nu datorează

daune compensatorii dacă a predat la transport cel puțin 10% din cantitatea de

țiței programată ar însemna că părțile au convenit chiar din momentul încheierii

contractului o vădită disproporție a prestațiilor și un dezechilibru contractual,

ceea ce este inadmisibil.

De asemenea instanța nu a

primit nici criticile privind modalitatea determinării cuantumului daunelor,

apreciind că acestea au fost corect calculate prin expertiză, în temeiul celor

clar stabilite prin art. 12 alin. (2) din contract, executarea acestui contract

neputând fi apreciată prin clauzele unui alt contract ce are ca obiect

transportul țițeiului din producția internă, cel de față vizând transportul

țițeiului din import.

Nemulțumită de această

decizie pârâta a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate.

Prin aceeași cerere de

recurs a fost atacată și încheierea din 20 februarie 2008 a Curții de Apel

Ploiești dată în dosarul de apel prin care i-a fost respinsă cererea de

suspendare a judecății apelului în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct.

1 C. proc. civ.

În motivarea recursului

declarat împotriva încheierii din 20 februarie 2008 recurenta, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. apreciază că instanța de apel a

făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 244 pct. 1 C.

proc. civ., apreciind că cererea de suspendare a judecății apelului până la

soluționarea dosarului nr. 7024/3/2008 al Tribunalului București ce are ca

obiect constatarea nulității clauzei stipulată în art. 12 alin. (2) din

contract, este formulată pro causa.

În realitate, dezlegarea ce

se va da acelei cereri este hotărâtoare în acordarea daunelor compensatorii

pretinse în temeiul art. 12 alin. (2) din contract.

Prin cea de-a doua critică,

invocată în același motiv de recurs ce vizează decizia dată pe fond, recurenta

critică greșita aplicare a regulilor de interpretare a contractelor, instanța

de apel neținând cont în interpretarea art. 12 alin. (2) din contract de voința

reală a părților, respectiv aceea de a acoperi prejudiciul transportatorului

corespunzător lipsei de folosință a sistemului național de transport precum și

a cheltuielilor necesare întreținerii acestuia în cazul când cantitatea predată

la transport era sub 10% din totalul cantității.

Instanța de apel nu a

administrat probe cu privire la intenția reală a părților, așa încât nu a avut

elemente în raport de care s-o aprecieze.

Astfel, susține recurenta,

voința părților a fost aceea de a activa clauza penală în situația în care ea

preda la transport sub 10% din cantitate, atitudine ce a rezultat și din

derularea raporturilor contractuale ulterioare și care au determinat-o pe

reclamanta transportatoare de a solicita majorarea tarifelor de transport în

perioada 2003 – 2004 nu numai pentru țițeiul provenind din import dar și pentru

cel intern.

Prin interpretarea dată de

instanță s-a ajuns ca reclamanta să fie dublu despăgubită prin majorarea

tarifelor și prin plata daunelor compensatorii.

De asemenea, instanța de

apel greșit a reținut că acceptarea interpretării sale date clauzei din art. 12

alin. (2) din contract ar crea un dezechilibru contractual, deoarece, prin

interpretarea dată instanța a dat posibilitatea reclamantei de a se îmbogăți

fără justă cauză, ea fiind îndreptățită să încaseze daunele compensatorii

pentru cantitatea netransportată dar prevăzută în contract.

Ori clauza penală din art. 12

alin. (2) era consecința faptului că transportatorul face o rezervare pentru o

anumită capacitate de transport urmare contractului, iar această capacitate nu

este utilizată.

În consecință, nu se poate

vorbi de un dezechilibru contractual.

Odată cu recursul recurenta

a solicitat și suspendarea executării sentinței de fond și deciziei recurate

până la soluționarea recursului, cerere respinsă la 9 aprilie 2009 datorită neconsemnării

cauțiunii stabilite.

Totodată, Curtea a constatat

că încheierea din 20 februarie 2008 a Curții de Apel Ploiești a fost atacată și

separat cu recurs, ce a format obiectul dosarului atașat recursului de față, atașat

cauzei de față, soluționat prin decizia nr. 285 din 4 februarie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția comercială, în sensul anulării recursului

ca netimbrat, așa încât, pe acest aspect, recursul de față a rămas fără obiect.

Analizând recursul declarat

împotriva deciziei nr. 194 din 15 octombrie 2008, Curtea apreciază că este

nefondat, urmând a-l respinge pentru următoarele considerente:

Așa cum corect a reținut și

instanța de apel și cum rezultă și din criticile formulate, problema litigioasă

dintre părți o constituie interpretarea clauzei stipulată în art. 12 alin. (2)

din contractul părților.

Criticile recurentei privind

interpretarea acestei clauze cu încălcarea voinței reale a părților sunt

neîntemeiate deoarece termenii contractuali sunt clari, ceea ce a și permis

interpretarea clauzei, nefăcându-se referire în clauză la acoperirea unor

eventuale pagube suportate de transportator prin lipsa de folosință a sistemului

național de transport.

În realitate, această clauză

vizează tocmai măsurile de siguranță pe care părțile și le-au luat în cazul

neexecutării corespunzătoare a contractului.

De altfel interpretarea dată

de instanță acestei clauze este în concordanță și cu interpretarea dată de A.N.R.M.,

autoritate ce a aprobat conținutul contractului cadru încheiat între părți,

exprimată prin adresa din 20 iunie 2006.

În consecință, instanța de

apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 977 C. civ. și a interpretat

corect voința părților exprimată clar în art. 12 alin. (2) din contract, în

sensul că 10% reprezintă cantitatea maximă pe care expeditorul poate să nu o

predea la transport fără să fie obligat la plata unor daune compensatorii.

Nejustificat recurenta

susține că prin interpretarea dată de instanța de apel și prin daunele acordate

intimata s-ar îmbogăți fără justă cauză și ar obține o dublă despăgubire

deoarece temeiul daunelor îl constituie contractul părților și executarea lui

necorespuzătoare, ceea ce atrage răspunderea contractuală a părților, iar

majorarea tarifelor vizează transportul țițeiului din producția internă, în

temeiul unui alt contract ce nu face obiectul judecății.

Stipularea unei clauze

penale într-un contract are, conform art. 1069 C. civ., semnificația tranșării

definitive a răspunderii debitorului culpabil, deoarece prin clauza penală se

determină anticipat despăgubirile ce se vor plăti în cazul neexecutării

contractului și nicidecum, cum susține recurenta, temeiul îmbogățirii fără

justă cauză.

În consecință, Curtea

apreciază că decizia din apel este temeinică și legală, iar criticile aduse de

recurentă nefondate, așa încât recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC P. SA București, împotriva deciziei nr. 194 din 15 octombrie 2008

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 11 iunie 2009.