ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1239/2015

Decizia nr. 1239/2015

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului constată următoarele:

În fond după declinarea competenței de soluționare a cauzei, prin Sentința civilă nr. 3396 din 24 martie 2013 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins cererea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în cuantum de 11.739 RON.

Prin Decizia civilă nr. 311 din 30 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă SC A. SA.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA, iar prin Decizia nr. 2435 din 26 iunie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat, s-a casat decizia recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a apreciat că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită în fazele procesuale anterioare, că reținerile la modul generic cu privire la neoferirea unor date elemente concrete care să dovedească caracterul necorespunzător al serviciilor prestate de pârâtă, la lipsa dovezilor și la faptul că raportul de evaluare a fost primit fără obiecțiuni - deși reclamanta nu are expertiză în domeniu, acesta fiind și motivul pentru care a apelat la serviciile unei firme specializate și pentru care, imediat ce a primit refuzul și punctul de vedere abilitat al auditorului s-a adresat pârâtei și apoi instanței - nu sunt de natură a echivala cu o cercetare a fondului pricinii.

În apel, după casare cu trimitere spre rejudecare, instanța a apreciat necesară încuviințarea probei cu interogatoriu și a prorogat discutarea privind necesitatea efectuării unei probe cu expertiză evaluatorie, cu privire la care a apreciat ulterior, față de motivele de apel și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție că nu se impune în mod expres efectuarea unei astfel de probe, în această etapă procesuală.

Prin Decizia civilă nr. 1264 din 17 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SA București și a Încheierii de ședință din 12 martie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC B. SA și în consecință s-a anulat sentința apelată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că față de motivele de apel invocate și de precizarea cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile articolului 1073 C. civ., raportat la decizia de casare dată de instanța supremă, în cauză sunt aplicabile dispozițiile articolului 297 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește Încheierea de ședință din 12 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a constatat inutilă cauzei efectuarea unui raport de expertiză, întrucât nu s-a depus la dosar un raport de evaluare pentru a putea fi comparat.

În acord cu cele reținute în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a apreciat că în dosarul Judecătoriei Sector 2 București au fost depuse rapoartele de evaluare în discuție.

Instanța de apel a considerat că, deși reclamanta și-a precizat acțiunea pe dispozițiile articolului 1073 C. civ., prima instanță nu a avut în vedere acest aspect.

Față de aceste considerente, instanța de apel a reținut în considerentele deciziei că prima instanță, a soluționat cauza fără a intra în judecata fondului, astfel încât devin incidente dispozițiile articolului 297 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, instanța de apel a avut în vedere că apelanta reclamantă a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, motiv în raport cu care a dispus aplicarea dispozițiilor 297 alin. (1) C. proc. civ., așa încât a admis apelul apelantei, a anulat sentința tribunalului și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal, instanța care va aprecia asupra necesității efectuării unui raport de expertiză și va avea în vedere și temeiul de drept invocat de apelantă, respectiv articolul 1073 C. civ.

Împotriva ultimei decizii din apel, pârâta a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:

Recurenta susține că prin hotărârea pronunțată, instanța de apel în rejudecare a încălcat formele procedurale prevăzute de art. 315, respectiv art. 295 alin. (1) C. proc. civ., și neintrând în cercetarea fondului apelului.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta învederează că, "instanța de apel nu cercetează fondul apelului, soluția pe care o pronunță fiind una de trimitere spre rejudecare la instanța de fond, pe temeiul argumentului că instanța de fond ar fi soluționat cauza fără a intra în judecata fondului".

Chiar și în ipoteza în care această afirmație ar fi adevărată (deși nici măcar prin decizia de casare nu s-a reținut acest lucru - s-a arătat doar că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită în fazele procesuale anterioare), instanța de apel nu avea posibilitatea, în etapa rejudecării, să retrimită cauza spre soluționare instanței de fond. Aceasta pentru că, pe baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac exercitate de către apelanta-reclamantă, instanța de apel trebuia să soluționeze cauza, pronunțând o soluție după cercetarea fondului apelului care îi deschidea oportunitatea devoluțiunii totale.

Precizează că judecarea apelului pe fond, chiar în ipoteza în care prima instanță nu ar fi intrat în cercetarea fondului, nu privează partea de două grade de jurisdicție, astfel cum acest drept este consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În concluzie, instanța de apel în rejudecare a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv art. 295 alin. (1) C. proc. civ. prin aceea că a admis apelul și anulând sentința primei instanțe, a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, în ciuda dispoziției cuprinse în decizia de casare, respectiv cu nesocotirea caracterului devolutiv al căii de atac.

În ceea ce privește vătămarea cauzată recurentei prin nesocotirea acestor prevederi procedurale, recurenta arătă că aceasta se constituie în tergiversarea soluționării cauzei, fără o bază legală.

În ceea ce privește motivul de apel referitor la respingerea probei cu expertiza de către prima instanță, instanța de apel în rejudecare s-a mulțumit să reitereze cele reținute în mod eronat (eroare de fapt) de către Înalta Curte de Casație și Justiție, deși a menționat faptul că se poate verifica la dosarul cauzei că, în momentul în care instanța a statuat asupra încuviințării probei cu expertiza, nu au fost depuse rapoartele întocmite de C. SRL care se refereau la evaluarea bunurilor din cadrul agențiilor societății reclamante. Recurenta mai precizează că raportul de evaluare întocmit de către ea, a fost efectuat având ca referință activele imobilizate de la sediul central, precum și de la mai multe agenții ale societății. Până la momentul la care instanța s-a pronunțat asupra probei cu expertiza, reclamanta nu depusese decât o parte din rapoartele efectuate de către C. SRL, rapoarte care nu acopereau toate activele evaluate de către recurentă.

Raportat la această chestiune, solicitarea recurentei este aceea ca instanța de recurs să verifice acest aspect de fapt și să constate că în cuprinsul deciziei de casare pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție a s-a strecurat o eroare în această privință. în drept, recurenta precizează că își întemeiază recursul pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Recursul este fondat potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

În primul rând, trebuie avut în vedere ce a statuat instanța supremă în decizia de casare.

Astfel, instanța de recurs a clarificat faptul că, prin cererea introductivă, reclamanta nu a formulat o simplă cerere de restituire a prețului plătit în baza contractului, ci și-a evaluat cuantumul prejudiciului pretins produs de pârâtă prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale, la suma achitată în baza contractului de prestări servicii derulat între părți la care a adăugat suma de 900 RON, reprezentând sancțiunea contravențională aplicată de ANAF prin Procesul-verbal de contravenție din 9 septembrie 2009 pentru motivele arătate prin acțiune.

Față de aceste considerente reținute în decizia de casare, instanța supremă a concluzionat că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită în fazele procesuale anterioare, că reținerile la modul generic cu privire la neoferirea unor elemente concrete care să dovedească caracterul necorespunzător al serviciilor prestate de pârâtă, lipsa dovezilor și faptul că raportul de evaluare a fost primit fără obiecțiuni, acesta fiind și motivul pentru care a apelat la serviciile unei firme specializate și pentru care, imediat ce a primit refuzul și punctul de vedere abilitat al auditorului s-a adresat pârâtei și apoi instanței - nu sunt de natură a echivala cu o cercetare a fondului pricinii.

Prin urmare, din considerentele hotărârii de casare rezultă fără posibilitate de echivoc, îndrumările și recomandările obligatorii date instanței în rejudecarea cauzei.

Deși obligatorii aceste recomandări, potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., este de observat că instanța de apel nu s-a conformat recomandărilor date prin decizia de casare, respectiv de a stabili situația de fapt și administrarea probatoriului pentru examinarea pricinii sub toate aspectele cu care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată.

Or, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Soluția consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă, ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile evocate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.

Prin urmare, stabilirea situației de fapt, încuviințarea efectuării unui raport de expertiză de specialitate, modul de interpretare a unui anumit text de lege, ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța determinată să rejudece cauza nu poate să ignore o atare interpretare.

Pe de altă parte, este de evidențiat și faptul că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., au fost greșit aplicate în cauză de instanța de apel, în rejudecare, întrucât, în ipoteza în care instanța de recurs a statuat rejudecarea cauzei în apel, aceasta din urmă, la rândul său, a apreciat greșit că prima instanță nu a a cercetat fondul și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Aceasta întrucât textul de lege menționat - evocat de instanța de apel în rejudecarea apelului - prevede că această măsură poate fi dispusă de instanța de apel doar în situația în care "în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului".

Mai mult decât atât, procedând la desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare cu recomandarea asupra necesității efectuării unui raport de expertiză și analizarea temeiului de drept - art. 1073 C. civ. - invocate în cererea dedusă judecății, curtea de apel în mod greșit a reținut incidența dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Ipoteza avută în vedere de legiuitor vizează două situații stricte și prevăzute limitativ, care nu se regăsesc în speță, curtea de apel ca instanță de apel avea obligația legală de a verifica "în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță" și totodată "facultatea de a încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și a probelor noi", potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc. civ.

În cauză, este vorba de o altă ipoteză și anume respectarea art. 315 C. proc. civ., în contextul prezentat mai sus, pe care însă, instanța de apel, nu s-a conformat dezlegărilor date prin Decizia nr. 2435 din 26 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte, în recurs, respectiv, că nu s-a stabilit situația de fapt și administrarea probelor menționate în decizia de îndrumare, necesară cererii deduse judecății, instanța anterioară nefăcând altceva decât aplicarea greșită a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. și nesocotirea dispozițiilor art. 315 din același cod, ceea ce a condus la o hotărâre nelegală.

Procedând astfel, instanța de apel nu s-a conformat dezlegărilor obligatorii date de instanța de recurs și nu a stabilit pe deplin situația de fapt, ceea ce atrage casarea deciziei pronunțate în asemenea condiții pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., cu privire la soluția dată apelului formulat de pârâtă și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâtă, să caseze decizia atacată și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Instanța de apel va examina pricina sub toate aspectele inclusiv asupra probelor necesare dezlegării cererii deduse judecății, precum și criticile recurentei referitoare la eroarea emisă de instanța de recurs în primul ciclu procesual.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1264 din 17 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2015.

Procesat de GGC - MI