ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1131/2019

Asupra cauzei prezente, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 6 octombrie 2010, sub nr. x/2010, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, anularea în parte a Hotărârii nr. 114 din 6 august 2010, în sensul stabilirii unei despăgubiri care să reflecte valoarea reală de piață a imobilului expropriat și prejudiciul produs, ca urmare a exproprierii imobilului.

În motivare, reclamantul a arătat, în esență, că despăgubirea propusă, în cuantum de 69.313 RON, nu reprezintă valoarea cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel pe piață, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, și nu cuprinde prejudiciul creat prin expropriere, în condițiile în care, la data la care a aflat de expropriere, imobilul făcea obiectul unui contract de reabilitare și amenajare, în valoare de aprox. 60.000 euro, lucrările fiind deja demarate. În aceste circumstanțe, a sistat lucrările, însă a achitat un avans de 30.000 euro.

În drept, reclamantul a invocat Legea nr. 198/2004, art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, H.G. nr. 434/2009 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004.

Soluția primei instanțe:

Prin Sentința civilă nr. 2301 din 17 decembrie 2012, Tribunalul București, secția IV-a civilă a admis în parte contestația, a modificat în parte Hotărârea nr. 114 din 6 august 2010 și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 46.110 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru imobilul expropriat, situat în București, Calea x.

Soluția instanței de apel (în primul ciclu procesual):

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin Decizia civilă nr. 810A din 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul să achite reclamantului despăgubiri în valoare totală de 34.650 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, compuse din suma de 30.150 euro, reprezentând valoarea imobilului, și suma de 4.500 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 4 aprilie 2008 - 11 octombrie 2010, menținând restul dispozițiilor sentinței.

Prin Încheierea din 16 septembrie 2017, instanța de apel a admis sesizarea din oficiu și a îndreptat eroarea materială cuprinsă în dispozitivul Deciziei nr. 810A din 23 noiembrie 2016, în sensul că valoarea despăgubirilor este de 38.000 euro, din care suma de 33.500 euro reprezintă valoarea imobilului, iar suma de 4.500 euro reprezintă valoarea lipsei de folosință.

Soluția instanței de recurs:

Împotriva deciziei din apel, au formulat recurs ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 952/22.03.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curtea a reținut, în esență, că stabilirea cuantumului valorii de circulație a imobilului expropriat a constituit obiect al criticilor formulate atât de reclamant, cât și de pârât. Invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a stabilit în mod greșit valoarea de circulație a imobilului expropriat ca fiind de 30.150 euro, în loc de 33.500 euro, cu toate că a reținut corect că aplicarea coeficientului de 10% care să corecteze diferența dintre ofertele de pe piața imobiliară și tranzacțiile realizate în mod efectiv este una eronată.

Înalta Curte a reținut că instanța de apel, prin încheierea din 16.08.2017, a constatat că, în dispozitivul Deciziei civile nr. 810A din 23 noiembrie 2016, a fost consemnată în mod eronat valoarea imobilului expropriat, ca fiind de 30.150 euro, cu toate că a validat raționamentul opiniei majoritare a experților, cuprins în răspunsul la obiecțiuni, potrivit căruia prețul de 30.150 euro era rezultatul aplicării nejustificate a unui coeficient de diminuare de 10%, în cauză, comparabilele fiind tranzacții efective, și nu oferte de pe piața imobiliară. Eroarea a fost corectată pe calea procedurii de îndreptare a erorilor materiale, prevăzută de art. 281 alin. (1) C. proc. civ., sens în care s-a stabilit că valoarea totală a despăgubirilor este de 38.000 euro, în loc de 34.650 euro, care se compune din suma de 33.500 euro (în loc de 30.150 euro) reprezentând valoarea imobilului și suma de 4.500 euro constând în lipsa de folosință.

În plus, chestiunile referitoare la cuantumul sumelor stabilite în sarcina expropriatorului au fost explicitate și prin Decizia civilă nr. 957A din 15 noiembrie 2017, în soluționarea cererii de lămurire a înțelesului și întinderii dispozitivului Deciziei civile nr. 810A din 23 noiembrie 2016 și de completare a acestei hotărâri, formulată de pârât.

Având în vedere aceste aspecte, precum și concluziile susținute de reclamant la termenul de dezbateri pe fond asupra recursului pe această chestiune, s-a constatat că motivul susținut apare ca fiind lipsit de interes și a fost respins ca atare.

Recurentul-pârât, prin motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat faptul că instanța de apel a omologat un raport de expertiză (realizat în opinie majoritară a comisiei de experți) care nu a respectat criteriile legale impuse de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât tranzacțiile folosite nu au fost supuse aplicării unor corecții adecvate.

În aplicarea prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, instanța de apel a dispus efectuarea unui raport de expertiză, care să aibă drept obiectiv stabilirea valorii de circulație a imobilului, ținând-se seama de contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada de referință, în legătură cu imobile similare cu cel expropriat, situate în aceeași unitate administrativ-teritorială, prin raportare la momentul exproprierii (11 octombrie 2010), dând eficiență dispozițiilor Deciziei nr. 12/2015, pronunțate de Curtea Constituțională.

Curtea de apel a validat raționamentul exprimat în opinia majoritară, care a avut în vedere metoda comparației directe prin care au fost valorizate imobile cu aceleași caracteristici, fiind în măsură să dea o interpretare corectă sintagmelor "valoarea reală a imobilului" și "imobile de același fel", folosite în cuprinsul art. 26 al Legii nr. 33/1994, ținând seama de toate asemănările și diferențele cuantificabile, din punctul de vedere al tranzacțiilor de pe piața imobiliară, apte de fi analizate în prezenta speță, reflectate în indicii de corecție aplicabili fiecărei comparabile utilizate pentru determinarea prețului. În urma aplicării coeficienților de corecție, a rezultat că valoarea de circulație a imobilului este 30.150 euro, ce a fost corectată prin răspunsul la obiecțiuni, în sensul aplicării nejustificate a unui coeficient de diminuare a valorii cu 10%, în condițiile în care comparabilele folosite au constat în tranzacții efective, iar nu în oferte de pe piața imobiliară.

Pe de altă parte, s-a reținut că susținerile recurentului-pârât, care vizează strict aplicarea ori înlăturarea unor coeficienți de corecție, reținuți în cuprinsul expertizei judiciare, însușite de către instanța de apel, nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., întrucât vizează aprecierea asupra probatoriului ce a condus la configurarea unei anumite situații de fapt, respectiv expertiza evaluatorie, punând în discuție aspecte referitoare la temeinicia hotărârii atacate, iar nu la legalitatea acesteia și, prin urmare, nu pot constitui obiect de analiză în recurs.

Recurentul-reclamant a criticat decizia atacată și din perspectiva neacordării de către instanța de apel a contravalorii lucrărilor de amenajare interioară și exterioară și de mobilier la imobilul ce a făcut obiectul măsurii de expropriere, cu titlu de prejudiciu ce derivă din procedura de expropriere, invocând motivele de recurs de la art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Prin criticile formulate, s-a pus în discuție și nemotivarea hotărârii/motivarea contradictorie de către instanța de apel, precum și aplicarea greșită a legii, cu referire la dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește neacordarea prejudiciului reclamat. S-a reproșat instanței că, pe de o parte, nu a argumentat de ce a considerat că are caracter voluptoriu decizia de a plăti pentru lucrările de îmbunătățire a imobilului un preț care, de altfel, nu i-a conferit un spor de valoare acestuia, iar, pe de altă parte, a fost respinsă solicitarea unor astfel de despăgubiri, în condițiile în care art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 prevede că se pot acoperi și alte prejudicii decât cele ce rezultă din valoarea imobilului expropriat, dar în legătură directă cu măsura exproprierii. S-a susținut că, din lecturarea considerentelor deciziei atacate, nu se poate verifica dacă instanța de apel a analizat pretenția ca o despăgubire pentru valoarea de circulație a imobilului sau ca un prejudiciu distinct, cuvenit prin expropriere, în temeiul art. 26 alin. (1) și (2) Legea nr. 33/1994.

Criticile de nelegalitate formulate pe acest aspect, se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., ele vizând nemotivarea ori motivarea contradictorie a hotărârii, precum și aplicarea greșită a art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994.

Potrivit art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, în cuantumul despăgubirilor acordate pentru expropriere este inclusă atât valoarea reală a bunului, cât și contravaloarea prejudiciului cauzat proprietarului. Concluzia se întemeiază pe interpretarea gramaticală a prevederilor analizate ("despăgubirea se compune din valoarea reală a bunului și din prejudiciul cauzat proprietarului"), cât și pe cea logico-juridică, rezultată din coroborarea cu alin. (2) al aceluiași articol, care impune pentru instanță obligația de a ține seama în calculul cuantumului despăgubirilor atât de prețurile de vânzare ale imobilelor (în determinarea valorii reale a imobilului), cât și de daunele aduse proprietarilor (în stabilirea prejudiciului cauzat).

Însă, în aplicarea principiilor care guvernează desfășurarea procesului civil, acordarea, în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, a daunelor pentru prejudiciul cauzat, ca o componentă a despăgubirilor cuvenite pentru expropriere, nu poate fi făcută în lipsa unor elemente care să contureze existența și caracterul cert al unui astfel de prejudiciu. În plus, chiar alin. (2) al art. 26 din Legea nr. 33/1991 face trimitere la "dovezile administrate", atunci când reglementează modul de calcul al cuantumului despăgubirilor.

Înalta Curte a constatat, din perspectiva verificării legalității deciziei recurate, sub aspectul examinării criteriilor legale de determinare a despăgubirii impuse de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, că instanța de apel a înlăturat eronat componenta prejudiciului produs prin expropriere, motivând eliptic soluția pe faptul că lucrările de amenajare a imobilului ar avea un caracter voluptoriu și, ca atare, nu ar aduce un spor de valoare imobilului expropriat, cu toate că prima instanță a admis pe fond contestația și a inclus în valoarea despăgubirilor și valoarea prejudiciului, astfel cum a fost stabilit prin raportul de expertiză, cât și prin punctul de vedere formulat separat de expertul B.

Tribunalul a evaluat prejudiciul ca o componentă a valorii totale a despăgubirii, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1991, iar faptul că reclamantul a depus înscrisuri care dovedesc executarea în parte a contractului de prestări servicii, având ca obiect efectuarea unor lucrări de amenajare, nu putea determina instanța de apel să înlăture cererea în despăgubire, fără a statua dacă cheltuielile pretinse reprezintă consecința directă a exproprierii și dacă există legătură cauzală între daunele solicitate și măsura dispusă.

Astfel, în contextul normativ sus evocat, despăgubirea solicitată de reclamant prin acțiune trebuie analizată ca o componentă a prejudiciului cauzat proprietarului prin expropriere, deoarece art. 26 din Legea nr. 33/1991 se referă nu doar la valoarea de circulație la zi a imobilului, ci și la despăgubirile rezultate din daunele ocazionate de expropriere.

Condiția impusă de norma legală este îndeplinită atâta timp cât daunele solicitate de reclamant, constând în sumele achitate de acesta pentru lucrările de amenajare realizate la imobilului proprietatea sa, în derularea Contractului de vânzare-cumpărare și prestări servicii nr. x/2007, sunt consecința directă a exproprierii, astfel încât pierderea suferită și legătura ei cauzală cu măsura dispusă sunt în măsură să atragă acoperirea prejudiciului generat de expropriere.

Este lipsit de relevanță juridică aprecierea asupra caracterului voluptoriu al lucrărilor/cheltuielilor, de vreme ce reclamantul a contractat execuția unor lucrări de reamenajare interioară și exterioară în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate asupra imobilului, fiind îndreptățit să efectueze asupra bunului său orice fel de lucrări pe care le consideră oportune, fie că sunt necesare, utile sau chiar voluptorii.

A reținut instanța de recurs că este cert că reclamantul a suferit un prejudiciu prin expropriere, întrucât, prin pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, nu a mai beneficiat de lucrările de amenajare parțial executate, în privința cărora reclamantul a dovedit îndeplinirea obligației de plată a avansului din prețul Contractului nr. x/2007, nu însă și a diferenței de preț.

Prin urmare, aceste cheltuieli au fost eronat înlăturate de la acordare de către instanța de apel, deoarece reprezintă pierderi efectiv suferite de expropriat, ca o consecință directă a exproprierii, pierderi pe care expropriatul nu le-ar fi încercat dacă nu s-ar fi produs exproprierea, având un caracter efectiv, determinabil încă de la momentul exproprierii, respectând, în circumstanțele expuse, criteriile legale de acordare a despăgubirii pentru expropriere.

În raport de aceste argumente, s-a reținut că instanța de apel a înlăturat eronat o serie de elemente care pot constitui componente ale unei juste despăgubiri, drept pentru care criticile reclamantului referitoare la determinarea prejudiciului cauzat prin expropriere au fost apreciate întemeiate.

Așa fiind, întrucât ceea ce s-a stabilit în recursul de față este doar problema existenței prejudiciului generat de expropriere, a producerii acestuia și a legăturii de cauzalitate dintre dauna pretinsă și măsura exproprierii, Înalta Curte a constatat că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, în vederea aplicării corecte a legii, sub aspectul determinării întinderii și acordării acestei componente a prejudiciului pretins de expropriat.

În consecință, reținând nelegalitatea hotărârii atacate și incidența motivelor de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 și 9, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

Cu ocazia rejudecării, în limitele învestirii sale, instanța de apel va stabili, pe baza dovezilor administrate și, eventual, a altor probe pe care le va aprecia necesare, întinderea prejudiciului generat de expropriere care îndreptățește pe reclamant la despăgubiri.

Întrucât recursul inițiat de recurentul-pârât a pus în discuție, și problema referitoare la acoperirea prejudiciul suferit de reclamant în executarea contractului de amenajare a lucrărilor la imobilul ce a fost expropriat, pentru considerentele redate anterior, Înalta Curte a admis și recursul formulat de această parte în limitele sale.

Recurentul-pârât a criticat decizia și din perspectiva obligării sale la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 4 aprilie 2008 - 11 octombrie 2010.

Această critică a recurentului a fost apreciată ca neîntemeiată.

Situația de fapt stabilită și reținută de instanțele de fond, denotă că reclamantul a demarat lucrările de amenajare, în urma cărora imobilul a devenit nefuncțional. Astfel, reclamatul este îndreptățit la dezdăunare prin plata sumei de 4.500 euro, reprezentând lipsa de folosință a imobilului pentru perioada arătată mai sus, întrucât, urmare a sistării lucrărilor de reamenajare la apartament, produsă în luna aprilie 2008, când a luat la cunoștință de măsura exproprierii, acesta s-a aflat în imposibilitate de a locui în imobil, ceea ce a condus la o limitare a prerogativelor dreptului de proprietate.

Cu privire la criticile recurentului-pârât, referitoare la greșita apreciere a materialului probator pe aspectul împiedicării reclamatului de a folosi imobilul în perioada de referință aprilie 2008 - octombrie 2010 ori a împrejurării referitoare la starea de nelocuit a imobilului litigios s-a reținut că nu pot constitui obiect al controlului judiciar în recurs, deoarece susținerile astfel formulate tind la schimbarea situației de fapt reținută de instanța de apel.

Nici criticile formulate de aceeași parte, care se referă la întinderea despăgubirilor acordate cu titlu de lipsă de folosință pentru perioada 2010 - 2011, în raport și de încheierile de îndreptare a erorii materiale și de completare și lămurire a dispozitivului hotărârii, nu sunt susceptibile de a fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., care să facă posibilă exercitarea controlului judiciar în recurs, deoarece nu vizează soluția și argumentele deciziei pronunțate de instanța de apel.

Pe de altă parte, prin hotărârea atacată, s-a dispus obligarea expropriatorului la plata sumei de 4.500 euro, cu titlu de lipsă de folosință pentru perioada 4.04.2008 (momentul când reclamantul a fost notificat de măsura exproprierii) și 11 octombrie 2010 (când a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului), așadar, pentru o altă perioadă decât cea în legătură cu care pârâtul formulează o serie de critici.

Reclamantul-recurent a criticat decizia atacată și din perspectiva neacordării sumei de 660 euro, cu titlu de cost al identificării unui imobil similar.

Recurentul-pârât a criticat, la rândul său, dispoziția tribunalului de obligare a expropriatorului la plata sumei de 660 euro, reprezentând cheltuieli pentru identificarea imobil similar.

Prin Sentința civilă nr. 2301 din 17 decembrie 2012, s-a decis acordarea în favoarea expropriatului, alături de celelalte despăgubiri, și a sumei de 660 euro, cu titlu de cheltuieli pentru identificarea unui imobil similar, hotărârea fiind modificată în calea de atac a apelului, în sensul respingerii acestor pretenții.

Și această critică nu se poate circumscrie vreunui motiv de nelegalitate care să fie apt pentru declanșarea controlului judiciar în recurs, întrucât vizează o măsură adoptată de instanța de fond în primă fază procesuală, iar, potrivit dispozițiilor art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea instanței de apel.

În consecință, constatând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nesocotirea art. 26 din Legea nr. 33/1994, în baza art. 312 alin. (1) și (3) și art. 315 C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile declarate de ambele părți împotriva hotărârii atacate și, pe cale de consecință, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, pentru ca instanța de rejudecare să procedeze la stabilirea întinderii prejudiciului cauzat de măsura exproprierii imobilului litigios, ținând seama de cele statuate prin decizia de casare.

Aspecte procedurale privind rejudecarea apelului:

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 17 septembrie 2018, sub nr. x/2010*.

Soluția instanței de apel (în rejudecare):

Prin Decizia nr. 137 A din 6 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de apelantul-reclamantul A. și de apelantul-pârât Municipiul București, prin primar general - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, împotriva Sentinței civile nr. 2301 din 17 decembrie 2012 pronunțate de Tribunalul București, secția IV-a civilă în Dosarul nr. x/2010.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul să achite reclamantului, cu titlu de despăgubiri:

- echivalentul în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății, a sumei 33.500 euro, reprezentând valoarea de circulație a imobilului din București, Calea x, sectorul 1;

- echivalentul în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății, a sumei 4.500 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 4 aprilie 2008 - 11 octombrie 2010;

- suma de 242.680,16 RON, reprezentând prejudiciul produs prin expropriere.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Au fost compensate cheltuielile de judecată constând în onorariul de expert.

S-a luat act că apelantul-reclamant și-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la valoarea de circulație a imobilului expropriat, instanța de recurs a respins în mod irevocabil motivele invocate de ambele părți și a validat, prin considerente, soluția instanței de apel privind obligarea pârâtului la plata sumei de 33.500 euro, echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua plății.

În acest context, având în vedere și dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, s-a constatat că aspectul privind valoarea de circulație a imobilului expropriat a fost soluționat în mod irevocabil de către instanța de recurs, neputând fi repus în discuție cu ocazia rejudecării apelului, astfel cum corect a susținut apelantul-reclamant.

De asemenea, referitor la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului expropriat, Curtea a constatat că, prin decizia nr. 952/22.03.2018, instanța de recurs a respins irevocabil motivele invocate de recurentul-pârât și a validat prin considerente soluția instanței de apel atât cu privire la cuantumul de 4.500 euro, echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cât și cu privire la perioada pentru care reclamantul este îndreptățit, respectiv 4 aprilie 2008 - 11 octombrie 2010.

În acest context, având în vedere și dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, s-a constatat că aspectul privind contravaloarea lipsei de folosință a imobilului expropriat a fost soluționat irevocabil de către instanța de recurs, neputând fi repus în discuție cu ocazia rejudecării apelului, astfel cum corect a susținut apelantul-reclamant.

Și în ceea ce privește costul identificării unui imobil similar, Curtea a constatat că, prin considerentele Deciziei nr. 952 din 22 martie 2018, instanța de recurs a validat soluția instanței de apel privind respingerea acestei pretenții.

În acest context, având în vedere și dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, s-a constatat că aspectul privind netemeinicia pretenției apelantului-reclamant la obținerea, în cadrul despăgubirilor produse prin expropriere, a costului identificării unui imobil similar, a fost soluționat în mod irevocabil de către instanța de recurs, neputând fi repus în discuție cu ocazia rejudecării apelului.

Pe de altă parte, referitor la prejudiciul ce derivă din expropriere, s-a reținut că, prin considerentele deciziei de casare, instanța de recurs a reținut existența unui atare prejudiciu și a legăturii de cauzalitate dintre dauna pretinsă și măsura exproprierii.

În raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., s-a constatat că aceste dezlegări în drept, date în mod irevocabil de către instanța de recurs, sunt obligatorii pentru instanța de apel, astfel că nu mai pot fi repuse în discuție în rejudecare.

Din cuprinsul deciziei de casare, au fost reținute ca relevante următoarele considerente:

"În raport de aceste argumente, care vizează examinarea legalității deciziei recurate din perspectiva modului de aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, se reține că instanța de apel a înlăturat eronat o serie de elemente care pot constitui componente ale unei juste despăgubiri, drept pentru care criticile reclamantului referitoare la determinarea prejudiciului cauzat prin expropriere se vădesc a fi întemeiate.

Așa fiind, întrucât ceea ce s-a stabilit în recursul de față este doar problema existenței prejudiciului generat de expropriere, a producerii acestuia și a legăturii de cauzalitate dintre dauna pretinsă și măsura exproprierii, Înalta Curte constată că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, în vederea aplicării corecte a legii, sub aspectul determinării întinderii și acordării acestei componente a prejudiciului pretins de expropriat".

Plecând de la aceste statuări cu caracter irevocabil din decizia de casare, și având în vedere dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., curtea de apel a constatat că are de stabilit în cauză, pe baza mijloacelor de probă administrate inclusiv în faza rejudecării apelului, întinderea prejudiciului generat de expropriere, care îndreptățește pe apelantul-reclamant la despăgubiri cu acest titlu.

Potrivit dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cuantumul despăgubirilor acordate pentru expropriere, este inclusă nu doar valoarea reală a bunului, ci și contravaloarea prejudiciului cauzat proprietarului, concluzie ce rezultă atât din interpretarea gramaticală a prevederilor legale ("despăgubirea se compune din valoarea reală a bunului și din prejudiciul cauzat proprietarului"), cât și din interpretarea logico-juridică, care impune pentru instanță obligația de a ține seama în calculul cuantumului despăgubirilor nu doar de prețurile de vânzare ale imobilelor (în determinarea valorii reale a imobilului), ci și de daunele aduse proprietarilor (în stabilirea prejudiciului cauzat).

În temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și principiilor generale care guvernează procesul civil, acordarea daunelor pentru prejudiciul cauzat, ca o componentă a despăgubirilor cuvenite pentru expropriere, poate fi făcută în baza dovezile administrate, inclusiv în ceea ce privește stabilirea întinderii prejudiciului ce rezultă din expropriere.

Sub acest aspect, curtea de apel a constatat, în primul rând, că apelantul-reclamant este îndreptățit a primi, cu titlu de prejudiciu produs prin expropriere, suma de 67.000 RON, reprezentând avans din prețul stabilit prin Contractul de vânzare-cumpărare și prestări servicii nr. x din 10 aprilie 2007. Apelantul-reclamant a făcut dovada achitării acestei sume, prin depunerea la Dosarul primei instanțe a facturii nr. x din 2 aprilie 2007 și a chitanței nr. x din 2 mai 2007. De altfel, prin Decizia nr. 952 din 22 martie 2018 a Înaltei Curți, instanța de recurs a reținut că această sumă intră în componența prejudiciului suferit de apelantul-reclamant prin expropriere, relevante fiind următoarele considerente:

"Este cert că reclamantul a suferit un prejudiciu prin expropriere, întrucât, prin pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, nu a mai beneficiat de lucrările de amenajare parțial executate, în privința cărora reclamantul a dovedit îndeplinirea obligației de plată a avansului din prețul Contractului nr. x/2007, nu însă și a diferenței de preț.

Prin urmare, aceste cheltuieli au fost eronat înlăturate de la acordare de către instanța de apel, deoarece reprezintă pierderi efectiv suferite de expropriat, ca o consecință directă a exproprierii, pierderi pe care expropriatul nu le-ar fi încercat dacă nu s-ar fi produs exproprierea, având un caracter efectiv, determinabil încă de la momentul exproprierii, respectând criteriile legale de acordare a despăgubirii pentru expropriere."

În al doilea rând, coroborând înscrisurile depuse la dosar, inclusiv în faza rejudecării apelului, instanța de apel a constatat că apelantul-reclamant este îndreptățit a primi, cu titlu de prejudiciu produs prin expropriere, și suma de 175.680,16 RON, reprezentând diferența de preț pretinsă de vânzător în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare și prestări servicii nr. x din 10 aprilie 2007, conform facturii fiscale seria x nr. x din 23 ianuarie 2019.

Curtea a mai reținut că apelantul-reclamant a făcut dovada plății acestei diferențe de preț, depunând la dosar un extras ce atestă transferul interbancar, la data de 28 ianuarie 2019, a sumei de 175.680,16 RON, în contul SC C. SRL.

În ceea ce privește emitenta facturii fiscale seria x nr. x din 23 ianuarie 2019 și, totodată, beneficiara plății interbancare a sumei de 175.680,16 RON, s-a constatat că SC C. SRL este fosta SC D. SRL (care are calitatea de vânzător în Contractul de vânzare-cumpărare și prestări servicii nr. x/2007), aspect ce rezultă din faptul că societățile au aceleași date de identificare (nr. de înregistrare în Registrul Comerțului Jx, CUI x, sediul în Chitila, Șos. x, județul Ilfov). De altfel, acest aspect nu a fost contestat în cauză de apelantul-pârât.

În legătură cu acest contract, din Adresa nr. x din 14 decembrie 2018, emisă de vânzătorul SC C. SRL, coroborată cu susținerile apelantului-reclamant, rezultă că acesta nu a încetat și că produsele predate de apelantul-reclamant în custodia vânzătorului, în baza procesului-verbal de predare-primire, recepție și custodie încheiat la data de 25 iulie 2007, sunt depreciate fizic și moral, prețul ce ar putea fi obținut din valorificarea lor fiind de aprox. 20% din valoarea inițială, respectiv aprox. 13.400 euro, incluzând TVA. Din aceeași corespondență între părți, a mai rezultat că obligațiile contractuale au fost executate în proporție de 85%, nefiind efectuate manipularea, încărcarea, descărcarea, transportul și montajul bunurilor comandate (ceea ce reprezintă 15% din valoarea totală a contractului).

Curtea a înlăturat susținerile apelantului-pârât, în sensul că aceste înscrisuri au fost întocmite pro causa, din moment ce, potrivit Certificatului constatator nr. x din 19 iunie 2014, apelatul-reclamant este asociat și administrator al SC E. SRL.

Certificatul constatator depus de apelantul-pârât la dosar nu se referă la SC C. SRL, societatea care a emis factura fiscală seria x nr. x din 23 ianuarie 2019 și a primit plata sumei de 175.680,16 RON, cu titlu de diferență de preț, ci la o altă societate (SC E. SRL), care nu are legătură cu cauza. Chiar dacă s-ar admite susținerea apelantului-pârât că este vorba despre societăți aflate într-un grup, în sensul că ar exista legături între asociați/acționari sau administratori, cu toate că nu s-a probat o atare împrejurare în cauză, Curtea a apreciat că nu poate primi solicitarea apelantului-pârât de înlăturare a înscrisurilor antemenționate din ansamblul probator al cauzei, întrucât contractul nr. x din 10 aprilie 2007 este valabil încheiat și nu s-a făcut dovada încetării lui până la acest moment, iar înscrisurile pe care apelantul-reclamant își întemeiază pretențiile sunt emise tocmai în executarea acestui contract. De asemenea, Curtea a apreciat ca fiind simple speculații, neprobate, susținerile apelantului-pârât, în sensul că părțile nu ar fi intenționat niciodată executarea Contractului nr. x/2007 și că acesta ar fi fost încheiat doar pentru a se obține anumite despăgubiri în urma exproprierii.

Apelantul-pârât a mai învederat că, în condițiile în care lucrările de amenajare s-au oprit în anul 2007, înainte de primirea notificării privind exproprierea, nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciu și expropriere. Curtea de apel nu a primit această susținere, constatând că existența legăturii de cauzalitate a fost dezlegată în mod irevocabil de către instanța de recurs.

Referitor la cheltuielile de judecată, constând în onorariul de expert, solicitate de apelantul-reclamant, curtea de apel, având în vedere că onorariul de expert în apel (primul ciclu procesual) a fost suportat în mod egal de ambele părți și că vor fi admise ambele apeluri, și, în aplicarea dispozițiilor art. 276 din C. proc. civ., a procedat la compensarea acestor cheltuieli. Totodată, în virtutea principiului disponibilității, s-a luat act că apelantul-reclamant și-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat.

Cererea de recurs (în al doilea ciclu procesual):

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general, solicitând admiterea recursului, cu consecința diminuării cuantumului despăgubirilor acordate pentru exproprierea imobilului situat în București, Calea x, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat, în esență, următoarele:

Prin Decizia nr. 952 din 22 martie 2018, instanța de recurs a statuat în sensul că "instanța de apel, cu ocazia rejudecării, în limitele învestirii sale, va stabili, pe baza dovezilor administrate și, eventual, a altor probe pe care le va aprecia necesare, întinderea prejudiciului generat de expropriere care îndreptățește pe reclamant la despăgubiri".

Rezultă că instanța de apel, cu ocazia rejudecării, trebuia să stabilească, prin coroborarea tuturor înscrisurilor depuse, dacă suma de 175.680,16 RON, reprezentând diferența de preț, pretinsă în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare și prestări servicii nr. x din 10 aprilie 2007, reprezintă un prejudiciu suferit de către reclamant.

Or, instanța de apel a preluat motivarea Înaltei Curți cu privire la suma reprezentând avans și a aplicat-o și la diferența de preț rezultată din Contractul nr. x/2007, fără a analiza dacă această din urmă sumă poate constitui un prejudiciu.

Recurentul a precizat, relativ la contractul de vânzare-cumpărare și prestări servicii nr. x, că acesta a fost încheiat în data de 10 aprilie 2007, termenul de finalizare a lucrării fiind convenit de către părți la 45 de zile lucrătoare de la semnarea contractului, iar avansul fusese achitat la data de 2 mai 2007.

Având în vedere că, timp de 11 luni, părțile nu au întreprins niciun demers pentru punerea în executare a contractului, sub aspectul executării lucrărilor de amenajare, nu se poate presupune, în mod rezonabil, că părțile contractului urmăreau executarea obligațiilor.

A considerat recurentul că este greu de presupus că părțile mai urmăreau finalizarea contractului, în condițiile în care orice proprietar diligent, care ar fi dorit să obțină în mod real o contraprestație din partea celeilalte părți și care a achitat un avans în cuantum foarte mare, ar fi făcut toate demersurile posibile pentru executarea contractului. Reclamantul nu a făcut dovada niciunui asemenea demers, iar atitudinea sa pasivă nu poate fi interpretată în sensul că urmărea executarea contractului.

S-a mai susținut că Notificarea nr. x din 4 aprilie 2008 a fost emisă în temeiul Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 262 din 2 noiembrie 2006, prin care zona în care era situat imobilul reclamantului a fost declarată de utilitate publică, situație cunoscută de către toți locuitorii din acea zonă. Prin urmare, reclamantul și-a asumat riscul, la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare și prestări servicii nr. x din 10 aprilie 2007, ca imobilul său să facă, în perioada următoare, obiectul procedurii exproprierii, notificarea transmisă de către expropriator în anul 2008 nefiind o măsură intempestivă, ci o consecință a lucrării demarate în urmă cu doi ani.

În plus, la dosar, nu a fost depusă nicio dovadă prin care reclamantul să fi probat propriile susțineri privind "starea de nelocuit" a apartamentului, nefiind dovedite nici lucrările de reamenajare.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", iar art. 3 alin. (1) din același act normativ reglementează faptul că "termenul prescripției este de 3 ani".

Reclamantul nu a invocat și nu a dovedit faptul că ar fi intervenit o cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției, motiv pentru care consideră recurentul a considerat că a intervenit prescripția dreptului furnizorului privind recuperarea diferenței de preț. Plata efectuată în anul 2019, în cursul rejudecării apelului are caracterul unei plăți voluntare, pentru care societatea C. S.R.L nu mai putea demara nicio procedură judiciară prin care să oblige reclamantul sa îi achite suma de 175.680,16 RON.

Întrucât reclamantul nu mai putea fi obligat sub nicio formă la plata acestei sume, acesta nu a suferit niciun prejudiciu, de nicio natură, privind neachitarea diferenței de preț, soluția instanței de apel privind încadrarea acesteia în cuantumul prejudiciului produs prin expropriere fiind excesivă.

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia".

Acest principiu este preluat din regulile de drept comun privind prejudiciul și, de asemenea, nu se poate susține faptul că simpla existență a prejudiciului naște automat dreptul la despăgubiri, fără a cerceta condițiile în care a apărut respectivul prejudiciu, obligație încălcată de către instanța de apel.

Pentru ca prejudiciul invocat de către reclamant, constând în prețul total al Contractului nr. x din 10 aprilie 2007, să fie susceptibil de reparare, în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, se impunea ca acesta să fie cert.

Prejudiciul constând în diferența de preț neachitată, ce derivă din contractul nr. x din 10 aprilie 2007, nu poate fi considerat cert, ci este un prejudiciu eventual, întrucât, la data soluționării apelurilor formulate în prezenta cauză, reclamantul nu putea fi obligat, de către cocontractant, să achite diferența de preț, ca efect al intervenirii prescripției dreptului material la acțiune.

Prin plata voluntară efectuată după 12 ani de la data la care Contractul nr. x din 10 aprilie 2007 trebuia finalizat și prețul achitat, reclamantul a contribuit în totalitate la producerea acestui prejudiciu.

S-a mai susținut că trebuia analizată conduita reclamantului prin prisma legăturilor de interese existente între reclamant și societatea furnizoare, respectiv a faptului că reclamantul este administrator și asociat al societății E. SRL, împreună cu F., acesta din urmă fiind asociat și administrator al societății C. SRL (fostă D. SRL), având sediul la aceeași adresă cu E. SRL, astfel încât nu ar putea fi primită opinia instanței de apel care înlătură susținerile potrivit cărora înscrisurile depuse au fost întocmite pro causa, întrucât ar fi vorba despre o societate care nu are legătură cu prezenta cauză.

Nu se poate susține că, dacă a fost depusă la dosarul cauzei o adresă din partea asociatului reclamantului, (fiind singura dovadă pe baza căreia instanța de apel a apreciat că înțelegerea contractuală ar fi fost valabil încheiată, că nu ar fi încetat până la acest moment și care atestă stadiul realizării lucrărilor), nu trebuie analizată și legătura de interese dintre aceste persoane, pentru a verifica dacă situația expusă poate fi verificată și prin prisma altor probe.

Instanța de apel nu a observat că singura probă pentru stabilirea întinderii prejudiciului au fost aceste înscrisuri întocmite pro causa, nefiind susținute de niciun alt mijloc de probă.

Proprietarul expropriat are dreptul la despăgubiri, cuprinzând atât valoarea reală a imobilului expropriat, cât și prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii, numai dacă prejudiciul nu are drept cauză însăși fapta proprietarului, care, deși pe deplin conștient de faptul că, pentru diferența de preț rezultată din contractul nr. x/2007, nu putea fi obligat la plata prețului contractului și, astfel, nu putea încerca niciun prejudiciu, totuși, a efectuat plata respectivă, cu ocazia rejudecării apelului.

Dacă reclamantul ar fi acționat cu bună-credință, prejudiciul constând în diferența de preț nu s-ar fi produs și nu se putea produce.

Astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa constantă, pentru a corespunde protecției instituită de prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reparația trebuie să fie rezonabilă și să țină seama de prejudiciul real cauzat. Or, în prezenta cauză, nu se poate reține ca fiind îndeplinită această cerință a realității prejudiciului provocat reclamantului expropriat.

Prejudiciul constând în diferența de preț nu are o bază reală, ci reprezintă doar o mărire ilicită a patrimoniului reclamantului, pe seama statului, și, având în vedere caracterul pur speculativ al acestui prejudiciu, acesta nu poate intra în sfera de reglementare și de protecție a art. 26 din Legea nr. 33/1994 și a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

S-a mai susținut că, potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel, nu se pot formula cereri noi, iar din cererea de chemare în judecată, se poate observa faptul că reclamantul a solicitat, cu titlu de prejudiciu, doar avansul achitat în temeiul Contractului nr. x/2007, considerând că "această sumă reprezintă un prejudiciu efectiv".

Diferența de preț nu intră nici în sfera de reglementare a alin. (2) al art. 294 C. proc. civ., nefiind vorba despre dobânzi, rate, venituri ajunse la termen, nici despre despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe.

Prin urmare, a considerat recurentul că instanța de apel, rejudecând apelurile formulate în prezenta cauză, a acordat în mod greșit, în favoarea reclamantului, suma de 242.680,16 RON, reprezentând prejudiciul produs prin expropriere.

Intimatul nu a formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., la recursul astfel susținut.

Analizând recursul exercitat în cauză, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale relevante, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, este necesar a se constata că hotărârea recurată a fost pronunțată într-un al doilea ciclu procesual, respectiv în rejudecarea căii de atac a apelului, ca urmare a soluției de casare dispusă prin Decizia civilă nr. 952 din 22 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I-a civilă.

În acest context procedural, instanța de rejudecare era ținută de limitele casării și de dezlegările date de instanța de casare, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. ultim din C. proc. civ. care prevăd că:

"(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

(3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată."

Relativ la limitele rejudecării apelului, trebuie reținut că ceea ce avea instanța de apel de lămurit, în speță, era exclusiv chestiunea întinderii prejudiciului care a fost cauzat reclamantului prin măsura exproprierii - prejudiciu care reprezintă una dintre componentele despăgubirii ce se cuvine acestuia în temeiul prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 - evaluarea lui trebuind a fi făcută subsecvent stabilirii de către instanța de recurs: a existenței prejudiciului generat de expropriere (prin raportare la cheltuielile contractate și realizate pentru lucrările de amenajare a imobilului expropriat), a producerii acestuia și a legăturii de cauzalitate între dauna pretinsă și măsura exproprierii.

Astfel, se impune a se observa că aspectele privind existența unui prejudiciu cauzat reclamantului-intimat de măsura exproprierii erau dezlegate de instanța de casare, așa încât ele se impuneau cu forța obligativității în etapa de rejudecare a apelului, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe cale de consecință, se constată că sunt formulate cu neobservarea exigențelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. susținerile critice prin care recurentul afirmă, în prezentul recurs, inexistența prejudiciului pretins de reclamantul-intimat, dedusă de recurent din conduita părților contractante în ce privește modul de executare a contractului nr. x din 10 aprilie 2007, și lipsa legăturii de cauzalitate între oricare dintre cheltuielile invocate de intimat cu acest titlu și despăgubirile care i se cuvin pentru exproprierea imobilului său.

Altfel spus, instanța de apel a reținut existența certă a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre acesta și exproprierea imobilului reclamantului-intimat, ca o consecință a statuărilor ce se regăsesc în decizia de casare, constatările instanței în acest sens fiind făcute în temeiul dispoziției procedurale menționate, iar nu în urma unei analize proprii a respectivelor aspecte.

Or, o atare situație conduce la concluzia că nu există temei spre a se constata nelegalitatea judecății realizate de instanța de rejudecare a apelului în ce privește includerea - în structura despăgubirilor - și a contravalorii prejudiciului reprezentat de cheltuieli făcute pentru lucrări de amenajare contractate și parțial executate în privința imobilului asupra căruia a intervenit exproprierea.

O altă critică formulată de recurent cu neobservarea prevederilor art. 315 din C. proc. civ. este aceea prin care se susține că "nu a fost depusă nicio dovadă prin care reclamantul să fi probat propriile susțineri privind starea de nelocuit a apartamentului, nefiind dovedite, de altfel, nici lucrările de amenajare". Susținerea astfel formulată se referă în mod evident la un aspect care nu a făcut obiect al trimiterii spre rejudecare, el fiind tranșat irevocabil - în precedentul ciclu procesual - de instanța de recurs, care a reținut că reclamantului i se cuvin despăgubirile în cuantum de 4.500, pentru lipsa de folosință a apartamentului (determinată de imposibilitatea folosirii apartamentului în litigiu ca locuință).

În ceea ce privește întinderea prejudiciului derivat din contractul nr. x din 10 aprilie 2007, încheiat între reclamantul intimat, pe de o parte, și SC C. SRL, pe de altă parte - contract al cărui obiect l-a constituit efectuarea de lucrări de reabilitare și amenajare a imobilului expropriat -, se constată că instanța de casare a stabilit necesitatea determinării cuantumului pretenției formulate în aceste coordonate pe baza probelor administrate de părți.

Însă, în demersul de a realiza o astfel de determinare valorică, era necesar ca instanța de rejudecare să aibă în vedere și limitele în care a fost descris respectivul prejudiciu prin cererea de chemare în judecată, pentru că descrierea făcută de reclamant constituia reperul în funcție de care se putea asigura corecta aplicare a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd, în mod imperativ, că:

"În apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi".

Din verificarea cererii introductive care fixează limitele obiective ale judecății, se poate constata că reclamantul A. a contestat despăgubirile stabilite de expropriator - pârâtul din proces - susținând că: evaluarea imobilului a fost greșit realizată, suma de 69.313 RON, propusă, fiind inferioară valorii reale a bunului respectiv; imobilul expropriat făcea obiectul unui contract de reabilitare și amenajare în valoare de aproximativ 60.000 euro; a achitat un avans de 30.000 euro din valoarea respectivului contract, sumă care reprezintă "un prejudiciu efectiv" a sistat lucrările menționate de reabilitare și amenajare, la data la care a aflat de expropriere; că, deși lucrările făcute nu se concretizează într-un plus de valoare a imobilului, pentru că nu erau terminate, ele trebuie, totuși, acoperite cu titlu de prejudicii, precizându-se că "le-a achitat din surse proprii".

La judecata în primă instanță a pricinii, instanța a reținut că investițiile efectiv realizate de reclamant pentru amenajarea imobilului expropriat au constituit doar o parte din cele contractate de acesta, iar în privința contravalorii lor, s-a apreciat că este inclusă în cea rezultată din evaluarea făcută de comisia de experți asupra imobilului expropriat.

Constatările în acest sens, făcute de prima instanță, au fost criticate în apel de către reclamantul apelant numai prin prisma modului de evaluare, susținându-se că valoarea investiției ar fi trebuit adăugată la valoarea imobilului pe care au dedus-o experții în urma comparației cu prețul unor imobile similare, și nu considerată ca o componentă a valorii bunului asupra căruia lucrările au fost realizate. În acest context, apelantul reclamant atribuia investiției realizate pentru amenajări o valoare 24.244 euro, și nu valoarea integrală ce a fost stabilită prin Contractul nr. x/2007.

Or, aceste susțineri ale reclamantului apelant, din cererea de chemare în judecată și din motivele de apel, reliefează cu evidență solicitarea sa de a fi incluse în despăgubirile cauzate de expropriere numai sumele pe care le cheltuise - în temeiul contractului de vânzare cumpărare și prestări servicii - până la data exproprierii, deci, implicit, învestirea instanțelor de fond și de apel de a se pronunța, conform exigențelor art. 129 alin. ultim și art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., numai cu privire la aceste sume, spre a determina prejudiciul derivat