ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3698/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3698/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la
data de 28 februarie 1996, cu precizările ulterioare, reclamanta SC C. SA a
solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC R. SA, obligarea acesteia la plata
sumei de 2.530.814.446 lei, împreună cu dobânda legală calculată la sumele
datorate până la achitarea integrală a acestora, sumă care reprezintă diferența
tarif/transport la rafinării a țițeiului provenit din import pe perioada 10
octombrie 1995 – 31 decembrie 1995 și recunoașterea tarifului 4110 lei/tonă a
țițeiului provenit din import la rafinării, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința comercială nr.
13829 din 23 decembrie 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială,
pronunțată în dosarul nr. 2358/1996, s-au respins, ca neîntemeiate, excepția
lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material
la acțiune.
Prin aceeași sentință a fost
admisă acțiunea astfel cum a fost precizată ulterior de reclamanta SC C. SA în
contradictoriu cu pârâta, S.N.P., P. SA.
A fost obligată pârâta la
plata sumei de 127.707.083.685 lei, din care 98.676.778 lei, reprezentând debit
inițial, respectiv diferență tarif transport la rafinării a țițeiului provenit
din import pe perioada 15 octombrie – 31 decembrie 1995, actualizată conform
indicelui prețului de consum pentru servicii, până la data de 31 octombrie 2003
și 29.030.305 lei, reprezentând penalități de întârziere aferente.
A fost obligată pârâta la
cheltuieli de judecată în sumă de 1.308.403.236 lei, reprezentând taxe timbru
și onorariu expert.
Instanța a reținut cu privire
la calitatea procesuală pasivă a pârâtei că SC R. SA și-a încetat existența ca
persoană juridică, fiind absorbită de către pârâta în cauză, conform
mențiunilor din R.C.
S-a reținut că excepția de
prescripție este nefondată, întrucât față de faptul că reclamanta pretinde
diferențe de tarif transport țiței, pentru perioada 15 octombrie 1995 – 31
decembrie 1995, acțiunea formulată la 28 februarie 1996 este în cadrul
termenului legal de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 (art.
3).
Pe fondul cauzei, instanța a
reținut, din probatoriul administrat, că între părți s-a încheiat contractul de
prestări servicii nr. 1/1994, având ca obiect preluarea țițeiului din import
din depozitele O.T. SA Constanța pomparea prin conducte magistrale și predarea
la rafinării.
Tariful practicat de părți
de 2.750 lei/tonă a fost majorat prin Decizia Ministerului Finanțelor nr. 869
din 8 decembrie 1995 la 4.110 lei/tonă, diferența de 1.360 lei/tonă fiind
refuzată nejustificat de pârâtă pe perioada 15 octombrie 1995 – 31 decembrie
1995.
Decizia Ministerului
Finanțelor a fost atacată de pârâtă la instanța de contencios administrativ,
dar instanța a reținut că este legală.
Ca urmare, instanța de fond
a reținut că potrivit raportului de expertiză Ș.T., pârâta datorează diferența
de tarif refuzată fără temei, de 1.360 lei, care, pe perioada în litigiu,
reprezenta 2.550.814.446 lei, și care actualizată cu indicele de inflație, până
la 31 octombrie 2003, reprezenta 98.676.778.187 lei (conform calculelor pe
fiecare din cele 5 facturi emise de reclamantă).
Pentru întârzierea în plata
prestațiilor, și în raport de clauza penală prevăzută de părți în contract, de
0,4 % pe zi întârziere, instanța a reținut că pârâta datorează cu titlu de
penalități suma de 29.030.305 lei, calculate, așa cum rezultă din raportul de
expertiză Ș.T., de la scadența facturilor și până la 31 octombrie 2003.
Împotriva sentinței
instanței de fond reclamanta și pârâta au declarat apel.
Prin decizia nr. 274 din 10
mai 2006, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins apelul
reclamantei SC C. SA.
A fost admis apelul pârâtei
SC P. SA București, sentința atacată fiind schimbată în parte, în sensul
reducerii obligațiilor de plată la suma de 5.101.628.892 lei, din care
2.550.814.446 lei, diferență tarif transport pe perioada 15 octombrie 1995 – 31
decembrie 1995, și 2.550.814.446 lei, penalități de întârziere.
A fost respinsă cererea de
actualizare a debitului, cu rata inflației, ca neîntemeiată, fiind menținute
celelalte dispoziții ale sentinței.
În pronunțarea hotărârii,
instanța de apel a reținut că nu pot fi reținute, ca întemeiate, criticile
reclamantei recurente de actualizare a penalităților cu rata inflației întrucât
acestea nu se datorează decât în raport cu clauza penală convenită de părți.
Pentru acoperirea întregului
prejudiciu, reclamanta avea posibilitatea de a solicita daune moratorii în
completare în temeiul art. 1088 C. civ. și art. 43 C. com., însă la termenul de
judecată din 25 aprilie 1996 a renunțat la acest capăt de cerere.
Instanța a reținut, ca
întemeiat, recursul pârâtei SC P. SA în ce privește limitarea penalităților de
întârziere, conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/1992 la cuantumul sumei
asupra căreia au fost acordate, respectiv la valoarea debitului de 2.550.814.446
lei, fără aplicarea ratei inflației.
Împotriva acestei ultime
hotărâri, au declarat recurs reclamanta și pârâta.
Recurenta reclamantă și-a
întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., formulând
următoarele critici:
- prețul reactualizat cu
indicele de inflație se cuvine pentru restabilirea echilibrului contractual,
astfel că greșit instanța de apel a reținut că în lipsa unei clauze
contractuale cererea de reactualizare nu-și are temei;
- greșit s-au limitat
penalitățile la cuantumul debitului, întrucât art. 7 din Legea nr. 76/1992
nu-și are aplicabilitate față de clauza penală stabilită de părți în contract.
Recurenta pârâtă SC P. SA
și-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., formulând
următoarele critici:
- motivarea instanței este
superficială, hotărârea este insuficient motivată, criticile formulate nefiind
analizate;
- acțiunea urma să fie
constatată ca perimată, întrucât de la 18 octombrie 2002, dată la care acțiunea
în contencios administrativ a fost respinsă irevocabil prin decizia instanței
supreme, termenul de perimare de 6 luni s-a împlinit la 17 aprilie 2003, astfel
că cererea SC C. din 13 iunie 2006, de repunere a cauzei pe rol, nu au putut să
împiedice efectele perimării, care se produc de drept potrivit art. 248 alin. (1)
C. proc. civ.;
- nu are obligația plății
diferențelor de tarif, întrucât Fondul special, alimentat permanent, a preluat
toate datoriile SC R. SA iar cele din anexa la O.U.G. nr. 249/2000 se plătesc
cu prioritate. Obligația plății din Fondul special există și pentru datoriile
ce nu au fost cuprinse în anexa 1;
- greșit ambele instanțe au
respins excepția lipsei calității procesuale pasive. Ulterior, intrării în
vigoare a O.U.G. nr. 249/2000, urmare căreia SC R. redevine persoană juridică,
nu mai poate răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale
anterioare;
- nelegalitatea
încuviințării și administrării probei cu expertiza contabilă, probă necerută
prin acțiune sau la prima zi de înfățișare.
Cu privire la recursul
reclamantei:
Greșit curtea de apel a
reținut că reclamanta nu este îndreptățită la reactualizarea prețului
prestațiilor cu indicele de inflație.
Potrivit art. 970 C. civ.,
„convențiile trebuie executate cu bună credință.
Ele obligă nu numai la ceea
ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau
legea dă obligației, după natura sa”.
Art. 981 C. civ., statuează
că „clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt exprese
într-însul”.
Cererea reclamantei pentru
reactualizarea pretențiilor urmărește restabilirea echilibrului prestațiilor în
cadrul contractului intervenit între părți și este îndreptățită chiar în lipsa
unor clauze exprese în contract.
Prețul prestațiilor de
transport pe perioada 15 octombrie 1995 – 31 decembrie 1995, în sumă de
2.550.814.446 lei, a fost refuzat de pârâtă mai bine de 10 ani, astfel că
această sumă nu mai reprezintă echivalentul prestației reclamantei,
impunându-se reactualizarea.
Expertiza contabilă a
aplicat la fiecare factură, indicele de inflație pe o perioadă de 8 ani,
respectiv până în 31 octombrie 2003, valoarea actualizată a prestațiilor
însumând 98.676.778.187 lei.
Reactualizarea este
întemeiată și în condițiile în care în contract părțile nu au prevăzut o clauză
în acest sens, întrucât beneficiara pârâtă datorează prețul prestațiilor în
valoarea de la data efectuării acestora, preț reactualizat în cazul refuzului
și a întârzierii plății, altfel prestatoarea reclamantă ar fi prejudiciată.
Ca urmare, este criticabilă
reținerea instanței de apel în sensul respingerii cererii de reactualizare a
prețului prestațiilor reclamantei.
Hotărârea instanței de apel
este criticabilă și privitor la limitarea penalităților la valoarea sumei
asupra căreia au fost calculate, adică la 2.550.814.446 lei, prin aplicarea art.
7 din Legea nr. 76/1992.
Aceste prevederi legale,
care stabileau un procent al penalităților și o limitare a cuantumului
acestora, nu-și aveau aplicare în speță, întrucât nu puteau să înlăture voința
părților contractante care au prevăzut prin contractul nr. 1/3244/R/1994, în art.
14, o penalitate de 0,4 % pe zi întârziere, aplicabilă pe toată perioada până
la efectuarea plății.
În raport de scadența
plăților pentru cele cinci facturi emise de reclamantă, expertiza contabilă a
calculat penalitățile de 0,4 % pe zi întârziere, până la 31 octombrie 2003,
penalități ce însumează 29.030.305.498 lei, întemeiat acordate de instanța de
fond.
Așa fiind, criticile
recurentei reclamante fiind întemeiate, recursul urmează să fie admis, decizia
atacată să fie modificată în sensul respingerii apelului declarat de pârâta, SC
P. SA împotriva sentinței instanței de fond.
În ce privește recursul
pârâtei SC P. SA București:
Criticile recurentei
întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe
care se sprijină sau motivele sunt contradictorii, sunt de respins, întrucât,
dimpotrivă, instanța de apel a motivat pe larg tocmai admiterea apelului
acestei părți și diminuarea răspunderii pârâtei.
Nu este întemeiată nici
critica privind lipsa calității procesuale pasive, întrucât așa cum au reținut
instanțele de fond și apel, conform dovezilor depuse de părți SC P. SA a fost
introdusă în cauză urmare fuziunii prin absorbție dintre aceasta și fosta C.R.P.,
care s-a constituit, la rândul său, prin comasarea, SC R. SA, SC P. București
și SC P. SA.
Susținerea recurentei în
sensul că nu are obligația plății sumelor pretinse de reclamantă, întrucât
acestea se suportă din Fondul Special pentru produse petroliere, alimentat în
continuare și care acoperă toate obligațiile de plată ale fostei C.R.P., chiar
dacă nu sunt cuprinse în anexa 1 la O.U.G. 249/2000, nu poate fi primită.
În adevăr, astfel cum au
reținut ambele instanțe, prestațiile în litigiu nu pot fi acoperite din Fondul
Special produse petroliere, obligația plății revenind pârâtei, întrucât anexa 1
la O.U.G. nr. 249/2000 nu cuprinde creanța reclamantei SC C. SA. Plata
debitului în litigiu nu putea fi acoperită din Fondul Special, deoarece SC R.
SA, beneficiară la data emiterii facturilor, le-a refuzat la plată, nu le-a
înregistrat în contabilitate, ci le-a restituit emitentei.
De altfel, la data creării
fondului special de plată prin O.U.G. 249/2000, suma pretinsă de SC C. SA era
pe rolul instanțelor, hotărârea de fond fiind pronunțată în 2004.
Nu pot fi reținute nici
criticile recurentei pârâte privind perimarea cererii de chemare în judecată,
întrucât suspendarea cauzei s-a dispus de instanța de fond la cererea pârâtei,
pentru soluționarea cauzei având ca obiect nelegalitatea deciziei M.F. nr. 869
din 2 decembrie 1995 și anularea acestuia, or, era obligația pârâtei de a
încunoștiința instanța asupra soluționării cauzei și a formulării cererii de
repunere pe rol.
Instanța de apel a reținut
că nu erau îndeplinite condițiile art. 248 (1) C. proc. civ., întrucât pricina
nu a rămas în nelucrare, reclamanta formulând mai multe cereri pentru amânare
în vederea soluționării cauzei ce a determinat suspendarea.
În ce privește proba cu
expertiza contabilă, aceasta a fost apreciată de instanță ca concludentă și
pertinentă și necesară soluționării pricinii.
Așa fiind, recursul pârâtei
urmează să fie respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc.
civ., pârâta urmează să fie obligată la plata sumei de 115.401 lei, cheltuieli
de judecată în favoarea reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
reclamanta SC C. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 274 din 10 mai 2006 a
Curții de Apel București, secția a VI-a comercială și în consecință, modifică
în parte, decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC
P. SA București împotriva sentinței nr. 13829 din 23 decembrie 2004 a
Tribunalului București.
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de pârâta SC P. SA București împotriva aceleiași decizii.
Obligă recurenta pârâtă la
plata sumei de 115.401 lei cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 15 noiembrie 2007.