ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3698/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 februarie 1996, cu precizările ulterioare, reclamanta SC C. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC R. SA, obligarea acesteia la plata sumei de 2.530.814.446 lei, împreună cu dobânda legală calculată la sumele datorate până la achitarea integrală a acestora, sumă care reprezintă diferența tarif/transport la rafinării a țițeiului provenit din import pe perioada 10 octombrie 1995 – 31 decembrie 1995 și recunoașterea tarifului 4110 lei/tonă a țițeiului provenit din import la rafinării, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința comercială nr. 13829 din 23 decembrie 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pronunțată în dosarul nr. 2358/1996, s-au respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin aceeași sentință a fost admisă acțiunea astfel cum a fost precizată ulterior de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta, S.N.P., P. SA. A fost obligată pârâta la plata sumei de 127.707.083.685 lei, din care 98.676.778 lei, reprezentând debit inițial, respectiv diferență tarif transport la rafinării a țițeiului provenit din import pe perioada 15 octombrie – 31 decembrie 1995, actualizată conform indicelui prețului de consum pentru servicii, până la data de 31 octombrie 2003 și 29.030.305 lei, reprezentând penalități de întârziere aferente. A fost obligată pârâta la cheltuieli de judecată în sumă de 1.308.403.236 lei, reprezentând taxe timbru și onorariu expert. Instanța a reținut cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtei că SC R. SA și-a încetat existența ca persoană juridică, fiind absorbită de către pârâta în cauză, conform mențiunilor din R.C.

S-a reținut că excepția de prescripție este nefondată, întrucât față de faptul că reclamanta pretinde diferențe de tarif transport țiței, pentru perioada 15 octombrie 1995 – 31 decembrie 1995, acțiunea formulată la 28 februarie 1996 este în cadrul termenului legal de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 (art. 3). Pe fondul cauzei, instanța a reținut, din probatoriul administrat, că între părți s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. 1/1994, având ca obiect preluarea țițeiului din import din depozitele O.T. SA Constanța pomparea prin conducte magistrale și predarea la rafinării.

Tariful practicat de părți de 2.750 lei/tonă a fost majorat prin Decizia Ministerului Finanțelor nr. 869 din 8 decembrie 1995 la 4.110 lei/tonă, diferența de 1.360 lei/tonă fiind refuzată nejustificat de pârâtă pe perioada 15 octombrie 1995 – 31 decembrie 1995. Decizia Ministerului Finanțelor a fost atacată de pârâtă la instanța de contencios administrativ, dar instanța a reținut că este legală. Ca urmare, instanța de fond a reținut că potrivit raportului de expertiză Ș.T., pârâta datorează diferența de tarif refuzată fără temei, de 1.360 lei, care, pe perioada în litigiu, reprezenta 2.550.814.446 lei, și care actualizată cu indicele de inflație, până la 31 octombrie 2003, reprezenta 98.676.778.187 lei (conform calculelor pe fiecare din cele 5 facturi emise de reclamantă).

Pentru întârzierea în plata prestațiilor, și în raport de clauza penală prevăzută de părți în contract, de 0,4 % pe zi întârziere, instanța a reținut că pârâta datorează cu titlu de penalități suma de 29.030.305 lei, calculate, așa cum rezultă din raportul de expertiză Ș.T., de la scadența facturilor și până la 31 octombrie 2003. Împotriva sentinței instanței de fond reclamanta și pârâta au declarat apel. Prin decizia nr. 274 din 10 mai 2006, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins apelul reclamantei SC C. SA. A fost admis apelul pârâtei SC P. SA București, sentința atacată fiind schimbată în parte, în sensul reducerii obligațiilor de plată la suma de 5.101.628.892 lei, din care 2.550.814.446 lei, diferență tarif transport pe perioada 15 octombrie 1995 – 31 decembrie 1995, și 2.550.814.446 lei, penalități de întârziere.

A fost respinsă cererea de actualizare a debitului, cu rata inflației, ca neîntemeiată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. În pronunțarea hotărârii, instanța de apel a reținut că nu pot fi reținute, ca întemeiate, criticile reclamantei recurente de actualizare a penalităților cu rata inflației întrucât acestea nu se datorează decât în raport cu clauza penală convenită de părți. Pentru acoperirea întregului prejudiciu, reclamanta avea posibilitatea de a solicita daune moratorii în completare în temeiul art. 1088 C. civ. și art. 43 C. com., însă la termenul de judecată din 25 aprilie 1996 a renunțat la acest capăt de cerere. Instanța a reținut, ca întemeiat, recursul pârâtei SC P. SA în ce privește limitarea penalităților de întârziere, conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/1992 la cuantumul sumei asupra căreia au fost acordate, respectiv la valoarea debitului de 2.550.814.446 lei, fără aplicarea ratei inflației.

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs reclamanta și pârâta. Recurenta reclamantă și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici: - prețul reactualizat cu indicele de inflație se cuvine pentru restabilirea echilibrului contractual, astfel că greșit instanța de apel a reținut că în lipsa unei clauze contractuale cererea de reactualizare nu-și are temei; - greșit s-au limitat penalitățile la cuantumul debitului, întrucât art. 7 din Legea nr. 76/1992 nu-și are aplicabilitate față de clauza penală stabilită de părți în contract. Recurenta pârâtă SC P. SA și-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., formulând următoarele critici: - motivarea instanței este superficială, hotărârea este insuficient motivată, criticile formulate nefiind analizate; - acțiunea urma să fie constatată ca perimată, întrucât de la 18 octombrie 2002, dată la care acțiunea în contencios administrativ a fost respinsă irevocabil prin decizia instanței supreme, termenul de perimare de 6 luni s-a împlinit la 17 aprilie 2003, astfel că cererea SC C. din 13 iunie 2006, de repunere a cauzei pe rol, nu au putut să împiedice efectele perimării, care se produc de drept potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ.; - nu are obligația plății diferențelor de tarif, întrucât Fondul special, alimentat permanent, a preluat toate datoriile SC R. SA iar cele din anexa la O.U.G.

nr. 249/2000 se plătesc cu prioritate. Obligația plății din Fondul special există și pentru datoriile ce nu au fost cuprinse în anexa 1; - greșit ambele instanțe au respins excepția lipsei calității procesuale pasive. Ulterior, intrării în vigoare a O.U.G. nr. 249/2000, urmare căreia SC R. redevine persoană juridică, nu mai poate răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale anterioare; - nelegalitatea încuviințării și administrării probei cu expertiza contabilă, probă necerută prin acțiune sau la prima zi de înfățișare. Cu privire la recursul reclamantei: Greșit curtea de apel a reținut că reclamanta nu este îndreptățită la reactualizarea prețului prestațiilor cu indicele de inflație.

Potrivit art. 970 C. civ., „convențiile trebuie executate cu bună credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa”. Art. 981 C. civ., statuează că „clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt exprese într-însul”. Cererea reclamantei pentru reactualizarea pretențiilor urmărește restabilirea echilibrului prestațiilor în cadrul contractului intervenit între părți și este îndreptățită chiar în lipsa unor clauze exprese în contract. Prețul prestațiilor de transport pe perioada 15 octombrie 1995 – 31 decembrie 1995, în sumă de 2.550.814.446 lei, a fost refuzat de pârâtă mai bine de 10 ani, astfel că această sumă nu mai reprezintă echivalentul prestației reclamantei, impunându-se reactualizarea.

Expertiza contabilă a aplicat la fiecare factură, indicele de inflație pe o perioadă de 8 ani, respectiv până în 31 octombrie 2003, valoarea actualizată a prestațiilor însumând 98.676.778.187 lei. Reactualizarea este întemeiată și în condițiile în care în contract părțile nu au prevăzut o clauză în acest sens, întrucât beneficiara pârâtă datorează prețul prestațiilor în valoarea de la data efectuării acestora, preț reactualizat în cazul refuzului și a întârzierii plății, altfel prestatoarea reclamantă ar fi prejudiciată. Ca urmare, este criticabilă reținerea instanței de apel în sensul respingerii cererii de reactualizare a prețului prestațiilor reclamantei. Hotărârea instanței de apel este criticabilă și privitor la limitarea penalităților la valoarea sumei asupra căreia au fost calculate, adică la 2.550.814.446 lei, prin aplicarea art. 7 din Legea nr. 76/1992.

Aceste prevederi legale, care stabileau un procent al penalităților și o limitare a cuantumului acestora, nu-și aveau aplicare în speță, întrucât nu puteau să înlăture voința părților contractante care au prevăzut prin contractul nr. 1/3244/R/1994, în art. 14, o penalitate de 0,4 % pe zi întârziere, aplicabilă pe toată perioada până la efectuarea plății. În raport de scadența plăților pentru cele cinci facturi emise de reclamantă, expertiza contabilă a calculat penalitățile de 0,4 % pe zi întârziere, până la 31 octombrie 2003, penalități ce însumează 29.030.305.498 lei, întemeiat acordate de instanța de fond. Așa fiind, criticile recurentei reclamante fiind întemeiate, recursul urmează să fie admis, decizia atacată să fie modificată în sensul respingerii apelului declarat de pârâta, SC P. SA împotriva sentinței instanței de fond.

În ce privește recursul pârâtei SC P. SA București: Criticile recurentei întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau motivele sunt contradictorii, sunt de respins, întrucât, dimpotrivă, instanța de apel a motivat pe larg tocmai admiterea apelului acestei părți și diminuarea răspunderii pârâtei. Nu este întemeiată nici critica privind lipsa calității procesuale pasive, întrucât așa cum au reținut instanțele de fond și apel, conform dovezilor depuse de părți SC P. SA a fost introdusă în cauză urmare fuziunii prin absorbție dintre aceasta și fosta C.R.P., care s-a constituit, la rândul său, prin comasarea, SC R. SA, SC P. București și SC P. SA.

Susținerea recurentei în sensul că nu are obligația plății sumelor pretinse de reclamantă, întrucât acestea se suportă din Fondul Special pentru produse petroliere, alimentat în continuare și care acoperă toate obligațiile de plată ale fostei C.R.P., chiar dacă nu sunt cuprinse în anexa 1 la O.U.G. 249/2000, nu poate fi primită. În adevăr, astfel cum au reținut ambele instanțe, prestațiile în litigiu nu pot fi acoperite din Fondul Special produse petroliere, obligația plății revenind pârâtei, întrucât anexa 1 la O.U.G. nr. 249/2000 nu cuprinde creanța reclamantei SC C. SA. Plata debitului în litigiu nu putea fi acoperită din Fondul Special, deoarece SC R. SA, beneficiară la data emiterii facturilor, le-a refuzat la plată, nu le-a înregistrat în contabilitate, ci le-a restituit emitentei.

De altfel, la data creării fondului special de plată prin O.U.G. 249/2000, suma pretinsă de SC C. SA era pe rolul instanțelor, hotărârea de fond fiind pronunțată în 2004. Nu pot fi reținute nici criticile recurentei pârâte privind perimarea cererii de chemare în judecată, întrucât suspendarea cauzei s-a dispus de instanța de fond la cererea pârâtei, pentru soluționarea cauzei având ca obiect nelegalitatea deciziei M.F. nr. 869 din 2 decembrie 1995 și anularea acestuia, or, era obligația pârâtei de a încunoștiința instanța asupra soluționării cauzei și a formulării cererii de repunere pe rol. Instanța de apel a reținut că nu erau îndeplinite condițiile art. 248 (1) C. proc. civ., întrucât pricina nu a rămas în nelucrare, reclamanta formulând mai multe cereri pentru amânare în vederea soluționării cauzei ce a determinat suspendarea.

În ce privește proba cu expertiza contabilă, aceasta a fost apreciată de instanță ca concludentă și pertinentă și necesară soluționării pricinii. Așa fiind, recursul pârâtei urmează să fie respins ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta urmează să fie obligată la plata sumei de 115.401 lei, cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC C. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 274 din 10 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială și în consecință, modifică în parte, decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC P. SA București împotriva sentinței nr. 13829 din 23 decembrie 2004 a Tribunalului București. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA București împotriva aceleiași decizii. Obligă recurenta pârâtă la plata sumei de 115.401 lei cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2007.