ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1692/2015

Decizia nr. 1692/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 ianuarie 2007, reclamanta SC A. SA (denumită în continuare SC A. SA) a chemat în judecată pe pârâtul B. (denumit în continuare B.) - C., solicitând să se dispună anularea Deciziei nr. 253497 din 8 decembrie 2006 emisă de pârâtă actul administrativ fiscal nr. 251973 din 18 iulie 2006 și înștiințarea de plată emisă în baza acestuia, cu consecința exonerării reclamantei de plata sumelor menționate în actul administrativ atacat.

Reclamanta a mai solicitat suspendarea executării înscrisului nr. 251973 din 18 iulie 2006 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

La 30 ianuarie 2007 pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei.

Prin Încheierea din 14 februarie 2007 a fost respins capătul de cerere privind suspendarea executării înscrisului emis de pârât sub nr. 251973 din 18 iulie 2006, ca neîntemeiat.

La 18 aprilie 2007 pârâtul a depus înscrisuri, documentele care au stat la baza emiterii actelor contestate.

La termenul din 23 mai 2007 a fost admisă proba cu expertiza contabilă.

La 15 ianuarie 2009 a fost depus raportul de expertiză contabilă judiciara, întocmit de expert D.

La 18 februarie 2009 pârâtul a depus obiecțiuni la raportul de expertiză, iar reclamanta Concluzii scrise.

Prin sentința civilă nr. 1289 din 25 martie 2009, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 2794 din 26 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința civilă nr. 1289 25 martie 2009 și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Ca urmare a dispozițiilor instanței de recurs, Curtea de Apel București a dispus efectuarea unei expertize.

Prin sentința nr. 3464 din 8 noiembrie 2013 Curtea de Apel București a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul B. - C., a anulat Decizia nr. 253497 din 8 decembrie 2006 emisă de pârât, a admis contestația reclamantei și a anulat Înscrisul nr. 251973 din 18 iulie 2006.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a decis că prin H.G. nr. 907 din 7 octombrie 1996, E. (denumită în continuare E.) a fost desemnată ca importator de țiței, prin creditare. Creditul în sistem revolving a fost contractat în baza H.G. nr. 907 din 07 octombrie 1996 în beneficiul E., în solidar cu rafinăriile din subordine, respectiv: SC F. SA - Pitești; SC G. SA - Onești; SC H. SA - Ploiești; SC I. SA - Năvodari.

S-a aprobat ca B. să garanteze 100% linia de credit în sistem revolving în valoare de 200 milioane dolari SUA în favoarea băncii finanțatoare a importului - J. SUA prin sucursalele europene ale acesteia.

Prin H.G. nr. 1404 din 16 decembrie 1996 s-a modificat H.G. nr. 907 din 07 octombrie 1996. S-a înlocuit societatea desemnată inițial să asigure importul, E., cu SC A. SA, care a fost autorizată să contracteze creditul - facilitat.

La data adoptării H.G. nr. 1404 din 16 decembrie 1996 creditul garantat de stat pentru importul de țiței era deja evidențiat în baza de date a B. ca fiind acordat în beneficiul E., în solidar cu rafinăriile din subordine, respectiv SC F. SA, Pitești; SC G. SA - Onești; SC H. SA - Ploiești; SC I. SA - Năvodari.

Sumele necesare achitării contravalorii țițeiului importat de SC A. SA în regim de comision, în beneficiul și pe seama E., urmau să fie asigurate de către E. astfel:

- 50% prin exportul de produse petroliere

- 50% se asigura de către E. prin participația la licitație valutară.

Garanția constituită de către B. a fost executată de către J., deoarece E. și rafinăriile nu au achitat datoria. Suma achitată de către B. către J. a fost de 69.089.283,14 dolari SUA, echivalent a 541.767.939.849,70 lei. Urma ca suma achitata de B. sa fie recuperata de la SC K. SA (fosta E.).

Acest debit principal face obiectul obligației SC K. SA (fosta E.) față de B.

În continuare s-a mai arătat că, prin O.U.G. nr. 249/2000, E. este scutită de plata sumelor datorate pentru importul de țiței precum și de contribuția la fondul de risc.

Sumele plătite de B. în contul L. au fost recuperate din M. constituit în baza O.U.G. nr. 249/2000.

S-a observat de instanța de fond că documentația întocmită pentru emiterea O.U.G. nr. 249/2000 nu a fost completă.

Documentația s-a referit la societatea comercială inițial desemnată ca importator de țiței prin H.G. nr. 907 din 07 octombrie 1996, respectiv la E.

Totodată, s-a observat că nu s-a procedat la evidențierea corespunzătoare a situației în actele contabile ale B. În evidentele B. a figurat în continuare, în calitate de garantat-debitor SC A. SA pentru creditele externe garantate, pentru contribuția la fondul de risc și, corespunzător, obligațiile accesorii acesteia, deși datoria a fost scutită la plată în ceea ce privește debitorul real - SC K. SA.

Documentațiile care au stat la baza întocmirii anexelor O.U.G. nr. 249/2000, realizate la data de 16 februarie 2000, de către M. din cadrul B., au fost verificate de Curtea de Conturi, Secția de Control Financiar Ulterior, care a constatat că singura datorie neclarificată este suma de 557 mii lei datorată la fondul de risc, achitată de SC A. SA.

A constatat instanța, că, întrucât debitul principal nu era stins, iar sursa de acoperire bugetară a obligației de care a fost scutită SC K. SA era indicată în O.U.G. nr. 249/2000 și se constituia extrabilanțier pentru a fi satisfăcuți creditorii menționați în Anexa la O.U.G. nr. 249/2000 între care figurează și SC A. SA, în calitate de creditor al SC K. SA pentru comision neîncasat, B. a calculat penalități de întârziere la plata către buget a obligațiilor aferente perioadei 06 mai 1999 -31 decembrie 1999.

S-a mai reținut că, prin Legea nr. 555/2004 privind unele masuri pentru privatizarea SN K. SA, urmau să fie scutite la plată sumele rămase neacoperite prin O.U.G. nr. 249/2000 privind constituirea și utilizarea N.

Sumele rămase neacoperite vizează atât debitul principal, cât și creanțele accesorii acestuia.

A apreciat instanța că, legătura dintre O.U.G. nr. 249/2000 și Legea nr. 555/2004 este stabilită prin verificări efectuate de expert cu privire la documentația ce a stat la baza actelor normative de creare a resurselor de plată a obligațiilor E. (în prezent, SC K. SA, ulterior SC O. SA), respectiv documentația ce a fundamentat emiterea O.U.G. nr. 249 din 2000.

Expertizele au stabilit că obligațiile fiscale stabilite în sarcina SC A. SA prin actul administrativ fiscal - înscrisul nr. 251973 din 18 iulie 2006 emis de B. - reprezintă obligații fiscale accesorii aferente obligațiilor fiscale principale de care debitorul real (SC K. SA) a fost scutit la plată.

S-a constatat că au rămas neacoperite, exclusiv în evidențele formale ale B., obligațiile accesorii debitului principal, scutit la plată.

Acestea au fost recodificate și înscrise în adresa nr. 171394/ 13 aprilie 2006, prin care B. a arătat că în evidențele sale, încă figurează ca debitor SC A. SA cu suma de:

- 46.350,24 lei reprezentând penalități calculate pentru neplata comisionului datorat la fondul de risc (soldul contului-răspuns la obiecțiuni expertiza P., p.2, Concluzia 1);

- 110.490.175,37 lei majorări pentru neplata ratelor de capital și a dobânzilor aferente acestora.

A opinat instanța de fond că, situația se datorează exclusiv nereflectării în actele primare de evidență contabilă de trezorerie generală a efectelor reale ale înlocuirii H.G. nr. 907 din 7 octombrie 1996 cu H.G. nr. 1404 din 16 decembrie 1996 și a întocmirii incomplete a documentației contabile necesară realizării Anexei la O.U.G. nr. 249/2000.

Expertiza efectuată la rejudecare a concluzionat ca SC Petrom SA a fost scutită la plata sumelor datorate la fondul de risc prin O.U.G. nr. 249/2000, iar sumele plătite de B. în contul L. au fost recuperate din M. constituit în baza O.U.G. nr. 249/2000.

Totodată, s-a reținut că, în ceea ce privește E., aceasta a fost scutită de la plata acestei sume prin aceeași ordonanță, iar Legea nr. 555/2004 a scutit de plată SC K. SA (actualmente SC O. SA) de toate datoriile la Fondul de risc "rămase neacoperite".

Din verificările și constatările experților a rezultat că pentru debitul principal datorat de SC K. SA, s-au întocmit documentații pentru acte normative special emise pentru scutirea la plată, dar prin necorelarea evidențelor s-au menținut, inclusiv prin procedeul recodificării, mențiunile privind un debit accesoriu, imputat altui debitor - SC A. SA.

Astfel, s-a reținut că situația creată este incorectă deoarece: O.U.G. nr. 249/2000 a indicat debitorul creanței principale (SC K. SA), l-a scutit de plata acesteia și a accesoriilor obligației principale calculate până la o dată "aleasă" de o direcție din cadrul B., însă evidențele privind creanțele accesorii relative la obligațiile SC K. SA au fost în continuare menținute pentru Petrolexportimport.

Instanța a apreciat că, obligațiile au un regim juridic unitar, potrivit principiului accesorium sequitur principale, care nu permite, în mod concomitent, stingerea debitului principal și menținerea obligațiilor accesorii.

Pe de altă parte, expertizele au clarificat că suma înscrisă în Anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 249/2000 "Obligații de plata aferente fostei E. la data de 13 noiembrie 2000" la nr. crt.1 - pentru achitări la L. - este de 69.449 mii dolari, echivalentul în lei la cursul de 25.100 lei/dolar fiind de 1.743 miliarde lei vechi, și este identică cu suma achitată de către B. către J.

S-a mai arătat că R. din cadrul B., atestă, prin adresa din 16 octombrie 2007, comunicată S., că "Debitul provenit din rate de capital și dobânzi achitate de către B. la extern în contul SC A. SA, precum și din comisionul datorat la fondul de risc a fost stins, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 249/2000".

Pe de altă parte, s-a reținut că expertizele au stabilit că suma de 110.490.175,37 lei majorări și penalități de întârziere aferente debitului din rate de capital, dobânzi, comisioane și alte costuri aferente și suma de 517.297.654,51 lei penalități de întârziere aferente debitului din comision datorat la fondul de risc" (diminuat de la 517.297.654,51 lei cât a fost calculat inițial, la suma de 46.350,24 lei urmare a Deciziei nr. 45 din 15 decembrie 2004 pronunțată de Curtea de Conturi a României) reprezintă sume calculate pentru debite prevăzute în Anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 249/2000 și încasate de către B. conform evidențelor acestuia, în contul obligațiilor datorate de către E.

Totodată s-a reținut că, expertiza P. stabilește indubitabil această situație.

S-a clarificat și problematica indicată la pct. 5 alin. ultim din decizia de casare - obiect de verificare în rejudecare.

Astfel, până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 249/2000, creanțele accesorii puse în sarcina reclamantei se prezintă astfel:

- creanțe fiscale principale în cuantum de 69.449.283,14 dolari SUA;

- creanțe fiscale accesorii în cuantum de 110.592.237,61 lei, calculate până la 31 decembrie 1999, și nu pana la 13 noiembrie 20001.

Ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 249/2000, s-a procedat la calcularea și evidențierea exclusiv a creanțelor accesorii și s-a constituit astfel soldul preluat în Înscrisul nr. 251973 din 18 iulie 2006 - actul administrativ atacat.

În consecință, s-a constatat că numai din cauza unor evidențe nemodificate în raport de evoluția reglementărilor speciale privind datoriile fostei E., respectiv, SC K. SA, s-a ajuns la emiterea unui act administrativ nelegal.

Totodată s-a reținut că, B. ignoră Acordurile la care B. a fost parte sau pe care și le-a însușit prin semnare și din care rezultă obligații exclusive ale E. pentru achitarea creanțelor principale și a creanțelor accesorii acestora, supuse investigării.

Curtea a constatat că actele depuse la dosarul cauzei și expertiza efectuată în cauză au stabilit că titularul obligațiilor fiscale intitulate debit din rate de capital, dobânzi, comisioane și alte costuri aferente, precum și a celei intitulate debit din comision datorat la Fond de Risc, care a fost de altfel scutită prin O.U.G. nr. 249 din 30 noiembrie 2000, este SC E. SA cu rafinăriile din subordine (actualmente, SC K. SA).

S-a demonstrat că importul de țiței s-a realizat în numele comisionarului - SC A. SA - dar pe seama comitentului - SC E. SA.

Comisionarul a importat marfa în nume propriu și pe seama comitentului, ca urmare a refacturat-o către comitent la aceeași valoare plus toate costurile aferente și a perceput și facturat un comision de 0,2% din valoarea efectivă a mărfii importate.

Importurile s-au efectuat nu numai în baza H.G. nr. 1404 din 16 decembrie 1996, pentru realizarea Programului Energetic Național, ci și în baza Contractului de comerț exterior pe bază de comision din 09 ianuarie 1997 încheiat între SC A. SA în calitate de comisionar și SC E. SA în calitate de comitent.

S-a mai observat că importurile de țiței au fost achitate în baza unui Acreditiv revolving deschis de J. pe fiecare furnizor în parte indicat de SC A. SA. Acreditivul revolving a avut la bază garanția 100% a Statului Român.

S-a mai arătat că inițial, la data semnării Convenției nr. 80697 din 30 ianuarie 1997 însoțită de garantarea de către B. a "L.", nu exista o obligație fiscală constituită.

Prin neplata de către SNP K. SA, în solidar cu rafinăriile din subordine, a sumelor datorate către J., pentru plățile făcute în numele SC A. SA, aferente mărfurilor importate de aceasta în nume propriu, dar pe seama Comitentului SC E. SA, s-a constituit o obligație fiscală de către B., al cărei titular este SC E. SA cu rafinăriile din subordine.

Totodată s-au mai reținut următoarele: expertizele au stabilit că SC A. SA nu este debitor al creanțelor puse în sarcina sa, iar creanțele nu sunt lichide și certe; expertizele au stabilit că înscrisul contestat cuprinde creanțe fiscale accesorii la creanța fiscală principală, scutită la plata prin O.U.G. nr. 249/2000; expertizele au arătat ca din Înscrisul nr. 251973 din 18 iulie 2006 emis de B. rezultă: majorări și penalități de întârziere, aferente debitului din rate de capital, dobânzi, comisioane și alte costuri aferente în sumă de 110.490.175,37 lei; majorări și penalități de întârziere, aferente debitului din comision datorat la Fondul de Risc în sumă de 46.350,24 lei; în centralizatorul B. nu figurează majorări de întârziere; expertizele au identificat alt centralizator întocmit de către B. la data de 16 februarie 2000, din care rezulta că, aferent debitului din comisionul datorat la Fondul de Risc, s-au calculat numai penalizări, nu și majorări de întârziere.

A apreciat instanța că din centralizatorul menționat rezulta că penalitățile de întârziere aferente debitului din comisionul datorat la Fondul de Risc au fost calculate până la data de 31 decembrie 1999 și erau în sumă de 517.297,65 lei.

A constatat instanța că nu s-a identificat existența unui sold în evidențele B. reprezentând creanțe fiscale principale de plată, așa cum rezulta de altfel și din Decizia nr. 45 din 15 decembrie 2004, emisă de Curtea de Conturi a României, Secția Control Financiar Ulterior.

În concluzie, s-a reținut că expertizele au stabilit că prin O.U.G. nr. 249 din 30 noiembrie 2000, SC E. SA este scutită la plata creanței fiscale principale, reprezentând debit din comisionul de 0,2% datorat la Fondul de risc și neachitat, în sumă de 360.000 dolari SUA.

Creanța fiscală principală, reprezentând debit din sume reprezentând rate de capital, dobânzi, comisioane și alte costuri achitate de B. aferent L., în sumă totală de 69.089.283,14 dolari SUA, a fost scutită la plată tot prin O.U.G. nr. 249 din 30 noiembrie 2000.

În total, prin O.U.G. nr. 249 din 30 noiembrie 2000, SC E. SA a fost scutită la plată de suma de 69.449 mii dolari SUA, din care:

- 360.000 dolari SUA, reprezentând comisionul de 0,2% datorat la Fondul de Risc și neachitat, dintr-un total de 400.000 dolari SUA;

- 69.089.283,14 dolari SUA, reprezentând rate de capital, dobânzi, comisioane și alte costuri achitate de B. aferent L.

A concluzionat instanța că, toate convențiile încheiate între SC E. SA și SC A. SA, sunt subscrise de B. și, în consecință, opozabile acestuia.

A observat instanța că, din analiza prevederilor Convenției de Garanție încheiate cu B. și Acordului încheiat cu fosta E., în solidar cu rafinăriile prelucrătoare semnatare, rezultă că B. și-a rezervat dreptul de a urmări silit, cu prioritate, pentru recuperarea sumelor plătite sau datorate acestuia conform Convenției de Garanție pe beneficiarul importului de țiței, fosta E. SA, comitentă, și rafinăriile prelucrătoare.

Accesoriile privind creanța garantată, inclusiv dobânzile legal datorate pentru creditul extern garantat, au fost preluate la datoria publică.

SNP K. SA a fost scutit de plata datoriilor și accesoriilor acestora.

Împotriva sentinței nr. 3464 din 8 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs B. - C., susținând netemeinicia și nelegalitatea acesteia și invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 312 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac s-a susținut că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind formulate, în esență, următoarele critici:

- Instanța de fond, în mod greșit nu a avut în vedere că izvorul dreptului de creanță al B. și totodată, izvor al obligației corelative a SC A. SA (SC A. SA) îl constituie Convenția de garantare nr. 80697 din 30 ianuarie 1997 (denumită în continuare Convenția), încheiată de B. în calitate de garant și SC A. SA în calitate de garantat, potrivit căreia se solicită sumele executate de J. din garanția aferentă împrumutului contractat de SC A. SA și neachitat.

Obligațiile asumate de SC A. SA prin Convenția de garantare nu se confundă și nu pot fi substituite de obligații asumate de terțe persoane juridice în cadrul altui raport juridic, respectiv cel între SC A. SA și SC E. SA împreună cu rafinăriile prelucrătoare.

- Instanța de fond, fără temei a reținut că obligațiile fiscale stabilite în sarcina SC A. SA aparțin SC K. SA în calitate de succesoare a E., ale cărei datorii cu titlu de obligații de plată la L. au fost preluate la M., conform O.U.G. nr. 249/2000.

În cuprinsul O.U.G. nr. 249/2000 nu se face nicio referire la majorările de întârziere aferente acestei sume, astfel încât nu se poate considera că obligația de plată a despăgubirilor prevăzute de Convenție pentru nerespectarea obligației de plată a ratelor de capital și a comisionului la termenele stipulate s-a stins.

- În mod eronat instanța de fond a aplicat și interpretat dispozițiile O.U.G. nr. 249/2000, întrucât acest act normativ nu a produs o ștergere a datoriilor, ci a reglementat doar o modalitate de stingere a acestora, prin plată, dintr-un fond constituit special în acest scop - M.

- Eronat au fost interpretate și aplicate dispozițiile Legii nr. 554/2004 întrucât această lege a reglementat o ștergere doar a datoriilor SNP K. SA către bugetul de stat nu și ale SC A. SA.

- Soluția instanței de fond s-a întemeiat pe concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, care au depășit domeniul competenței prin stabilirea titularului obligațiilor de plată deși dezlegarea acestei probleme de drept era atributul instanței de judecată.

Intimata-reclamantă SC A. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, combătând criticile formulate și susținând temeinicia și legalitatea sentinței recurate.

În esență, s-a susținut că apărările recurentului au fost avute în vedere atât la pronunțarea Deciziei nr. 2794 din 26 mai 2010 a Înaltei Curți, fiind analizate și cu ocazia rejudecării cauzei după casare, fiind respectate îndrumările deciziei de casare.

A menționat intimata-reclamantă că nu pot fi analizate unilateral raporturile sale cu B.

Expertizele efectuate în cauză au stabilit că titularul obligațiilor fiscale intitulate „debit din rate de capital, dobânzi, comisioane și alte costuri aferente”, precum și a celei intitulate „debit din comision datorat la Fond de risc”, care a fost de altfel scutită prin O.U.G. nr. 249 din 30 noiembrie 2000, este SC E. SA, cu rafinăriile din subordine (actualmente, SC O. SA).

S-a susținut că documentația pentru emiterea O.U.G. nr. 249/2000 nu a fost completă, însă este evident că urmare a acestui act normativ, s-a stins pe seama fondului constituit prin reglementarea specială nu doar obligația principală ci și obligațiile accesorii, puse în prezent în sarcina reclamantei.

A arătat intimata-reclamantă că în mod corect s-a statuat că impunerea în sarcina SC A. SA a unei obligații de plată a accesoriilor pentru o creanță care este stinsă prin plată din Fondul special instituit prin O.U.G. nr. 249/2000 sau care este scutită la plată prin Legea nr. 554/2004, este nelegală.

Recurentul-pârât și intimata-reclamantă au depus la dosarul cauzei Concluzii scrise.

Înalta Curte, analizând recursul formulat, actele și lucrările dosarului, reține că acesta este fondat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

În cauză, astfel cum rezultă din actele dosarului și cum s-a reținut la pct. 1 al prezentei decizii, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 253497 din 8 decembrie 2006 emisă de B. - C., precum și anularea Înscrisului nr. 251973 din 18 iulie 2006 emis de aceeași direcție, cu consecința exonerării reclamantei de plata sumelor prevăzute în cuprinsul actului menționat.

Prin Înscrisul nr. 251973/2006 emis de B., au fost individualizate obligațiile fiscale ale SC A. SA ce își au izvorul în Convenția de garantare încheiată între cele două părți la data de 30 ianuarie 1997, stabilindu-se că reclamanta datorează bugetului de stat suma de 110.490.175,37 lei reprezentând majorări și penalități de întârziere aferente debitului din rate de capital, dobânzi, comisioane și alte costuri aferente, calculate până la 30 iunie 2006, precum și suma de 46.350,24 lei reprezentând majorări și penalități de întârziere aferente debitului din comision datorat la fondul de risc, calculate până la 30 iunie 2006.

Reclamanta a contestat administrativ actul nr. 251973/2006, fiind emisă Decizia nr. 253497 din 8 decembrie 2006, prin care a fost respinsă contestația, această decizie fiind atacată în instanță.

Urmare a casării sentinței nr. 1289 din 25 martie 2009, pronunțată în primul ciclu procesual, rejudecând cauza, instanța de fond a admis acțiunea și a anulat aceste acte contestate prin sentința nr. 3464 din 8 noiembrie 2013, care face obiectul recursului dedus judecății.

Soluția instanței de fond recurată în cauză este greșită, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltat/ argumentat de recurentul-pârât B.

Necontestat este că potrivit art. 2 din H.G. nr. 1404/1996 SC A. SA a fost autorizată să contracteze un credit extern, în sistem revolving acordat de J. SUA, necesar asigurării unui import de țiței de 9 milioane tone, în valoare de 200 milioane dolari SUA, pentru finanțarea importului de țiței conform Programului energetic național.

Conform art. 2 din acest act normativ SC A. SA trebuia să prevadă anual în bugetul său de venituri și cheltuieli, sumele aferente rambursării la scadență a creditului.

Acest credit a fost garantat în proporție de 100% de B., conform art. 1 din H.G. nr. 1404/1996.

Astfel, pentru stabilirea/ reglementarea cadrului juridic aplicabil operațiunilor de import țiței, circuitului acestuia au fost încheiate două acte juridice bilaterale, după cum urmează:

- Contractul de comerț exterior nr. 52 din 9 ianuarie 1997 pe bază de comision, între SC A. SA în calitate de comisionar și SC E. SA în calitate de comitent precum și actul adițional la acest contract care a avut ca obiect stabilirea drepturilor și obligațiilor părților, natura, volumul, cantitatea, predarea țițeiului (filele 47-62, vol. I, Dosar de fond nr. x/2/2007, primul ciclu procesual);

- Acordul din 28 ianuarie 1997 în baza Contractului privind facilitatea de emitere de acreditive revolving, a garanției B. în numele României și Contractului de comerț exterior nr. 52/1997, încheiat între SC A. SA în calitate de creditor și E. în calitate de debitor care a avut ca obiect reglementarea derulării operațiunilor de import țiței de către creditor, în schimbul asigurării de către debitor „cu preferință și la termen a garanțiilor pe plan intern și plăților generate de Facilitate pe plan intern și internațional”.

Deci, aceste două acte juridice au generat raporturi juridice specifice între SC A. SA și E. cu privire la operațiunea juridică a importului de țiței. De asemenea, în raport cu aceste acte juridice, real este că E. și-a asumat angajamentul față de comisionar, S A. SA, pentru asigurarea resurselor financiare necesare rambursării împrumutului la extern în termenele convenite cu finanțatorul - resurse constituite primordial din prețul țițeiului importat și infuzat pe piața internă.

Pe de altă parte, în temeiul H.G. nr. 1404/1996 între B. în calitate de „garant” și SC A. SA în calitate de „garantat” a intervenit Convenția din 30 ianuarie 1997 cu nr. 80697, potrivit căreia obligația de a asigura restituirea costului creditului la scadență, potrivit Facilității și plata comisionului la fondul de risc, a fost stabilită prin acordul părților semnatare, în sarcina garantatului, adică a SC A. SA (fila 62-72, vol. I, Dosar de fond nr. x/2/2007).

Această convenție a generat raporturi juridice în ceea ce privește împrumutul bancar, obținut în baza garanției obținută de la B.

Este evident că fiecare dintre actele juridice menționate anterior, produce efecte juridice între părțile semnatare, fiecare parte fiind ținută de drepturile și obligațiile ce decurg din aceste acte.

Deci, izvorul dreptului de creanță a B. și, totodată, izvor al obligației corelative al SC A. SA îl constituie Convenția de garantare nr. 80697 din 30 ianuarie 1997 încheiată între B. în calitate de garant și SC A. SA în calitate de garantat.

Pentru soluționarea cauzei de față prezintă importanță calitatea intimatei-reclamante SC A. SA de „garantat” în raportul juridic născut între aceasta și B., urmare a încheierii Convenției, de unde decurge calitatea de obligat principal în ceea ce privește plata sumei împrumutate și garantate de B. în raporturile cu J.

În cuprinsul dispozițiilor art. 3.1.7 alin. (2) din Convenția nr. 80697 din 30 ianuarie 1997 se prevede în mod expres în sarcina garantatului obligația „de a achita la scadență ratele de capital, dobândă, spezele și comisioanele aferente, precum și alte cheltuieli, conform prevederilor Facilității. În cazul în care garantatul nu va achita la scadență ratele de capital, dobânda, spezele și comisioanele aferente, caz în care se va executa garanția, „acesta va plăti garantului, pe lângă sumele datorate, majorări de întârziere la nivelul celor prevăzute de dispozițiile legale pentru neachitarea obligațiilor bugetare eșalonate la plată”.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 2.1. din Convenție, în caz de neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor garantatului, garantul are dreptul să blocheze contul curent al acestuia în momentul executării garanției, fără a fi nevoie de acceptul său și să încaseze cu prioritate sumele necesare ratelor de rambursat, a dobânzilor, a tuturor obligațiilor ce îi revin din convenție.

Conform prevederilor art. 5.1. lit. a) din Convenție „se consideră în culpă garantul care nu achită la scadență datoriile sale față de B., așa cum au fost ele stipulate în prezenta Convenție și în alte documente ce au legătură directă cu aceasta”.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 2 din H.G. nr. 1404/1996, menționate anterior cât și de aceste prevederi ale Convenției menționate/ citate anterior, semnate și asumate de părți, rezultă că SC A. SA este debitorul care este ținut la îndeplinirea obligațiilor asumate în ceea ce privește plata împrumutului, a sumelor achitate de garant, precum și la plata majorărilor de întârziere prevăzute de lege pentru neachitarea la termen a obligațiilor bugetare.

Actele dosarului nu fac vreo dovadă că a intervenit vreo transmitere a obligațiilor SC A. SA către alte persoane juridice, respectiv E. rafinăriile prelucrătoare și implicit o exonerare a acesteia de obligațiile asumate prin Convenția nr. 80697 din 30 ianuarie 1997.

Deci, în mod eronat instanța de fond a reținut fără nici un fundament legal convențional, că obligațiile asumate de SC A. SA aparțin în realitate S.C. Petrom, în calitate de succesoare a E.

Mai mult, B. nu dispunea de nici un temei legal/ convențional pentru a întreprinde vreun demers împotriva altor persoane juridice care nu au fost semnatare ale Convenției nr. 80697 din 30 ianuarie 1997.

Necontestat este că urmare a neîndeplinirii obligației de plată către finanțator, a fost activată Garanția nr. 404 din 4 februarie 1998 a Statului Român față de banca J.

Astfel, Statul Român a efectuat rambursarea creditului extern contractat de reclamantă, fapt care a generat grevarea bugetului de stat cu suma respectivă.

În contextul în care culpa în neîndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția nr. 80697 din 30 ianuarie 1997 revenea reclamantei, conform art. 5.1. lit. a), în derularea raportului juridic generat de Convenție, Statul Român și-a exercitat dreptul de regres împotriva garantatului SC A. SA, care și-a asumat obligația identificării/ colectării sumelor inerente rambursării creditului extern, fiind singura persoană juridică care poate răspunde față de B. pentru neîndeplinirea acestei obligații și care și-a încasat comisionul conform Contractului nr. 52/1997, fapt de altfel necontestat.

Deci, indisponibilizarea de la bugetul de stat a sumelor aferente rambursării la extern a împrumutului, precum și a spezelor și comisioanelor aferente, în numele împrumutatului-garantat, în speță SC A. SA, a fost de natură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor incidente accesoriilor aferente veniturilor publice sau valorilor grevate de la bugetul de stat.

În actul administrativ contestat, aceste sume au fost individualizate la valoarea de 110.490.175,37 lei. Aceste valori reprezintă majorări și penalități de întârziere aferente debitelor din rate de capital, dobânzi, comisioane și alte costuri aferente calculate, începând cu data scadenței lor și până la data de 31 decembrie 1999, când au fost înghețate, astfel cum rezultă din fișa analitică ce a stat la baza actului administrativ contestat. Determinarea lor nu este consecința depășirii scadențelor obligațiilor pecuniare la extern, care au fost stinse în termenul dispus de bancă, fiind accesorii determinate potrivit legislației naționale pentru grevarea bugetului de stat cu contravaloarea acestora.

În consecință, sunt greșite considerentele instanței de fond cu privire la toate aceste aspecte care au confirmat fără vreun temei legal afirmațiile reclamantei, fiind însușite nelegal și concluziile expertului contabil care și-a depășit domeniul legal al competenței, imixtionându-se în domeniul interpretării și aplicării actelor normative, respectiv convențiilor, domeniu rezervat constituțional doar instanței de judecată.

Raporturile juridice generate de Contractul nr. 52 din 9 ianuarie 1997 și respectiv Acordul din 28 ianuarie 1997 care în fond reprezintă raporturi comerciale derulate pe circuitul importului țițeiului în nume propriu și pe seama comitentului, în schimbul comisionului negociat și calculat la valoarea CIF Constanța, încasat de reclamantă, nu pot fi opuse obligațiilor asumate de reclamantă și neîndeplinite în cauză în temeiul Convenției.

Astfel, în acest sens sunt dispozițiile art. 3.1.10 din Convenție care prevăd că reclamanta și-a asumat să suporte toate cheltuielile pe care garantul le va face în cazul în care nu își va onora la timp obligațiile decurgând din prezenta Convenție, precum și din facilitatea pentru care garantul a emis scrisoarea de garanție în favoarea garantului.

De asemenea, conform prevederilor art. 5.2., garantatul SC A. SA și-a asumat că rămâne direct răspunzător pentru toate daunele și alte consecințe financiare directe sau indirecte antrenate de exigibilitatea anticipată a angajamentelor și creditelor datorând B. toate costurile și cheltuielile antrenate de executarea rambursării imediate.

În altă ordine, solidaritatea de care se prevalează reclamanta, inserată în cuprinsul/preliminariile Convenției nr. 80697/1997 nu o exonerează pe aceasta de îndeplinirea obligațiilor asumate, respectiva clauză impunând B. obligația de a accepta orice plăți efectuate de E. direct și nu prin intermediarul său, fără nicio posibilitate de afirmare a vreunui drept inerent efectelor acestei convenții în contradictoriu cu E.

De altfel, SC A. SA putea, în derularea acestor raporturi juridice cu E., dând dovadă de diligență și management corespunzător/eficient, să uzeze de clauzele penale și instrumentele juridice cuprinse în Contractul nr. 52/1997, care deveneau incidente în cazul nerespectării obligației în vederea satisfacerii/respectării termenelor de rambursare a creditului extern prin neplata datoriilor de către debitorii săi.

În concluzie, în nici un caz obligațiile asumate de SC A. SA nu pot fi substituite cu obligațiile asumate de alte persoane juridice care nu sunt părți ale Convenției nr. 80697 din 30 ianuarie 1997.

Față de toate aceste considerente, în mod corect a fost obligată reclamanta, prin actele contestate, la plata sumei de 110.490.175,37 lei.

În altă ordine, obligațiile în sumă de 46.350,24 lei reprezentând majorări și penalități de întârziere aferente debitului din comisionul datorat la fondul de risc, calculate până la 31 decembrie 1999, în mod corect au fost impuse reclamantei de autoritatea pârâtă conform actelor contestate în cauză.

Conform art. 4 din Convenția de garantare nr. 80697/1997, garantatul și-a asumat obligația de a plăti garantului un comision la fondul de risc de 400.000 dolari SUA, 10% în 60 de zile de la semnarea Facilității al căror termen de scadență a fost prevăzut sub sancțiunea penalităților de întârziere determinate la nivelul celor prevăzute de dispozițiile legale pentru neplata obligațiilor bugetare.

Deci, suma impusă cu acest titlu reprezintă tot o obligație a reclamantei asumată prin Convenție, nefiind dovezi la dosarul cauzei în sensul îndeplinirii acesteia.

În contextul în care aceste obligații pecuniare sunt justificate legal/ convențional, fiind impuse reclamantei prin actele contestate, este fără relevanță susținerea acesteia privind modul de înregistrare/ evidențiere a acestora în evidențele autorității pârâte.

În continuare, instanța de recurs reține că este fondată și critica recurentului privind aplicarea și interpretarea eronată a dispozițiilor O.U.G. nr. 249/2000 de către prima instanță.

O.U.G. nr. 249/2000 privind constituirea și utilizarea N., a avut ca scop inițierea unui mecanism ce recuperare a sumelor avansate din bugetul de stat în executarea garanției asumate în cadrul împrumutului extern acordat de J. reclamantei SC A. SA, urmare a eșecului recuperării garanției acordată de Statul Român reclamantei.

Analizându-se actul normativ menționat, se constată că acesta nu a vizat o ștergere a datoriilor ci a reglementat o modalitate de stingere a acestora prin plată din M., constituit special în acest scop.

De altfel, obligațiile pecuniare proprii reclamantei rezultate de derularea defectuoasă a contractului de împrumut garantat de Statul Român, nu puteau fi integrate mecanismului de recuperare la bugetul de stat, exigibilitatea acestora fiind generată prin fapte culpabile sancționate convențional și legal și pe cale de consecință imposibil de integrat prețului produsului finit pe bază de țiței.

De asemenea, se constată că în cuprinsul aceluiași act normativ nu se evidențiază dispoziții care să conducă la concluzia că i-au fost șterse reclamantei obligațiile de plată impuse, astfel cum în mod eronat aceasta a susținut.

Astfel, chiar dacă de facilitățile instituite prin O.U.G. nr. 249/2000, respectiv plata datoriilor, a debitelor principale au beneficiat atât E. cât și SC A. SA, în ceea ce privește accesoriile, acestea au rămas în sarcina reclamantei, nefăcând în nici un caz obiectul actului normativ menționat.

Mai mult, chiar intimata-reclamantă a recunoscut implicit acestea aspecte susținând că documentația întocmită pentru emiterea O.U.G. nr. 249/2000 nu a fost completă.

Însă, criticile care vizează O.U.G. nr. 249/2000 exced obiectului cauzei deduse judecății, astfel că nu pot fi analizate în nici un caz în speța de față.

Referitor la criticile care vizează interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 555/2004, instanța de recurs le apreciază ca fondate, fiind eronate susținerile reclamantei confirmate de instanța de fond în sensul că impunerile în sarcina SC A. SA au fost stinse prin plată, conform O.U.G. nr. 249/2000 sau că aceasta este scutită de plata acestora conform Legii nr. 555/2004.

Legea nr. 555/2004 privind unele măsuri pentru privatizarea SN K. SA București, nu este aplicabilă reclamantei SC A. SA.

În cuprinsul art. 11 al acestei legi, a fost prevăzut faptul că orice obligații reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri bugetare, datorate și neachitate bugetului general consolidat, precum și dobânzile și penalitățile de orice fel aferente obligațiilor și oricăror alte venituri bugetare, datorate și neachitate de societate către bugetul general consolidat până la 8 aprilie 2004, în măsura în care nu au fost deja scutite la plată până la data intrării în vigoare a prezentei legi, inclusiv sumele rămase neacoperite prin O.U.G. nr. 249/2000 privind constituirea și utilizarea N., aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 382/2002, cu modificările ulterioare, reprezentând obligațiile către bugetul de stat rezultând din importul de țiței din Egipt și Iran, precum și dividendele cuvenite B. (de la Petrom SA și nu de SC A. SA), în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 205/2000 privind conversia în acțiuni a creanțelor cuvenite bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale, bugetului fondurilor speciale și Fondului Proprietății de Stat la unele societăți comerciale, sunt scutite de plată.

Deci, conform acestor prevederi legale menționate, doar obligațiile pe care SNP K. SA le înregistra față de bugetul de stat în aplicarea O.U.G. nr. 249/2000 au fost scutite de plată.

În concluzie, sumele ce formează obiectul actului administrativ contestat nu s-au identificat niciodată în economia dispozițiilor O.U.G. nr. 249/2000 și nici în prevederile Legii nr. 555/2004.

Astfel cum s-a reținut anterior acestea reprezintă accesorii aferente nerespectării unor obligații proprii reclamantei angajate în cadrul Convenției de garantare nr. 80697/1997), respectiv neachitarea comisionului la fondul de risc prevăzut la art. 4 din Contract în termenele și condițiile asumate și nerambursarea la termen a împrumutului extern cu consecința grevării bugetului de stat corespunzător acestei obligații, situație care a generat dobânzi și penalități de întârziere pretinse la nivelul celor prevăzute de dispozițiile legale pentru neplata obligațiilor bugetare, astfel că în mod corect au fost impuse acesteia la plată prin actele contestate.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că sunt legale actele a căror anulare a fost solicitată în cauză, fiind neîntemeiată acțiunea reclamantei, care va fi respinsă.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) teza II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va fi admis recursul formulat de B. - C., va fi casată sentința recurată și respinsă acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B. - C. împotriva sentinței nr. 3464 din 8 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și respinge acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2015.