ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 269/2017

Ședința publică din data de 21 februarie 2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 21 decembrie 2011, reclamanta RA - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a solicitat obligarea pârâtei S.C. Presa Națională S.A. la plata sumei de 231.726,24 Euro (TVA inclus), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 6.692,41 mp, respectiv a parcelei nr. 7 aferentă imobilului Casa Presei Libere, situat în București, Piața Presei Libere nr. 1, sumă calculată pe perioada noiembrie 2008- octombrie 2011, în echivalent RON de 1.005.900,44 la cursul BNR din 16 decembrie 2011.

Prin sentința nr. 6320 din 24 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției invocată de pârâtă și a respins acțiunea ca neîntemeiată, obligând-o pe reclamantă la plata sumei de 14.192 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Asupra excepției prescripției pentru contravaloarea lipsei de folosință aferentă lunilor noiembrie și decembrie (20 zile) 2008, s-a reținut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost depusă la 20 decembrie 2011 (data poștei), că reclamanta a convocat pârâta la conciliere directă la 25 octombrie 2011, astfel că termenul de prescripție a fost suspendat pe durata concilierii, în condițiile art. 720

1

alin. (2) C. proc. civ.

Pe fond, prima instanță a reținut că terenul în suprafață de 6.692,41 mp, parcela nr. 7, aferent imobilului Casa Presei Libere, situat în București, Piața Presei Libere nr. 1 este în proprietatea privată a statului și în administrarea reclamantei, conform H.G. nr. 361/1993, H.G. nr. 60/2005, modificată și completată de H.G. nr. 265/2005, Anexa nr. 6, poziția nr. 324. Terenul are numărul cadastral x și este înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului București Sector 1 la PI./l. Din cuprinsul încheierii nr. 182997 din 12 martie 2008 rezultă că în cartea funciară este înscris dreptul de proprietate al statului și dreptul de administrare al reclamantei în baza H.G. nr. 33/2008, H.G. nr. 265/2005, H.G. nr. 60/2005 și H.G. nr. 533/30.05.2002.

A reținut instanța de fond că prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 642/1950 a fost înființat Combinatul Poligrafic "Casa Scânteii", act normativ modificat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 971/1954, ambele acte fiind abrogate prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 434/1976, dată la care a fost înființată "Editura Scânteia", patrimoniul acesteia fiind gestionat de Administrația Imobilului Casa Scânteii.

Prima instanță a reținut și că prin Decretul nr. 57/1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale a fost înființată Editura "Presa liberă", iar prin Protocolul încheiat la 5 februarie 1990, în baza Decretului nr. 57/1990 și a Decretului nr. 30/1990 privind trecerea în proprietate a patrimoniului fostului Partid Comunist Român, s-a procedat la predarea-primirea patrimoniului fostei Edituri Scânteia către Editura "Presa liberă". Prin H.G. nr. 375/1991, Editura "Presa liberă" a fost reorganizată în societate comercială, respectiv pârâta PRESA NAȚIONALĂ S.A., activul și pasivul, împreună cu contractele economice ale editurii fiind preluate pe bază de protocol de PRESA NAȚIONALĂ S.A. de la Editura "Presa liberă".

S-a constatat că pârâta a justificat în prezenta cauză dreptul său de folosință asupra terenului în suprafață de 2960 mp din terenul în suprafață totală de 6.692,41 mp ce alcătuiește parcela nr. 7. Astfel, prin Decizia nr. 53/1974 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, a trecut din administrarea Direcției drumuri și spatii verzi - Administrația parcurilor în folosința Editurii Scânteia (autoarea pârâtei), fără plată și fără termen, terenul în suprafață de 3.320 m.p. situat în București, Bulevardul x, sector l (în prezent Piața Presei Libere, nr. 1, sector l), în vederea construirii unui depozit subteran.

Prin decizia nr. 919/1974 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București s-a transmis autoarei pârâtei, fără plată și fără termen, suprafața de teren neconstruit de 2.660 m.p., situată în imediata vecinătate a terenului destinat construcției depozitului subteran, în scopul construirii drumului de acces către depozitul subteran.

Prin procesul-verbal de recepție preliminară nr. x/1976, s-a admis recepția Depozitului de hârtie pentru Editura Scânteia, notându-se faptul că există drum carosabil, alei și trotuare de acces la obiectiv. În anexa nr. 1 la acesta, la poziția nr. 6, se regăsește și calea de acces, denumită generic "Drumuri". La 14 martie 1978 s-a întocmit procesul-verbal de recepție finală a obiectivului, ce a fost ulterior înscris în Registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Sector 1 București, sub nr. x din 23 martie 1998, iar în anul 1983 s-a pus la dispoziția reclamantei, în aceleași condiții, o suprafață de 300 mp teren, întrucât era necesară extinderea căii de acces la obiectiv. La 23 septembrie 1985 s-a întocmit procesul-verbal de recepție a lucrărilor de investiții - Extinderea căii de acces și platformei la depozitul de hârtie. Cele două suprafețe de teren de 2.660 m.p., respectiv 300 mp, cu destinația drum de acces, sunt situate în parcela nr. 7, pentru care reclamanta a justificat dreptul său de administrare.

Astfel, prima instanță a reținut că proprietarul terenului ce formează obiectul prezentului litigiu a pus la dispoziția pârâtei, gratuit și fără termen, o suprafață de teren de 2960 m.p. situată la adresa din București, Piața Presei Libere, nr. 1, sect. 1, actuala parcelă nr. 7, iar reclamanta nu a făcut dovada că actele prin care s-a transmis pârâtei folosința gratuită și fără termen a respectivei suprafețe de teren au fost modificate, desființate sau că proprietarul ar fi înștiințat pârâta în legătură cu vreo modificare a regimului de folosință a terenului.

Reclamanta a înștiințat-o pe pârâtă pentru prima dată în legătură cu pretențiile sale privind lipsa de folosință a terenului prin convocarea la conciliere din 25 octombrie 2011, iar în aceste condiții s-a constatat că nu se poate reține în sarcina pârâtei vreo faptă ilicită care să justifice obligarea sa la plata vreunei despăgubiri în favoarea reclamantei.

În ceea ce privește restul terenului ce compune suprafața parcelei nr. 7, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar fi ocupat terenul respectiv sau că l-ar fi folosit în orice fel, deși sarcina probei îi revenea, conform art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ., iar din probele administrate rezultă că acesta este teren taluzat, plantat cu arbori, fiind zonă verde, pe teren fiind instalate conducte exterioare de apă și canalizare.

În legătură cu temeiul de drept invocat de reclamantă prin cerere, s-a reținut că aceasta a precizat mai multe texte din noul C. civ., ce a intrat în vigoare la 01 octombrie 2011 și, având în vedere data nașterii raportului de drept dedus judecății, s-a apreciat că litigiului îi sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864.

Din analiza dispozițiilor legale menționate, s-a reținut însă că reclamanta a înțeles să invoce prerogativele dreptului de proprietate și răspunderea civilă delictuală a pârâtei, însă dispozițiile legale privind dreptul de proprietate invocate de reclamantă nu pot constitui temei al pretențiilor acesteia, iar în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei, în sensul existenței unei fapte ilicite care să fi produs reclamantei vreun prejudiciu, astfel încât nu se poate dispune obligarea pârâtei la plata vreunei despăgubiri în favoarea reclamantei.

Pentru aceste considerente, prima instanță a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată și, reținând culpa procesuală a acesteia, în baza art. 274 C. proc. civ. a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă, reprezentând onorariu expert și onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 700 din 22 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 700 din 22 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr. 1240 din 06 mai 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând, în esență, că motivarea instanței de apel a fost lacunară, deficitară și incompletă, analizând doar actele din perioada 1974-1990, cu îndrumarea ca instanța de apel să analizeze situația și ulterior anului 2008.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1951 din 19 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, recurs care a fost admis, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de apel prin decizia civilă nr. 922 din 15 aprilie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

În argumentarea acestei soluții, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanța de apel, în rejudecare, nu a respectat îndrumările deciziei de casare nr. 1240 din 06 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în sensul de a stabili situația de fapt și temeiul deținerii bunului de către pârâtă după anul 2008, ceea ce presupunea administrarea probelor necesare și evaluarea acestora.

S-a mai reținut că instanța nu a rejudecat cauza, ci s-a limitat la completarea motivării soluției inițiale din decizia casată, deși erau necesare administrarea de probe noi și stabilirea situației de fapt în raport de îndrumările date de Înalta Curte în primul ciclu procesual.

Față de soluția de casare cu trimitere, s-au dat îndrumări instanței de rejudecare în sensul de a administra toate probele necesare și utile pentru a stabili temeiul deținerii bunului de către pârâtă și după anul 2008, când reclamanta a dobândit dreptul de administrare exclusivă, pentru a se stabili dacă acest drept desființează sau modifică dreptul pârâtei dobândit anterior, precum și dacă și în ce măsură se datorează contravaloarea folosinței astfel cum a fost pretinsă prin acțiune.

Prin decizia civilă nr. 1459 din 30 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul reclamantei R.A. - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.

Instanța de rejudecare a reținut că nu s-a solicitat administrarea de probe noi.

În motivarea soluției, s-a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta R.A.-Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, în contradictoriu cu pârâta PRESA NAȚIONALĂ S.A., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 231.726,24 Euro (TVA inclus), reprezentând lipsa de folosință a terenului în suprafață de 6.692,41 mp, respectiv a parcelei nr. 7 aferentă imobilului Casa Presei Libere nr. 1, situat în București, Piața Presei Libere nr. 1, calculată pe perioada noiembrie 2008 - octombrie 2011, echivalent în RON a 1.005.900,44 la cursul BNR al euro din 16 decembrie 2011 de 4.3409 RON.

S-a mai reținut că terenul este în proprietatea privată a statului și în administrarea reclamantei, conform H.G. nr. 361/1993, H.G. nr. 60/2005, modificată și completată de H.G. nr. 265/2005, Anexa nr. 1, poziția nr. 324 și că prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 642/1950 a fost înființat Combinatul Poligrafic "Casa Scânteii", act normativ modificat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 971/1954, ambele acte fiind abrogate prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 434/1976, dată la care a fost înființată "Editura Scânteia", patrimoniul acesteia fiind gestionat de Administrația Imobilului Casa Scânteii.

A arătat instanța de prim control judiciar că prin Decretul nr. 57/1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale a fost înființată Editura "Presa Liberă", iar prin Protocolul încheiat la 05 februarie 1990 în baza Decretului nr. 57/1990 și a Decretului nr. 30/1990 privind trecerea în proprietate a patrimoniului fostului Partid Comunist Român s-a procedat la predarea-primirea patrimoniului fostei Edituri Scânteia către Editura "Presa Liberă".

Prin H.G nr. 375/1991, Editura "Presa Liberă" a fost reorganizată în societate comercială, respectiv pârâta PRESA NAȚIONALĂ S.A., activul și pasivul, împreună cu contractele economice ale editurii fiind preluate pe bază de protocol de PRESA NAȚIONALĂ S.A. de la Editura "Presa Liberă".

Instanța a mai reținut că pârâta și-a justificat dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 2.960 mp din terenul în suprafață totală de 6.692,41 mp ce alcătuiește parcela nr. 7.

Astfel, prin Decizia nr. 53 din 18 ianuarie 1974 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, la cererea Editurii Scânteia, autoarea pârâtei, din administrarea Direcției drumuri și spații verzi - Administrația parcurilor s-a acordat în folosință fără plată și fără termen terenul în suprafață de 3.320 m.p., situat în București, Bulevardul x, sector l (în prezent Piața Presei Libere, nr. 1, sector l), în vederea construirii unui depozit subteran.

Prin decizia nr. 919 din 29 iulie 1974 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București s-a transmis autoarei pârâtei, fără plată și fără termen, suprafața de teren neconstruit de 2.660 m.p., situat în imediata vecinătate a terenului destinat construcției depozitului subteran, în scopul construirii drumului de acces către depozitul subteran.

Prin procesul-verbal de recepție preliminară nr. x/1976 s-a efectuat recepția Depozitului de hârtie pentru Editura Scânteia, notându-se faptul că există drum carosabil, alei, trotuare de acces la obiectiv, iar în anexa nr. 1 la acesta, la poziția nr. 6 se regăsește și calea de acces, denumită generic "Drumuri". La 14 martie 1978 s-a întocmit Procesul-verbal de recepție finală a obiectivului, ce a fost ulterior înscris în Registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x din 23 martie 1998.

Prin urmare, s-a constatat că reclamanta a dobândit calitatea de administrator exclusiv al parcelei nr. 7 în urma definitivării procedurilor de ieșire din indiviziune cu C.N.I. CORESI, că în baza H.G. nr. 33/2008 a intervenit ieșirea din indiviziune cu suprafețele de teren și construcție dintre R.A.-A.P.P.S. - S.A.I.F.I. și C.N.I. CORESI, iar prin încheierea de intabulare nr. 182997 s-a dispus de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București Sectorul 1 în dosarul nr. x/2008, soluționat la 06 august 2008, înscrierea în Cartea funciară a loturilor/parcelelor de teren și partea de construcție ce revin în exclusivitate R.A.-A.P.P.S. - S.A.I.F.I.

A reținut instanța că din cuprinsul încheierii nr. 182997 din 12 martie 2008 rezultă că în Cartea funciară este înscris dreptul de proprietate al statului și dreptul de administrare al R.A.-A.P.P.S. - S.A.I.F.I.. în baza H.G. nr. 33/2008, H.G. nr. 265/2005, H.G. nr. 60/2005 și H.G. nr. 533/2002.

Reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile H.G. nr. 60/2005, H.G. nr. 265/2005, H.G. nr. 33/2008, încheierea de intabulare nr. 182997/2008 în baza căreia au fost înscrise în Cartea funciară loturile/parcelele de teren și partea de construcție ce revin în exclusivitate R.A.-A.P.P.S. - S.A.I.F.I., inclusiv terenul aferent parcelei nr. 7.

Or, instanța de rejudecare a reținut că actele normative evocate nu o deposedează pe pârâtă de dreptul de folosință cu titlu gratuit dobândit tot de la Statul Român și tot prin acte normative specifice perioadei menționate, dreptul de folosință preexistând titlurilor dobândite de către reclamantă.

Astfel, în baza probatoriului administrat în cauză s-a reținut că titlul de folosință originar invocat de pârâtă datează din anul 1974, iar titlul invocat de reclamantă în favoarea sa datează din 2005 - H.G. nr. 60/2005 emisă de Statul Român - și nu anulează ori condiționează sub nicio formă dreptul de folosință al pârâtei.

Prin urmare, pârâta a început stăpânirea terenului în discuție cu bună-credință în baza unor acte publice și de autoritate publică emise conform legii la acea dată, iar pierderea bunei-credințe nu poate surveni prin notificările reclamantei, nici prin înscrierile de carte funciară privind dreptul de administrare exclusivă al reclamantei, deoarece niciuna din aceste situații nu înseamnă automat negarea explicită și imperativă a oricărui drept al pârâtei asupra terenului.

Cât privește despăgubirile pretinse de reclamantă, s-a reținut că acestea nu pot fi acordate pentru că ele nu au un caracter cert și nu sunt produse ca urmare a unei fapte ilicite.

În final, s-a reținut că, până la desființarea explicită a titlului respectiv, nu se poate considera că dreptul de folosință al pârâtei a dispărut doar prin schimbarea sistemului politic începută în 1990 și nu se poate considera că în această acțiune dedusă judecății de față trebuie comparate titlurile celor două părți.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta R.A. - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, schimbarea hotărârii apelate, iar pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu consecința respingerii cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a arătat că prin decizia de îndrumare s-a dispus analizarea actelor ulterioare anului 2008, respectiv dacă mai poate subzista gratuitatea folosirii unui teren aflat în proprietatea exclusivă a Statului Român și în administrarea exclusivă a R.A.-A.P.P.S.

A arătat recurenta-reclamantă că prin decizia recurată instanța a reținut că titlul de folosință originar invocat de către pârâtă datează din anul 1974, iar titlul invocat de reclamantă în favoarea sa datează din 2005, respectiv H.G. nr. 60/2005, care nu anulează ori condiționează sub nici o formă dreptul de folosință al intimatei; or, așa cum în mod corect a stabilit Înalta Curte, în speță se pune în discuție gratuitatea folosinței și nu dreptul de folosință.

A mai arătat recurenta-reclamantă că toate demersurile efectuate după anul 2008 (notificări, înscrieri în cartea funciară) pun în discuție gratuitatea folosinței raportat la Constituția României și la legislația în vigoare, iar înscrierea în cartea funciară a reprezentat momentul de la care gratuitatea a încetat deoarece atributul posesiei a fost certificat alături de cel al administrării exclusive în favoarea sa.

În continuare, a susținut recurenta că prin nerezolvarea raporturilor locative, respectiv prin încheierea unui eventual contract de închiriere, proprietarul imobilului este în mod evident prejudiciat, neputându-și exercita prerogativele conferite de dreptul său, inclusiv de a-i culege fructele, iar persoana care a uzurpat dreptul este ținută a răspunde din punct de vedere civil, în sensul de a despăgubi persoana îndreptățită la folosință pentru prejudiciul cauzat, fapta fiind ilicită, căci nimănui nu-i este permis să aducă prin fapta sa vreo vătămare unei alte persoane ori drepturilor acesteia, potrivit art. 998 C. civ.

Reținând caracterul ilicit al faptei intimatei, în opinia recurentei sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, iar în ceea ce privește cuantumul sumei solicitate cu titlu de despăgubiri, a arătat că acesta a fost solicitat în baza raportului de evaluare depus la dosarul cauzei, acesta fiind întocmit în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.

A mai precizat recurenta-reclamantă că în speță sunt incidente dispozițiile art. 136 alin. (4) din Constituția României, art. 874, art. 861 alin. (3) și art. 866 C. civ. și a făcut referire la decizia nr. 913/2009 a Curții Constituționale.

Prin întâmpinarea la recurs, intimata-pârâtă a solicitat în principal constatarea nulității recursului și în subsidiar respingerea căii de atac ca nefondată.

Excepția nulității recursului a fost respinsă la termenul din 21 februarie 2017 pentru argumentele ce rezultă din practicaua prezentei decizii.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și conform temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de recurs, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ.. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție, nu își propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Este de reținut, de asemenea, că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum și stabilirea situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Așadar, singurele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, sunt cele prin care recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată este nelegală în raport cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ., din perspectiva faptului că ulterior anului 2008 nu mai poate subzista gratuitatea folosinței terenului în raport cu dispozițiile art. 136 alin. (4) din Constituția României și ale art. 998 C. civ.

Se reține în acest context că, apreciind că sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, conform dispozițiilor art. 998 C. civ., recurenta a susținut că pârâta trebuia obligată la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că, în dezlegarea dată speței, instanța de apel de rejudecare și-a fundamentat soluția, în raport cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ., pe îndrumările date prin decizia de casare, pe probatoriul administrat și pe dispozițiile legale incidente în cauză.

Astfel, instanța de apel s-a conformat dispozițiilor instanței de control judiciar, în sensul de a motiva decizia în fapt și în drept și din perspectiva notificărilor intervenite ulterior anului 2008, și anume de a preciza dacă demersurile efectuate echivalează cu pierderea dreptului de folosință gratuită a terenului.

În acest sens, instanța de apel a reținut în mod corect că înscrierea dreptului de proprietate al statului și a dreptului de administrare exclusivă în favoarea reclamantei conform H.G. nr. 33/2008, H.G. nr. 265/2005, H.G. nr. 60/2005 și H.G. nr. 533/2002 nu are drept efect pierderea dreptului de folosință primit cu titlu gratuit de către pârâtă.

În susținerea aceluiași raționament, în mod corect s-a reținut că titlul de folosință originar invocat de pârâtă datează din anul 1974, iar titlul invocat de reclamantă în favoarea sa datează din 2005, conform H.G. nr. 60/2005 și că acest din urmă titlu nu anulează dreptul de folosință gratuită al pârâtei, drept preexistent titlurilor dobândite de recurenta-reclamantă.

În egală măsură, corectă este și aprecierea referitoare la inexistența condițiilor răspunderii civile delictuale, având în vedere că nu s-a făcut dovada că pârâta a folosit terenul deținut în administrare de către reclamantă prin săvârșirea unei fapte ilicite, ci dimpotrivă, din probatoriul administrat rezultă că pârâta a justificat folosința sa fără plată și fără termen a bunului prevalându-se de titlul autoarelor sale Editura Scânteia și Editura "Presa Liberă", titlu care este în ființă, a fost înscris în registrul de inscripțiuni și transcripțiuni și nu a fost contestat de către recurenta-reclamantă nici chiar în cauza de față.

În aceeași ordine de idei și pentru aceleași considerente, trebuie subliniat că în mod corect a reținut instanța de apel că notificările și demersurile provenind de la recurenta-reclamantă au convertit buna-credință cu care intimata-pârâtă și-a exercitat atributul folosinței în rea-credință, instanța supremă reținând în mod suplimentar că buna-credință a subzistat în condițiile în care stăpânirea bunului a avut la bază un titlu nedesființat judiciar și nici măcar contestat.

Așadar, în cauză lipsește caracterul ilicit al folosinței exercitate de pârâtă câtă vreme aceasta invocă un titlu nedesființat judiciar, iar în lipsa existenței unei fapte ilicite, ca premisă a răspunderii civile delictuale, în mod legal a constatat instanța de apel că nu pot fi acordate reclamantei despăgubirile solicitate și în egală măsură în mod judicios a apreciat că, până la desființarea titlului pârâtei, nu se poate considera că aceasta a fost deposedată prin actele normative menționate de dreptul de folosință gratuită dobândit.

În ceea ce privește trimiterile recurentei-reclamante la dispozițiile art. 874, art. 861 alin. (3) și art. 866 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, Înalta Curte constată că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile speței, în raport cu data nașterii raporturilor juridice dintre părți, cu dispozițiile art. 6 alin. (1) teza finală, alin. (2) și alin. (5) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. și cu principiul tempus regit actum, astfel că nu pot face obiectul analizei instanței.

Referitor la pretinsa incidență a Deciziei nr. 913/2009 a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituțional alin. (1) al art. 107 din Legea nr. 1/2005, Înalta Curte constată că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile acestei hotărâri, întrucât aceasta vizează situația juridică a terenurilor transmise în folosință pe durată nedeterminată și fără plată în vederea realizării de construcții pentru activitatea organizațiilor cooperației de consum și meșteșugărești, precum și a asociațiilor cooperatiste, niciuna dintre părțile litigante din cauza de față neavând calitatea subiecților de drept cărora li se adresează Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației.

În plus, instanța supremă constată că din considerentele deciziei invocate nu reiese faptul că instanța de contencios constituțional a avut în vedere regimul juridic general al terenurilor aflate în aceeași situație cu cele amintite la art. 107 alin. (1) din Legea nr. 1/2005, argument care să permită extrapolarea raționamentului juridic expus și la speța dedusă judecății.

Nu în ultimul rând, apreciază instanța supremă că raționamentul expus în considerentele deciziei pronunțate de Curtea Constituțională a României nu poate fi extrapolat în cauza de față și pentru că instanța de contencios constituțional a avut în vedere ipoteza atingerii aduse dreptului proprietarului bunului de a culege fructele acestuia, în timp ce în cauza de față acțiunea este promovată de titularul dreptului de administrare, iar această ipoteză nu a fost avută în vedere în cadrul controlului de constituționalitate finalizat prin decizia invocată de recurenta-reclamantă.

Cât privește dispozițiile art. 136 alin. (4) din Constituția României, invocate în memoriul de recurs, Înalta Curte constată că aceste dispoziții constituționale nu au fost încălcate în condițiile în care nici partea adversă și nici instanțele anterioare nu au pus la îndoială dreptul conferit recurentei-reclamante în condițiile acestui text legal, instanțele de fond notând în mod judicios că nu procedează la o comparare de titluri, ci doar la analiza condiției faptei ilicite ca premisă a antrenării răspunderii civile delictuale.

Față de argumentele reținute în considerentele ce preced, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține încălcarea sau aplicarea greșită a legii ca motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Celelalte susțineri referitoare la modalitatea de administrare și de interpretare a probatoriului, precum și la stabilirea situației de fapt scapă cenzurii instanței de recurs, întrucât constituie aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate a hotărârii instanței de prim control judiciar, motiv pentru care nu au fost luate în analiză.

Nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a Cod procedură recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă RA - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei civile nr. 1459 din 30 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 februarie 2017.