ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1888/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1888/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

13876 din 29 decembrie 2004 pronunțată în dosar nr. 2430/1997 al Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, s-a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei S.N.P.P. SA, s-a respins excepția prescrierii

dreptului la acțiune și în consecință s-a admis acțiunea precizată formulată de

reclamanta SC C. SA București, pârâta fiind obligată la plata sumei de

238.615.914.488 lei diferență tarif transport pentru perioada ianuarie - iulie

1996 și 27.002.512.369 lei penalități de întârziere până la data de 31 martie

2004 precum și pe viitor, în cuantum de 0,4 % până la achitarea debitului, cu

2.620.034.922 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această

soluție prima instanță a reținut în esență că excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârâtă este neîntemeiată deoarece temeiul

pretențiilor reclamantei îl reprezintă contractul nr. 1/1994 încheiat cu SC R.

SA București, care împreună cu celelalte societăți comerciale din domeniul

rafinării și distribuției petrolului și produselor petroliere au fost

reorganizate prin H.G. nr. 540/1996 prin înființarea C.R.P. SA rezultată prin

comasarea SC R. SA București și SC P. SA Ploiești, societăți care și-au încetat

activitatea. Ulterior prin O.U.G. nr. 49/1997 s-a hotărât înființarea S.N.P.P.

SA București, prin reorganizarea R.A.P.P. SA București, care a absorbit

societățile comerciale menționate în anexa 2, respectiv C.R.P. SA, din

structura căreia făcea parte R.P. București și P. București.

În consecință, arată

tribunalul SC R. SA, partenerul contractual al reclamantei, și-a încetat

activitatea în momentul absorbirii de către C.R.P., care la rândul său și-a

încetat existența în momentul absorbirii ei de către pârâtă, care are calitatea

procesuală pasivă, chiar dacă H.G. nr. 540/1996 a fost ulterior abrogată nu

poate fi acceptată concluzia că s-au reînființat de drept societățile care au

fuzionat pentru a forma C.R.P., aceasta fiind de altfel și interpretarea dată

de Curtea Constituțională în analizarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor O.U.G. nr. 249/2000.

În privința excepției

prescrierii dreptului material la acțiune, prima instanță reținând că prin

acțiunea înregistrată la 7 aprilie 1997, reclamanta a solicitat pretenții

aferente perioadei ianuarie, iulie 1997, adică în interiorul termenului general

de prescripție, motiv pentru care excepția fiind neîntemeiată a fost respinsă

ca atare.

De asemenea, au fost

înlăturate apărările pârâtei în sensul că acțiunea este lipsită de obiect,

deoarece creanțele reclamantei au fost acoperite prin O.U.G. nr. 72/1997 și

249/2000, cu motivarea că primul act normativ a avut ca obiect preluarea la

datoria publică internă a creditelor în valută acordate de B.R.C.E. SA, fostei

C.R.P., existente în cont la data de 30 iunie 1997. Nici prin O.U.G. nr. 249/2000

care a reglementat constituirea fondului special pentru produse petroliere,

reclamanta nu și-a recuperat sumele datorate, în condițiile în care actul

normativ a avut în vedere doar creanțele certe și exigibile. Or, pârâta nu a

recunoscut existența acestui debit, care reprezintă diferența dintre prețul

achitat și cel stabilit prin decizia nr. 869/1995 a Ministerului Finanțelor, și

prin urmare nu s-a înregistrat în contabilitate, astfel că la data emiterii

ordonanței nu a fost luat în calcul.

În altă ordine de idei,

arată tribunalul, reclamanta a făcut dovada că datoria avută în vedere de O.U.G.

nr. 249/2000 reprezintă contravaloarea serviciilor de transport prestate în

perioada iunie - noiembrie 1997 și recunoscute de pârâtă.

Prin urmare, reținând că

pretențiile reclamantei sunt întemeiate acțiunea a fost admisă, pârâta fiind

obligată și la plata penalităților de întârziere de 27.002.512.369 lei, conform

calculului efectuat prin expertiză în temeiul clauzelor contractuale care

prevedeau un procent de 0,4 % pe zi de întârziere.

Prin decizia comercială nr. 168

din 4 aprilie 2006 pronunțată în dosar nr. 588/2/2005 al Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, s-a respins apelul reclamantei SC C. SA

Ploiești, s-a admis apelul pârâtei SC P. SA București, sentința atacată fiind

schimbată în parte în sensul obligării pârâtei la plata sumei de

192.961.491.755 lei diferență tarif transport aferente perioadei ianuarie-iulie

1996, 22.874.111.815 lei penalități de întârziere până la 31 martie 2004 și în

continuare de 0,15 % pe zi până la achitarea debitului, cu obligarea apelantei

SC C. SA la 1.237.259.072 lei cheltuieli de judecată către pârâtă și la

86.790.000 lei onorariu către expert, fiind păstrate restul dispozițiilor

sentinței.

Instanța de control

judiciar, în argumentarea soluției pronunțate, a respins apelul reclamantei,

care în realitate nu a formulat critici cu privire la modul de soluționare a

cauzei, ci doar faptul că a fost menționată greșit denumirea pârâtei, aspect ce

a fost remediat în apel, instanța luând act că pârâta poartă denumirea de SC P.

SA și nu S.N.P.P. SA.

În privința apelului

declarat de pârâtă, curtea de apel, a reținut că excepția perimării nu a fost

invocată la fond, astfel că nu poate fi examinată pentru prima oară în apel,

după cum prevede, de altfel, art. 252 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, excepția lipsei

calității procesuale pasive și a inexistenței obligației de plată a pârâtei, au

fost corect soluționate de instanța de fond în considerarea actelor normative

prin care s-au reorganizat societățile comerciale din acest domeniu și a

faptului că prin O.U.G. nr. 249/2000 nu s-a stins și debitul din litigiu.

Referitor la cuantumul sumei

la plata căreia a fost obligată pârâta, instanța de apel a reținut că aceasta

datorează diferențele de transport țiței provenit din import, însă fără taxa pe

valoarea adăugată, iar cuantumul și procentul penalităților de întârziere

trebuie diminuat de la 0,4 % pe zi la 0,15 % pe zi de întârziere având în vedere

modificările aduse contractului inițial, sens în care a fost schimbată și

hotărârea primei instanțe.

Împotriva acestei soluții au

declarat recurs atât reclamanta cât și pârâta.

Recurenta SC C. SA Ploiești

critică decizia sub două aspecte, respectiv faptul că în mod greșit instanța de

apel a înlăturat, fără nici o motivare, obligarea pârâtei la plata sumei de

4.565.442,27 lei, reprezentând T.V.A., deși această sumă a fost achitată

bugetului de stat potrivit art. 127 și următoarele C. fisc., aspect confirmat

prin expertiza efectuată.

A doua critică, vizează

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., în sensul că deși

pretențiile pârâtei au fost admise doar în parte prin înlăturarea obligării la

plata sumei datorate cu titlu de T.V.A., totuși, arată recurenta, în final a

fost obligată să suporte cheltuieli de judecată mai mari, inclusiv costul

integral al expertizei solicitată în apel de SC P. SA.

Recurenta SC P. SA, în

dezvoltarea motivelor de recurs critică decizia ca fiind pronunțată cu încălcarea

prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că hotărârea

instanței de apel este insuficient și superficial motivată, majoritatea

argumentelor de fapt și de drept aduse în susținerea apelului fiind ignorate.

În acest context, în mod

greșit a reținut curtea de apel că perimarea nu poate fi invocată pentru prima

oară în fața instanței de apel, deci critica se referea la faptul că tribunalul

nu s-a pronunțat asupra acestei excepții pe care a invocat-o din oficiu.

În realitate, susține

recurenta, acțiunea reclamantei a fost suspendată, la data de 20 martie 1998,

pentru soluționarea acțiunii în contencios administrativ, finalizată la 17

octombrie 2002, astfel că termenul de perimare de 6 luni s-a împlinit la data

de 18 aprilie 2003, însă instanța de apel nu a examinat acest motiv.

De asemenea, arată

recurenta, instanța de apel nu a analizat și argumentat corespunzător nici

criticile referitoare la modul de soluționare a excepției lipsei calității

procesuale pasive și inexistenței obligației de plată a pârâtei.

De altfel, sub acest aspect,

în mod greșit ambele instanțe au apreciat că pârâta are calitate procesuală

pasivă, deși prin abrogarea H.G. nr. 540/1996, societățile comerciale din

domeniul petrolului, adică inclusiv SC R. SA, au început să-și desfășoare

activitatea, situație care în mod evident conduce la concluzia corectă că

pârâta nu are calitate procesuală pasivă.

În privința considerentelor

avute în vedere în păstrarea soluției de admitere a acțiunii reclamantei,

curtea de apel, interpretând eronat dispozițiile O.U.G. nr. 249/2000, a

concluzionat că prin acest act normativ nu au fost achitate toate debitele,

deși legiuitorul a avut în vedere toate obligațiile de plată ale fostei C.R.P.,

situație în care debitul ce formează obiectul litigiului urmează a fi

satisfăcut din Fondul special pentru produse petroliere.

Ultimul motive de recurs

vizează nelegalitatea deciziei derivată din încălcarea prevederilor art. 7 din

Legea nr. 76/1992 alin. (3) conform cărora penalitățile de întârziere nu pot

depăși cuantumul sumei asupra căruia sunt calculate.

Analizând recursurile

formulate prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ., Curtea constată că recursul reclamantei este întemeiat,

pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse.

Astfel, este întemeiată

critica conform căreia instanța de apel, în lipsa oricărei motivări a înlăturat

obligarea pârâtei la plata taxei pe valoarea adăugată în sumă de 4.565.442,27

lei, deși reclamanta și-a îndeplinit obligația virării la bugetul de stat a

acestei taxe, potrivit art. 127 și urm. C. fisc., dar pe care nu a încasat-o și

la plata căreia beneficiarul era obligat, fiind la rândul său îndreptățit să o

deducă în conformitate cu prevederile art. 145 alin. (3) din același act

normativ. În condițiile în care și prin expertiza efectuată a fost confirmată

plata sumei datorate cu acest titlu, în mod greșit instanța de apel a modificat

hotărârea sub acest aspect, exonerând pârâta de plată.

De asemenea, cheltuielile de

judecată la plata cărora a fost obligată reclamanta în apel respectiv

123.725,91 lei și 8.679 lei către pârâtă nu respectă criteriile avute în vedere

de art. 276 C. proc. civ., în sensul că deși suma la plata căreia pârâta a fost

obligată s-a diminuat doar cu 4.565.442,27 lei, dar a căzut în pretenții,

reclamanta suportă integral cheltuielile de judecată din apel, inclusiv cele

reprezentând onorariu de expert pentru expertiza efectuată la cererea pârâtei.

Prin urmare, având în vedere

cuantumul pretențiilor ce au format obiectul litigiului, proporția în care

acestea au fost admise și faptul că expertiza a profitat ambelor părți, fiind

efectuată în interesul cauzei, iar recursul reclamantei este întemeiat și sub

acest aspect, decizia va fi modificată în sensul obligării reclamantei la plata

sumei de 26.394,52 lei taxă de timbru și 4.339,50 lei reprezentând cota de

½ parte din onorariul expertului.

În privința recursului

declarat de pârâta SC P. SA, curtea va reține că deși motivarea instanței de

apel este succintă, prin decizie s-a răspuns criticilor formulate în această

cale de atac, deși invocarea art. 252 alin. (3) C. proc. civ., este eronată,

însă soluția de respingere a excepției perimării este corectă ca mod de

soluționare. Sub acest aspect, trebuie precizat că deși prima instanță, din

oficiu, a invocat această excepție, ulterior nu s-a mai pronunțat în mod

expres, însă aceasta a fost implicit respinsă, prin soluționarea fondului

litigiului.

A doua critică referitoare

la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, a fost,

de asemenea, în mod corect soluționată, în condițiile în care prin actele

normative analizate de ambele instanțe, în succesiunea lor, pârâta, prin

reorganizare a devenit succesoarea SC R. SA, preluând inclusiv litigiile în

care aceasta figura ca parte. Argumentul recurentei conform căruia, prin

abrogarea H.G. nr. 540/1996, societățile comerciale, care și-au încetat

activitatea în acel moment, nu poate fi avut în vedere, sens în care s-a pronunțat

și Curtea Constituțională în examinarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor O.U.G. nr. 249/2000.

Prin urmare, justificat au

stabilit instanțele anterioare că pârâta are calitate procesuală pasivă și

trebuie obligată la plata diferențelor de tarif, care, contrar susținerii

recurentei nu au făcut obiectul O.U.G. nr. 249/2000, deoarece era o creanță

litigioasă, neînregistrată în contabilitatea pârâtei și nerecunoscută de

aceasta. De altfel, corect au reținut instanțele, în baza expertizei necontestate

de părți, că datoria avută în vedere de actul normativ invocat reprezintă

contravaloarea serviciilor de transport țiței aferente perioadei

iulie-noiembrie 1997, adică ulterioară celei din litigiu.

În consecință, și această

critică, fiind neîntemeiată va fi respinsă ca și aceea referitoare la

încălcarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 76/1992, în considerarea faptului

că părțile au modificat procentul penalităților de întârziere la 0,15 % pe zi,

conform prevederilor acestui act normativ, iar cuantumul acestora nu depășește

suma asupra căreia sunt calculate. Pe de altă parte, reactualizarea debitului

este consecința firească a necesității de a restabili echilibrul prestațiilor,

dat fiind faptul că reclamanta și-a îndeplinit întocmai obligațiile contractuale

asumate, prin contractul nr. 1/1994, însă pârâta nu a achitat integral prețul

acestor servicii.

În concluzie, cu precizarea

că în examinarea recursului pârâtei, curtea a avut în vedere doar criticile de

nelegalitate, nu și pe acelea de netemeinicie care exced prevederilor art. 304 C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

În temeiul art. 274 C. proc.

civ., fiind în culpă procesuală, intimata SC P. SA va fi obligată și la plata

sumei de 26.490 lei cheltuieli de judecată către SC C. SA Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC C. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 168 din 4 aprilie 2006 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în parte

în sensul că obligă pârâta SC P. SA București și la plata sumei de 4.565.442,27

lei reprezentând TVA.

Obligă reclamanta SC C. SA

Ploiești la plata sumei de 26.394,52 lei cheltuieli de judecată în loc de

123.725,91 lei către pârâta SC P. SA București și la 4.339,50 lei cotă parte

din onorariul expertului.

Păstrează restul

dispozițiilor deciziei.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta SC P. SA București împotriva aceleiași decizii.

Obligă SC P. SA București la

26.490 lei cheltuieli de judecată în recurs către SC C. SA Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 mai 2007.