ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 151/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 151/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

București, secția a IV-a civilă la 13 septembrie 2010, reclamantul S.S.C. a solicitat

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General anularea

Hotărârii nr. 103 din 5 august 2010 și stabilirea despăgubirilor pentru imobilul

expropriat situat în București, sector 1 la suma totală de 1.619.105 euro, în RON

la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății efective, obligarea pârâtului

la plata acestor despăgubiri într-un termen care să nu depășească termenul de 30

de zile prevăzut de art. 31 din Legea nr. 33/1994 și exproprierea după o dreaptă

și prealabilă despăgubire.

În motivarea cererii, întemeiate în drept

pe dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 și pe dispozițiile art.

21 - 27 din Legea nr. 33/1994, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului

ce se expropriază și că a contestat valoarea despăgubirilor ce a fost stabilită

fără să i se comunice raportul de evaluare și fără să se țină seama de faptul că

la parterul imobilului se găsește un spațiu comercial, pentru care trebuie calculată

ca lipsă de folosință, chiria.

De asemenea, s-a susținut că la stabilirea

despăgubirilor nu a fost avut în vedere amplasamentul imobilului care este unul

central.

Prin sentința civilă nr. 2119 din 28 noiembrie

2011, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantul S.S.C., a modificat în parte Hotărârea de Stabilire a Despăgubirilor

nr. 103 din 5 august 2010, cu privire la măsurile reparatorii stabilite pentru reclamant,

evaluate la suma de 2.132.868 RON, pentru imobilul situat în București, sector 1,

urmând a fi achitată de către expropriator diferența dintre valoarea stabilită de

instanță și suma încasată de expropriat, de 1.423.027 RON.

S-au respins restul cererilor ca neîntemeiate

și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.100 RON cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanță a reținut, raportat la dispozițiile art. 24 și 25 din Legea nr. 33/1994,

că valoarea ce rezultă din expertiza întocmită de expertul M.V. reprezintă valoarea

reală a imobilului, stabilită ținând seama de dispozițiile art. 26 din actul normativ

menționat, respectiv de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același

fel la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarilor

sau altor persoane îndreptățite.

Tribunalul a considerat că solicitarea

de acordare a unor măsuri reparatorii constând în valoarea chiriei pentru spațiul

comercial este neîntemeiată, întrucât nu poate fi avută în vedere valoarea probatorie

a contractului de închiriere încheiat cu P.G.I., pro causa, la 3 februarie 2010,

când reclamantul cunoștea deja că este demarată procedura de expropriere, fiind

depusă întâmpinare prin care se contesta valoarea despăgubirilor. S-a avut în vedere

că acest contract a fost încheiat pentru o perioadă de 20 de ani, nefigurând înregistrat

la Administrația Financiară.

Referitor la contractul de închiriere din

2004, s-a apreciat că urmare a contractului menționat anterior, acesta nu mai poate

produce efecte juridice și nici nu poartă semnăturile părților contractante.

Contractul de închiriere încheiat la data

de 1 februarie 2008 a fost reziliat începând cu data de 8 martie 2009, iar contractul

de închiriere din 15 aprilie 2009 s-a reziliat la 1 iulie 2010, acestea privind

valoarea chiriei pentru o perioadă anterioară celei care interesează în cauză.

Prin urmare, tribunalul a considerat că

reclamantul este îndreptățit la despăgubiri doar pentru contravaloarea spațiului

comercial, prejudiciul cauzat de lipsa de folosință pe o perioadă de 20 de ani neputând

fi determinat și, deci, nefiind un prejudiciu previzibil.

În raport de dispozițiile art. 15 din Legea

nr. 198/2004, s-a reținut că dreptul de proprietate se transmite de drept la data

plății despăgubirilor pentru expropriere,însă aceasta nu împiedică pe expropriat

să conteste cuantumul despăgubirilor potrivit art. 9 din actul normativ menționat,

astfel că solicitarea de obligare la plata acestora într-un termen util stabilit

de instanță, cât și dispunerea exproprierii după plata despăgubirilor este neîntemeiată.

Nici Legea nr. 198/2004 și nici Legea

nr. 225/2010 nu stabilesc un termen în care expropriatorul să plătească despăgubirile

stabilite de instanță, acestea achitându-se în baza hotărârii judecătorești definitive

și irevocabile.

Împotriva sentinței menționate au declarat

apel reclamantul S.S.C., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București

și pârâtul Municipiul București.

Prin motivele sale de apel, reclamantul

a criticat sentința primei instanțe pentru greșita omologare a raportului de expertiză

întocmit de expertul M.V., care a avut în vedere un preț nereal (prin echivalare

cu prețul unor terenuri din Piața Victoriei - de 737 euro/mp), iar în ceea ce privește

lipsa de folosință, pentru spațiul comercial și-a declinat competența, încălcând

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 care menționează că despăgubirea se compune

din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului.

De asemenea, reclamantul a susținut că

motivele pentru care i s-au respins pretențiile pentru spațiul comercial nu își

regăsesc fundamentarea în probele existente la dosar, din care rezultă că acest

spațiu producea venituri din chirii încă din anul 2002, fiind o sursă de venit constant,

toate contractele fiind înregistrate la Administrația Financiară.

S-a arătat că pentru cuantificarea prejudiciului

ar fi putut fi avute în vedere concluziile expertului L.A., care a calculat valoarea

chiriei prin metoda comparației directe, actualizând ofertele de pe piața imobiliară

pentru spații similare, iar nu prin raportare la valoarea înscrisă în contractele

de închiriere depuse de apelant, fapt ce infirmă natura pretins speculativă a contractului.

Apelantul Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Tribunalul București, a criticat sentința primei instanțe sub aspectul

cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul expropriat, invocând nerespectarea

dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, în condițiile în care cei trei experți

din comisie au avut opinii separate, întocmind rapoarte distincte, cu încălcarea

dispozițiilor legale menționate.

Prin apelul său, Municipiul București prin

Primarul General a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar

a solicitat să se ia act de acceptul exprimat de reclamant în declarația notarială

autentificată din 24 ianuarie 2011 cu privire la cuantumul despăgubirilor propuse

de expropriator și deja încasate de S.S.C..

De asemenea, s-a solicitat ca, în subsidiar,

să se stabilească cuantumul despăgubirilor conform dispozițiilor art. 25 - 27 din

Legea nr. 33/1994, iar în ceea ce privește celelalte capete de cerere formulate

de reclamant, să se mențină sentința apelată.

Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 131 A din

23 martie 2012, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiului București și a schimbat

sentința în sensul respingerii în tot a acțiunii formulate de reclamantul S.S.C.

ca nefondată.

S-au respins ca nefondate apelurile declarate

împotriva aceleiași sentințe de reclamant și de Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Tribunalul București.

S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a apreciat, în esență, că este întemeiată critica formulată de pârâtul Municipiul

București sub aspectul greșitei soluționări a excepției inadmisibilității acțiunii,

reținând că, după contestarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, reclamantul

a dat o declarație autentică, prin care, pe de o parte, a renunțat la dreptul dedus

judecății și, pe de altă parte, a învederat că este de acord cu cuantumul despăgubirii

stabilite de expropriator și consemnate la dispoziția lui, conform art. 8 din Legea

nr. 198/2004.

Curtea de Apel București a analizat conținutul

declarației autentice date de reclamant, concluzionând că acesta a renunțat la dreptul

de a contesta hotărârea de stabilire a despăgubirii și de a solicita majorarea cuantumului

acesteia, declarația fiind depusă în faza judecății în primă instanță, la 1 februarie

2011, anterior termenului de judecată din data de 11 martie 2011, ocazie cu care

și-a retractat verbal în fața tribunalului renunțarea, insistând pentru continuarea

judecății.

Instanța de apel a făcut aplicarea principiului

irevocabilității renunțării ca act unilateral de voință, pentru acest motiv considerând

că prima instanță ar fi trebuit să dea relevanța cuvenită manifestării inițiale

de voință a reclamantului și să pronunțe o hotărâre în temeiul art 247 C. proc.

civ., cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Chiar trecând peste aceste aspecte, instanța

de apel a avut în vedere faptul că declarația de renunțare cuprinde și acordul expres

al reclamantului pentru suma stabilită de expropriator, cu titlu de despăgubire,

menționând în finalul înscrisului autentic că scopul acesteia este reprezentat de

necesitatea deblocării sumelor consemnate pe numele său.

Pornind de la această premisă, curtea de

apel a apreciat că sunt incidente în cauză prevederile art. 5 alin. (8) și (9)

alin. (1) din Legea nr. 198/2004.

Față de aceste argumente, s-a considerat

că cel de-al doilea motiv de apel formulat de pârât, precum și apelurile declarate

de reclamant și de Ministerul Public, prin care se aduc sentinței atacate critici

referitoare la modul de stabilire a cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantului,

sunt nefondate.

Împotriva deciziei menționate a declarat

recurs în termenul legal, reclamantul S.S.C., invocând motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ..

Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul

a criticat decizia atacată pentru interpretarea eronată a legii, fără a se avea

în vedere că revocabilitatea sau irevocabilitatea unui act unilateral trebuie analizată

prin prisma consecințelor juridice produse de manifestarea de voință consemnată

în respectivul act.

S-a susținut, astfel, că poate opera revocabilitatea

actului în discuție, ce a intervenit înainte ca instanța de judecată să ia act de

manifestarea de voință și, pe cale de consecință, anterior ca acesta să producă

efecte juridice.

Recurentul a precizat că a fost forțat

să formuleze respectiva declarație, deoarece nu dispunea de mijloace materiale pentru

a-și asigura o locuință, fapt ce nu echivalează cu intenția de a nu continua procesul,

sub aspectul cuantumului despăgubirilor.

O altă critică a vizat contrarietatea considerentelor

hotărârii, de vreme ce s-a reținut că, în virtutea art. 5 alin. (8) din Legea

nr. 184/2004 expropriatorul devine proprietar al imobilului expropriat de la momentul

consemnării sumei oferite drept despăgubire, deci independent de încasarea efectivă

a sumei de bani, astfel că pârâtul nu este afectat de manifestarea de voință a reclamantului.

Recurentul a concluzionat, în finalul motivelor

de recurs, că exproprierea nu operează în măsura în care nu sunt îndeplinite cele

două condiții cumulative, respectiv despăgubirea trebuie să fie prealabilă și justă,

iar nu stabilită prin rapoarte de evaluare necomunicate expropriatului, în afara

realității existente pe piața imobiliară.

S-a solicitat modificarea în tot a deciziei

recurate în sensul respingerii apelului pârâtului și admiterii apelului reclamantului,

cu consecința modificării Hotărârii nr. 103 din 5 august 2010 și stabilirii valorii

despăgubirilor la suma de 3.271.862 RON, cu obligarea expropriatorului la achitarea

diferenței dintre valoarea solicitată și suma de bani efectiv încasată.

Examinând criticile invocate prin motivele

de recurs, care în parte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul reclamantului este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Imobilul proprietatea reclamantului recurent

a fost supus procedurii de expropriere în temeiul dispozițiilor Legii nr. 198/2004,

modificate, procedura finalizându-se prin emiterea Hotărârii nr. 103 din 5 august

2010 de stabilire a despăgubirii, prin care s-a dispus consemnarea sumei de 1.423.027

RON cu acest titlu, în conformitate cu dispozițiile art. 8 din actul normativ menționat.

La acest moment a operat transferul dreptului

real din patrimoniul reclamantului recurent în cel al unității administrativ-teritoriale,

conform art. 15 din Legea nr. 198/2004.

Reclamantul a contestat hotărârea menționată

sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite, însă în cursul procesului, în

faza judecății în primă instanță, a depus la 31 ianuarie 2011 o cererea prin care

a solicitat să se ia act, în temeiul art. 247 C. proc. civ., de faptul că înțelege

să renunțe la dreptul dedus judecății, conform declarației autentificate din 24

ianuarie 2011 de către B.N.P. A. București, anexate petiției, solicitând, totodată,

preschimbarea termenului de judecată cu această motivare.

Prima instanță nu a luat act de renunțarea

reclamantei la drept în condițiile art. 247 C. proc. civ., reținând poziția exprimată

de acesta la termenul ulterior, din 11 martie 2011, în sensul că solicită continuarea

judecății.

Prin încheierea de ședință de la termenul

menționat, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de

pârâtul apelant Municipiul București, motivat de faptul că încasarea despăgubirii

de către reclamant nu îl împiedică pe acesta să conteste în instanță cuantumul despăgubirii.

Curtea va reține că instanța de apel a

făcut o corectă analiză a conținutului declarației reclamantului, raportat la dispozițiile

art. 247 C. proc. civ..

Examinând actul unilateral al renunțării

din perspectiva caracterului său irevocabil, curtea de apel a apreciat corect că

fundamentul acestui principiu rezidă, ca și în ipoteza actului juridic bilateral,

în necesitatea respectării drepturilor terților, precum și a situațiilor juridice

create, cu scopul asigurării securității circuitului civil.

Irevocabilitatea actului juridic unilateral

se impune cu atât mai mult cu cât terții nu sunt protejați de principiul relativității

efectelor contractelor.

Prin excepția de la această regulă, există

situații în care se poate admite revocabilitatea actului juridic unilateral, aceasta

fiind prohibită dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile ca manifestarea de voință

să producă consecințe juridice, existența acestora să fie legată de menținerea voinței

inițiale, iar consecințele produse să determine crearea sau consolidarea unor drepturi

ale terților.

Prin urmare, revocarea actului juridic

unilateral este permisă dacă nu aduce atingerea drepturilor sau intereselor legitime

ale terților de bună credință.

În acest context, instanța de apel, dând

eficiență principiului enunțat, și reținând că sunt întrunite cumulativ condițiile

menționate, a apreciat corect că prima instanță a pronunțat o soluție nelegală,

încălcând dispozițiile art. 247 C. proc. civ. și nedând relevanta cuvenită manifestării

inițiale de voință a reclamantului.

În condițiile în care prin declarația autentică

reclamantul și-a exprimat acordul cu privire la cuantumul despăgubirilor stabilite

de expropriator, pe care le-a și încasat, continuarea judecății s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii

nr. 198/2004, potrivit cărora expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii

consemnate în condițiile art. 5 alin. (4)-(8), se poate adresa instanței de judecată.

Prin acordul exprimat și prin efectele

produse de declarația autentică din 24 ianuarie 2011, dreptul reclamantului expropriat

de a mai solicita instanței majorarea cuantumului despăgubirilor deja încasate,

a încetat.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea

nr. 33/1994, instanța era obligată să ia act de învoială și să pronunțe o hotărâre

definitivă.

Instanța de apel a considerat în mod corect

că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004,

care prevăd posibilitatea adresării instanței judecătorești competente în termen

de 30 de zile de la data comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii,

sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate

către proprietar, în cazul în care expropriatul este nemulțumit de cuantumul despăgubirii

consemnate în condițiile art. 5 alin. (4)-(8) și ale art. 6 alin. (2) din același

act normativ.

Contrar susținerilor formulate de recurentul

reclamant prin motivele de recurs invocate, la data promovării contestației erau

aplicabile dispozițiile Legii nr. 198/2004, modificată și completată prin Legea

nr. 184/2008, imobilul fiind deja expropriat, iar contestatorul nemaiavând calitatea

de proprietar a imobilului.

Efectele declarației autentice dată de

reclamant la 24 ianuarie 2011, referitoare la acceptarea sumei propuse cu titlu

de despăgubiri, în cuantum de 1.423.027 RON, s-au produs, acesta încasând suma în

luna februarie 2011.

Argumentele legate de motivul pentru care

s-a dat declarația autentică, determinate de lipsa posibilităților financiare ale

reclamantului, nu pot fi primite, fiind lipsite de relevanță față de normele legale

expuse.

Pentru toate aceste considerente, Curtea

va constata că sunt neîntemeiate criticile invocate de reclamant, raportat la motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În consecință, urmează ca în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă recursul reclamantului S.S.C. ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul S.S.C. împotriva deciziei nr. 131 A din 23 martie 2012 a Curții

de Apel București, secția IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 ianuarie 2013.