ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1686/2015

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la data de 20 ianuarie 2011, precizată și completată la termenele de judecată din 15 noiembrie 2011 și 12 octombrie 2012, reclamanta R.A.- A.P.P.S.

a solicitat obligarea pârâtei SCA A. & A. la plata următoarelor sume: - 969.493,78 RON contravaloarea folosinței fără titlu a spațiului cu altă destinație decât cea de locuințe, pentru perioada 1 septembrie 2009-30 aprilie 2012; - 244.506,86 RON, prețul serviciilor prestate în perioada 1 mai 2010-31 iulie 2012; - 74.228,48 RON, prețul utilităților asigurate în perioada 1 martie 2010-31 iulie 2012; - 8173,29 RON, penalități pentru perioada 30 septembrie 2010-30 iunie 2010 și - 191.017,88 RON cu titlu de dobândă legală aferentă sumelor solicitate în perioada 30 septembrie 2010-30 iunie 2012. Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, prin sentința civilă nr. 930 din 7 martie 2014 a admis în parte cererea formulată de reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar București și a obligat pârâta SCA A. & A. București la plata sumei de 318.735,34 RON contravaloarea serviciilor prestate și a utilităților.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut în esență următoarele aspecte: - reclamanta a probat faptul că pârâta a ocupat spațiul închiriat și după expirarea termenului contractual și că nepredarea spațiului la încetarea raporturilor locative este imputabil SCA; - întinderea prejudiciului este cea stipulată în clauza penală din contractul de locațiune și prestări servicii din 2 septembrie 2005 (art. 12) astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 21 martie 2008 și respectiv prin hotărârea nr. 21 din 10 august 2008 a consiliului administrație al R.A.-A.P.P.S.; - prin art. 4 al hotărârii nr. 3 din 15 martie 2010 a consiliului administrație R.A.-A.P.P.S.

s-a revenit asupra hotărârii nr. 21 din 10 august 2009 în sensul eliminării din contractele încheiate de reclamantă a clauzei care prevedea perceperea unor despăgubiri calculate la nivelul a două chirii lunare; - nu s-a invocat și probat existența unui act adițional la contractul de locațiune și prestări-servicii din 02 septembrie 2005 prin care clauza de la art. 12 introdusă prin actul adițional din 21 martie 2008 să fi fost modificată în sensul celor decise prin hotărârea nr. 21 din 10 august 2009 a consiliului de administrație al RA-APPS; - singura clauză penală opozabilă SCA este cea stipulată în cuprinsul actului adițional din 21 martie 2008, acceptat de pârâtă prin semnătura reprezentantului său, conform căreia despăgubirea se calculează în funcție de valoarea maximă a chiriilor practicate la nivelul RA-APPS la data încetării contractului, respectiv la valoarea de 22 euro/mp/lună; - în raport de lămurirea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată făcută de R.A.-A.P.P.S la termenul din 14 iunie 2013, reclamanta a solicitat obligarea SCA la plata valorii serviciilor prestate și utilităților; - reclamanta, prin facturile emise a probat prestarea serviciilor și a furnizării utilităților; - expertul contabil a confirmat corectitudinea modului de calcul al sumelor pretinse de R.A.- A.P.P.S.

cu acest titlu; - cât privește plata penalităților de întârziere și a dobânzii legale, instanța de fond a considerat că potrivit dispozițiilor art. 1088 alin. (2) C. civ., pârâta nu este de drept în întârziere pentru îndeplinirea obligației de plată a prețului; - reclamanta nu a probat punerea în întârziere a pârâtei, astfel că aceasta nu poate fi obligată la plata penalităților de întârziere pentru perioada anterioară introducerii cererii de chemare în judecată (8173,29 RON); - dobânda legală aferentă contravalorii lipsei de folosință, preț al serviciilor și al utilităților asigurate, pentru perioada 30 septembrie 2009-30 iunie 2012, are caracter accesoriu în raport de cererea de obligare a pârâtei la plata debitelor principale; - temeiul de drept îl constituie răspunderea civilă delictuală; - cum instanța a considerat întemeiate numai cererile de obligare a pârâtei la plata prețului serviciilor prestate și a utilităților asigurate, reclamanta este îndreptățită să pretindă dobânda legală aferentă sumelor cuvenite cu acest titlu; - întrucât reclamanta nu a furnizat un mod de calcul detaliat al dobânzii solicitate pentru neonorarea la scadență a fiecărei categorii de obligații de plată în parte, instanța neputând determina cât anume este cuantumul dobânzii legale, a respins ca nefondată această cerere accesorie.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 1259/2014 din 15 decembrie 2014, a admis apelul declarat de reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar București împotriva sentinței civile nr. 930 din 07 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că, a admis și capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosință. A respins ca nefondat apelul declarat de către pârâta Societatea Civilă de Avocați A. & A. București împotriva aceleiași sentințe și în consecință a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 969.493,78 RON, reprezentând contravaloarea folosinței spațiului ocupat fără titlu în perioada septembrie 2009 - aprilie 2012. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele: 1. - Cu privire la apelul declarat de reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar București.

Instanța de fond a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata sumelor de: 244.506,86 RON, cu titlu de preț al serviciilor prestate în perioada mai 2010-iulie 2012 și 74.228,48 RON cu titlu de preț al utilităților asigurate în perioada martie 2010 - iulie 2012. - Referitor la solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 969.493,78 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a spațiului deținut fără titlu în perioada 1 septembrie 2009 - 30 aprilie 2012. Prin contractul de locație și prestări servicii din 2 septembrie 2005 încheiat între părți, reclamanta a asigurat contra cost, în perioada 24 octombrie 2005 - 23 octombrie 2006, folosința spațiului în suprafață de 912 m.p.

din care 590,41 m.p. în folosință exclusivă, iar 321,59 m.p. în folosință comună cu ceilalți locatari ai imobilului, situat în București, B-dul C., precum și a serviciilor de curățenie, pază a clădirii, căldură, apă, P.S.I., telefonie secundară, transport de persoane și mărfuri pe verticală, lucrări de reparații la clădire, întreținere și reparații a instalațiilor electrice, a combustibililor, energiei termice, apă, canal, salubritate. Prin actul adițional din 17 ianuarie 2006 dreptul de folosință al pârâtei s-a extins asupra unei suprafețe de 963,93 m.p. din care 631,01 m.p. în folosință exclusivă și 332,92 m.p. în folosință comună, iar prin actul adițional din 21 martie 2008, termenul contractului de locațiune a fost prelungit până la data de 23 octombrie 2008. Conform susținerilor reclamantei, contractul de locațiune a încetat prin ajungerea la termen la data de 23 octombrie 2008, aspect care nu a fost contestat de pârâtă.

Potrivit art. 13 din actul adițional din 21 martie 2008, semnat de părți în cazul nerespectării dispozițiilor contractuale cu privire la predarea spațiului la încetarea contractului, locatarul-beneficiar datorează locatorului-prestator contravaloarea lipsei de folosință a spațiului calculată la valoarea maximă a chiriilor practicate la nivelul R.A.-A.P.P.S. la data încetării contractului. Prin valoarea maximă a chiriilor practicate la nivelul R.A.-A.P.P.S. se înțelege cea mai ridicată chirie practicată de R.A.-A.P.P.S. pe m 2 indiferent de statutul suprafeței închiriate, ea aplicându-se întregii suprafețe a spațiului astfel cum este individualizat la art. 1 lit. a) din contract. Prin hotărârea consiliului de administrație al R.A.

- A.P.P.S. nr. 6 din 10 iunie 2008 s-a stabilit că cel mai mare tarif practicat pentru spații cu altă destinație decât cea comercială este 22 euro/m/lună, ca prin hotărârea consiliului de administrație al R.A.-A.P.P.S. nr. 21 din 10 august 2009 să fie modificată clauza penală stipulată în contractul de locațiune pentru neîndeplinirea de către locatar a obligației de predare a spațiului la sfârșitul locațiunii în următorul sens: în cazul nerespectării dispozițiilor contractuale cu privire la predarea spațiului la data încetării contractului, locatarul datorează lunar locatorului contravaloarea lipsei de folosință a spațiului la valoarea a două chirii lunare, prevedere care a fost eliminată prin hotărârea consiliului de administrație al R.A.-A.P.P.S.

nr. 3 din 15 martie 2010 (art. 4). Prin înscrisul denumit notă privind aplicarea unor dispoziții ale art. 3 din hotărârea consiliului de administrație al R.A.-A.P.P.S. nr. 21 din 10 august 2009 și ale art. 4 din hotărârea consiliului de administrație al R.A.-A.P.P.S. nr. 3 din 15 martie 2010, direcția juridică a R.A.-A.P.P.S. a propus aplicarea dispozițiilor menționate chiriașilor/foștilor chiriași care la data adoptării acestor hotărâri aveau contracte expirate, precum și recalcularea debitelor înregistrate de aceștia în contabilitatea sucursalelor, propunere care a fost adoptată de consiliul de administrație al R.A.-A.P.P.S prin hotărârea nr. 8 din 23 august 2010. Acest capăt de cerere a fost întemeiat de reclamantă pe clauza penală prevăzută de art. 12 din contractul de locațiune din 2 septembrie 2005 astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 21 martie 2008, respectiv prin hotărârea consiliului de administrație al R.A.-A.P.P.S.

nr. 21 din 10 august 2009. Reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada septembrie 2009-aprilie 2010, pentru folosința de către pârâtă a unui spațiu în suprafață totală de 867,48 m 2 , aplicând ca mod de calcul al chiriei suprafața totală de 867,48 m 2 x 6 euro/m 2 /30 zile x 2 = 5204,88 euro/lună, fără TVA.

Instanța de fond deși a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei (art. 998 C. civ.) a existenței clauzei penale și a întinderii prejudiciului, a respins totuși acest capăt de cerere pentru considerentul că reclamanta care s-a prevalat pentru a solicita plata despăgubirilor în sumă de 969.493,78 RON de dispozițiile art. 12 din contractul de locațiune și prestări servicii din 2 septembrie 2005 astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 21 martie 2008 și respectiv hotărârea nr. 21 din 10 august 2009 a consiliului de administrație al R.A.-A.P.P.S., nu putea opune pârâtei această din urmă hotărâre ci doar clauza penală cuprinsă în actul adițional din 21 martie 2008 care prevedea modul de calcul al despăgubirilor în funcție de valoarea maximă a chiriilor practicate la nivelul R.A.-A.P.P.S.

la data încetării contractului, respectiv la valoarea de 22 euro/m 2 /lună, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea nr. 6 din 10 iunie 2008 a consiliului de administrație al R.A.-A.P.P.S. A mai considerat instanța de fond că nu ar putea obliga pârâta la plata de despăgubiri conform singurei clauze penale opozabile acesteia (art. 12 în forma stabilită prin actul adițional din 21 martie 2008) deoarece s-ar ajunge la o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată și la nerespectarea obiectului acesteia. În contextul situației de fapt amintite și a succesiunii în timp a hotărârilor consiliului de administrație al R.A.-A.P.P.S. care au avut drept obiect reglementarea clauzei penale și a modului de calcul a chiriei datorate pentru folosința spațiului fără titlu, a dispozițiilor art. 1068, art. 1075, art. 977, 982 și 983 C. civ.

1864, Curtea a considerat netemeinică și nelegală abordarea instanței de fond a acestui prim capăt de cerere. Instanța a reținut că pârâta a continuat să ocupe spațiul dat anterior în locațiune, chiar și după împlinirea termenului stabilit contractual, respectiv data de 23 octombrie 2008 și că aceasta ar fi urmat să plătească despăgubiri calculate la valoarea unei chirii de 22 euro/mp/lună stabilită prin hotărârea nr. 6 din 10 iunie 2008 a consiliului de administrație al R.A. -A.P.P.S. Pârâta, prin semnarea actului adițional din 21 martie 2008 a fost de acord cu cuantificarea prejudiciului în cazul neîndeplinirii obligației principale de predare a spațiului la data încetării contractului, în sensul obligării locatarului la plata celui mai mare tarif al chirie practicate la nivelul R.A.

-A.P.P.S. pe m 2 Prin hotărârea nr. 21 din 10 august 2009 a consiliului de administrație R.A.-A.P.P.S., s-a eliminat clauza obligatorie referitoare la obligația chiriașilor de a achita contravaloarea lipsei de folosință a spațiului calculată la valoarea maximă a chiriilor, și s-a introdus o nouă clauză referitoare la obligația chiriașilor de a achita contravaloarea lipsei de folosință a spațiului, calculată la valoarea a două chirii lunare. Deci prin această hotărâre nu s-a eliminat clauza penală stipulată de art. 12 din contractul nr. 626/2005, așa cum eronat a reținut instanța de fond, ci a fost schimbat numai modul de calcul a folosinței spațiului fără titlu prevăzut de clauza penală de la art. 12, dispoziție favorabilă locatorului (art. 983 C. civ.

1864). Același lucru s-a reținut și în privința hotărârii nr. 3 din 15 martie 2010. Aceste două hotărâri ale consiliului de administrație al R.A.-A.P.P.S. (nr. 21 din 10 august 2009 și nr. 3 din 125 martie 2010) nu au avut ca obiect reconfigurarea juridică a clauzei penale sub aspectul existenței sale ci doar micșorarea întinderii cuantumului prejudiciului prin modificarea modului de calcul a chiriei percepute, modificări care avantajează în mod evident locatorul - debitor.

În consecință pentru toate aceste argumente Curtea a admis acest capăt de cerere și a obligat pârâta la plata sumei de 969.493,78 RON - contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada septembrie 2009- aprilie 2012. - în privința capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 8.173,29 RON calculate pentru perioada 30 septembrie 2009-30 iunie 2010. La data de 22 august 2005 între reclamantă, în calitate de prestator și pârâtă în calitate de beneficiar s-a încheiat contractul de prestări servicii, a cărui durată a fost prelungită prin actele adiționale din 25 ianuarie 2007, din 22 august 2007, din 17 iunie 2009 și din 27 iulie 2009, până la data de 25 iulie 2010, că prin art. 4 din contract s-a prevăzut că pentru fiecare zi de întârziere în îndeplinirea obligațiilor de plată asumate prin contract, beneficiarul datorează penalități de întârziere locatorului de 0,15%, aplicate la suma datorată, iar pentru utilități de 0,20%, care încep să curgă din ziua următoare expirării termenului de scadență respectiv a celor 6 zile lucrătoare, pentru luna expirată, cu excepția cazului în care beneficiarul nu a primit factura până la 30 ale lunii, în acest caz termenul fiind decalat cu un număr de zile egal cu cel al întârzierii.

Reclamanta a solicitat penalități de întârziere în temeiul clauzei penale prevăzute la art. 4 din contractul de prestări servicii din 22 august 2005, prin care părțile au determinat anticipat cuantumul prejudiciului în caz de neexecutare a obligației contractuale și prin care creditorul este scutit de sarcina probării prejudiciului. Penalitățile sunt datorate în condițiile îndeplinirii condițiilor legale respectiv a existenței culpei debitorului, a punerii în întârziere a acestuia, (cu excepția cazului în are debitorul este de drept pus în întârziere) și a neexecutării obligației.

În speță s-a reținut faptul că, pârâta SCA nu are calitate de comerciant potrivit dispozițiilor art. 7 C. com., deoarece este o societate civilă profesională de avocați care nu are personalitate juridică, iar raportul juridic dedus judecății are caracter comercial unilateral numai față de reclamantă, fiind de natură civilă pentru pârâtă, astfel că pârâta nu este de drept în întârziere pentru neîndeplinirea obligației de plată a prețului, că aceasta ar fi trebuit să fie pusă în întârziere de către creditoare printr-una din formele prevăzute de art. 1088 alin. (2) C. civ.

1864. Deci pentru a putea pretinde penalitățile de întârziere pentru neplata facturilor la scadență, debitoarea trebuia pusă în întârziere fie printr-o notificare scrisă, fie prin cererea de chemare în judecată și cum reclamanta nu a făcut dovada punerii în întârziere a pârâtei prin notificare, instanța a considerat că nu poate să admită capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere pentru perioada anterioară introducerii cererii de chemare în judecată. Instanța a respins susținerea reclamantei potrivit căreia data înscrisă pe factura fiscală ca dată a plății ar reprezenta o punere de drept în întârziere a debitoarei, în raport de natura juridică a facturii fiscale ca document justificativ care stă doar la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului său a cumpărătorului și care reprezintă un mijloc de probă numai cu privire la operațiunea efectuată.

Curtea a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 8173,29 RON cu titlu de penalități de întârziere, apreciind că factura nu îndeplinește cerințele art. 1079 alin. (2) pct. 2 C. civ. 1864, referitor la existența unei prevederi exprese stipulată contractual în sensul că debitoarea va fi în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesară notificarea sa. - Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în sumă de 191.017,88 RON, acesta a fost respins reținând că penalitățile nu se pot cumula cu dobânda legală, deoarece stipularea clauzei penale înlătură posibilitatea acordării dobânzii legale, întrucât atât dobânda legală, cât și penalitățile de întârziere reprezintă daune-interese, echivalentul prejudiciului.

2. - Cu privire la respingerea ca nefondat a apelului declarat de pârâta SCA A. & A. București. Legat de depunerea de către pârâtă a înscrisului sub semnătură privată intitulat proces-verbal de verificare și punctaj din 13 februarie 2014, care ar fi făcut dovada că pârâta a efectuat plăți în valoare de 2.123.838,26 RON, se apreciază că în mod corect nu a fost luat în considerarea la pronunțarea hotărârii de către instanța de fond de vreme ce acesta a fost depus după închiderea dezbaterilor, întrucât s-ar încălca jurisprudența instanțelor prin care s-a decis că ar fi nesocotit principiul contradictorialității, a dreptului fundamental la apărare și a rolului activ al instanței.

S-a respins susținerea pârâtei potrivit căreia reclamanta ar fi facturat servicii pentru o suprafață mai mare decât cea închiriată în raport de probele administrate (înscrisuri, raport expertiză contabilă) din care a rezultat că, reclamanta a operat modificări în facturarea serviciilor și utilităților în raport de micșorarea spațiului pe parcursul derulării contractului de locațiune și prestări servicii din 02 septembrie 2005. Curtea a reținut și faptul că expertiza contabilă efectuată în cauză a confirmat corectitudinea modului de calcul al sumelor pretinse de reclamantă cu acest titlu.

Nici critica ce vizează îmbunătățirile efectuate de pârâtă la spațiul din litigiu nu poate fi primită în condițiile în care în raport de dispozițiile art. 10 lit. i), aceasta a fost de acord cu clauza potrivit căreia îmbunătățirile, amenajările și instalațiile efectuate de locatar vor profita locatorului la încetarea contractului, fără posibilitatea solicitării de despăgubiri locatorului, întrucât aceste lucrări au fost efectuate de pârâtă pentru sporirea gradului de confort, ele neputând fi considerate utile și necesare deoarece nu au fost făcute pentru conservarea bunului. Întrucât pârâta nu a contestat folosirea spațiilor ulterior încetării contractului de locațiune și prestări servicii din 22 august 2005, instanța de apel a considerat corect că pârâta datorează contravaloarea serviciilor și utilităților în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ.

1864, constatând că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale. Faptul că pârâta nu a contestat într-un termen rezonabil facturile emise pe numele său pentru prestarea serviciilor și furnizarea utilităților, conduce la concluzia acceptării lor tacite, situație în raport de care s-a apreciat că este corectă soluția instanței de fond cu privire la respingerea apărărilor făcute de pârâtă cu privire la neacceptarea prețului serviciilor și al utilităților. Curtea a considerat ca fiind nefondate și susținerile pârâtei referitoare la nefumizarea de către reclamantă a serviciilor și utilităților facturate, în contextul în care pârâta a formulat apărări generice, fără a indica în mod concret și a proba corespunzător care anume servicii nu i-au fost prestate sau de ce utilități nu a beneficiat și care dintre facturile emise nu au fost acceptate la plată.

Împotriva deciziei nr. 1259/2014 din 15 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au declarat recurs reclamanta RA-APPS - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar București și pârâta Societatea Civilă de Avocați A. & A. București. 1.- Reclamanta RA-APPS - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar București prin recursul declarat întemeiat pe art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

critică decizia instanței de apel pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea în parte a acesteia în sensul admiterii în tot a apelului său, obligarea pârâtei și la plata penalităților în sumă de 8.173,29 RON și a dobânzii legale în cuantum de 191.017,88 RON pentru perioada 30 septembrie 2009-30 iunie 2010. După prezentarea situației de fapt, recurenta reclamantă a susținut în esență următoarele: - Cu privire la respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 8173,29 RON penalități de întârziere pentru perioada 30 septembrie 2009 - 30 iunie 2010 a arătat că soluția instanței de apel este greșită, motivat de faptul că aceasta nu a fost pusă în întârziere printr-una din formele prevăzute de art. 1088 C. civ., că în speță nu se mai impunea o asemenea măsură deoarece pârâta era de drept în întârziere din momentul împlinirii termenului la care obligația era scadentă, conform art. 4 din contractul din 22 august 2005, respectiv din ziua următoare expirării termenului de scadență a facturilor, conform art. 969 C. civ.

Recurenta a mai susținut că în raport de contractul care a stat la baza raporturilor dintre părți, debitorul este de drept în întârziere întrucât în cauză este vorba despre obligații continue, că acesta se impunea a fi obligat la plata prejudiciului pe care i l-a produs societății sale urmare a neexecutării obligațiilor asumate de a achita la termen prestările de servicii și utilitățile de care a beneficiat, conform art. 3 din contract. - Cu privire la respingerea capătului de cerere având ca obiect dobânda legală în cuantum de 191.017,88 RON calculată pentru perioada 30 septembrie 2009-30 iunie 2012 pentru folosința spațiului fără titlu, aferentă serviciilor și utilităților, a precizat că aceasta este datorată de pârâtă conform calculelor făcute, la suma globală solicitată, în temeiul O.G.

nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, în baza răspunderii civile delictuale. Recurenta a arătat că reținerea instanței de apel în sensul că penalitățile nu pot fi cumulate cu dobânda este greșită, întrucât obligațiile ce au ca obiect plata unei sume de bani produc dobândă de drept de la scadență. 2. Recurenta pârâtă Societatea civilă de avocați A. & A. București prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 1259/2014 din 15 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei în sensul respingerii în tot a acțiunii reclamantei.

În criticile formulate recurenta pârâtă a susținut în esență următoarele: - Cu privire la capătul de cerere care viza folosința spațiului fără titlu, consideră că soluția din apel este greșită întrucât nu-i sunt opozabile clauzele penale din hotărârile de consiliu ale RAPPS nr. 21 din 10 august 2009 și nr. 3 din 15 martie 2010 și că cel mult îi este opozabil actul adițional din 21 martie 2008, întrucât acestea sunt acte unilaterale, nesupuse publicității și că în condițiile în care nu a fost notificată nu avea cum să ia cunoștință de ele.

În acest sens a arătat că reclamanta pentru calculul acestei presupuse lipse de folosință a aplicat tarife foarte mari, că suprafața care a fost avută în vedere nu corespunde suprafeței reale din teren datorită predărilor succesive, ultimul act în acest sens fiind procesul verbal de predare-primire din 27 decembrie 2011. - Legat de capătul de cerere privind contravaloarea serviciilor facturate apreciază că și pe acest aspect decizia instanței de apel este nelegală în raport de probatoriul administrat în cauză, întrucât au fost facturate servicii neprestate în realitate, fără un calcul în acest sens și fără să țină cont de suprafețele pe care Ie-a avut în folosință efectivă, precum și în lipsa unui contract pentru perioada 1 martie 2010-31 iulie 2012 sau a altui temei legal.

În privința serviciilor de pază și întreținere curățenie, pârâta în mod constant a contestat modul de calcul al orelor prestate (a se vedea adresa nr. 59 din 13 noiembrie 2012); Arată că serviciile de întreținere și înlocuire instalații electrice, sanitare, termice, împreună cu reparațiile care erau în sarcina reclamantei și pe care le invocă acestea au fost efectuate în fapt de pârâtă, enumerând în acest sens lucrările executate de societatea sa, deși ele cădeau în sarcina reclamantei. - Utilitățile au fost calculate fără a se avea în vedere modificările în ce privește spațiul, luându-se în considerare și suprafață comună, ceea ce a dus la un calcul majorat, eronat, cu ignorarea probelor administrate în cauză la care și face referire.

Pârâta a solicitat practic și omologarea concluziilor raportului de expertiză efectuat de A.V., respectiv concluziile referitoare la obiectivele nr. 2 și nr. 3 și a precizat că reclamanta nu a făcut dovada serviciilor prestate. Deși i-a comunicat reclamantei punctul său de vedere cu privire la aceste aspecte, reclamanta a continuat să factureze serviciile neefectuate la tarifele practicate, pentru refuzul de plată a facturilor calculând penalități și dobânzi. Susține că soluția instanței de apel cu privire la respingerea penalităților și dobânzilor este legală. - în ceea ce privește înscrisul proces verbal de verificare și punctaj din 13 februarie 2014 a arătat că greșit a reținut instanța că societatea sa trebuia să ceară repunerea pe rol a cauzei, în condițiile în care acest aspect a fost menționat în scris, cu atât mai mult cu cât el făcea dovada efectuării plăților în valoare de 2.123.838,26 RON suficient de mare pentru acoperirea sumei solicitate de reclamantă.

I. Analizând recursul declarat de reclamanta RA-APPS - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar București împotriva deciziei nr. 1259/2014 din 15 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: - Este de observat că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, astfel că nu poate fi analizat.

- Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Critica prin care recurenta a susținut că este greșită soluția instanței de apel privind respingerea capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 8.173,29 RON calculate pentru perioada 30 septembrie 2009 - 30 iunie 2010, este nefondată.

Reclamanta a precizat că solicită penalități de întârziere în temeiul clauzei penale prevăzute la art. 4 din contractul de prestări servicii din 22 august 2005, a cărui durată a fost prelungită prin actele adiționale din 25 ianuarie 2007, din 22 august 2007, din 17 iunie 2009 și din 27 iulie 2009, până la data de 25 iulie 2010, prin care părțile au determinat anticipat cuantumul prejudiciului în caz de neexecutare a obligației contractuale și prin care creditorul este scutit de sarcina probării prejudiciului. Clauza penală pentru acordarea despăgubirilor este aplicabilă numai în cazul îndeplinirii condițiilor legale, respectiv a existenței culpei debitorului, a punerii în întârziere a acestuia, (cu excepția cazului în are debitorul este de drept pus în întârziere) și a neexecutării obligației.

Cum raportului juridic dintre părți are caracter comercial numai față de reclamantă, acesta fiind de natură civilă pentru pârâta SCA care nu are calitate de comerciant potrivit dispozițiilor art. 7 C. com., întrucât este o societate civilă profesională de avocați care nu are personalitate juridică se reține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile vechiului C. civ. și nu prevederile C. com. Pentru a fi de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen, în sensul art. 1079 pct. 2 C. proc. civ., era necesar ca prin convenția încheiată părțile să fi prevăzut o clauză în acest sens. În atare situație se apreciază că în speță, în mod just a reținut instanța de apel că pârâta nu poate fi considerată ca fiind de drept în întârziere pentru neîndeplinirea obligației de plată a prețului și că pentru a fi în această situație aceasta ar fi trebuit să fie pusă în întârziere de către creditoare printr-una din formele prevăzute de art. 1088 alin. (2) C. civ.

1864. Astfel, pentru a putea pretinde penalitățile de întârziere pentru neplata facturilor la scadență, debitoarea trebuia să fie pusă în întârziere fie printr-o notificare scrisă, fie prin cererea de chemare în judecată. Cum în cauză, reclamanta nu a făcut dovada punerii în întârziere a pârâtei prin notificare, instanța de apel în mod just a considerat că nu poate să admită capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere pentru perioada anterioară introducerii cererii de chemare în judecată. Susținerea recurentei reclamante potrivit căreia data înscrisă pe factura fiscală ca dată a plății ar reprezenta o punere de drept în întârziere a debitoarei nu poate fi primită, în raport de natura juridică a facturii fiscale care este un document justificativ ce stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului său a cumpărătorului și care are forță probantă numai cu privire la operațiunea efectuată.

În acest context, în mod corect instanța de apel a considerat că un astfel de document contabil nu poate fi asimilat cu ipoteza reglementată de dispozițiile art. 1079 alin. (2) pct. 2 C. civ. 1864, referitor la existența unei prevederi exprese stipulată contractual în sensul că debitoarea va fi în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesară notificarea și a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 8173,29 RON cu titlu de penalități de întârziere.

- Și soluția de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în sumă de 191.017,88 RON se apreciază ca fiind justă în condițiile în care părțile au convenit inserarea unei clauze penale în contract, stabilind astfel cuantumul despăgubirilor care se cuvin creditorului în cazul neexecutării contractului, știut fiind că în atare situație creditorul nu se poate prevala și de dispozițiile privind dobânda legală, care sunt aplicabile numai în lipsa clauzei penale sau a nulității acesteia și că penalitățile nu se pot cumula cu dobânda legală, deoarece stipularea clauzei penale înlătură posibilitatea acordării dobânzii legale, întrucât atât dobânda legală, cât și penalitățile de întârziere reprezintă daune-interese, echivalentul prejudiciului eventual.

2. Și recursul pârâtei Societatea Civilă de Avocați A. & A. București este nefondat. - Dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii judecătorești atunci când nu se arată motivele pe care aceasta se sprijină, dar și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, dar în cauză se constată că acest motivul nu poate fi primit, întrucât contrar susținerilor acesteia criticile invocate în apel au făcut obiectul examinării de către instanță, iar hotărârea a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Este de observat că în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a vizat greșita reținere a situației de fapt de către instanța de apel care ar fi facturat lipsa de folosință a spațiului la tarife foarte mari și pentru o suprafață mai mare decât cea folosită, în contradicție cu întregul probatoriu administrat în cauză, dar greșita reținere a situației de fapt în raport de greșita interpretare a probelor constituie o chestiune de fapt care nu vizează nelegalitatea hotărârii atacate, astfel că reaprecierea probelor administrate în cauză nu mai este posibilă în recurs, odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. În raport de acest aspect, se constată că instanța de apel a analizat toate criticile invocate prin cererea de apel, stabilind împrejurări de fapt, esențiale în cauză, cu evocarea normelor incidente, soluția pronunțată fiind în concordanță cu cele reținute în considerente.

- Și motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel este nefondat. Referitor la inopozabilitatea hotărârilor Consiliului de Administrație al RAPPS emise după data expirării contractului de locațiune se reține că prin aceste hotărâri a fost modificat cuantumul prejudiciului în sensul micșorării acestuia, situație care a avantajat-o pe recurentă raportat la întinderea prejudiciului cuantificat inițial prin actul adițional din 21 martie 2008, prin care s-a dispus calcularea lipsei de folosință a spațiului la valoarea maximă a chiriilor practicate de RAPPS la data încetării contractului.

Dispozițiile hotărârii nr. 6 din 10 iunie 2008 au fost adoptate înainte de încetarea contractului de locațiune 23 octombrie 2008, astfel că acestea îi erau opozabile recurentei chiar dacă nu i-au fost comunicate, avându-se în vedere că această comunicare nu era obligatorie și nici suspensivă de executare raportat la prevederile contractuale agreate de părțile semnatare privind aplicarea cauzei penale în cazul în care locatarul continua să folosească spațiul și ulterior încetării contractului. Prin hotărârea nr. 6 din 10 iunie 2008 a consiliului de administrație al R.A.-A.P.P.S. s-a stabilit valoarea chiriei datorate pentru nepredarea spațiului închiriat la data încetării contractului de 22 euro/mp/lună.

Pârâta, prin semnarea actului adițional din 21 martie 2008 a fost de acord cu cuantificarea prejudiciului în cazul neîndeplinirii obligației principale de predare a spațiului la data încetării contractului, în sensul obligării locatarului la plata celui mai mare tarif al chiriei practicate la nivelul R.A. - A.P.P.S. pe m 2 Prin hotărârea nr. 21 din 10 august 2009 a consiliului de administrație al R.A.-A.P.P.S., s-a eliminat clauza obligatorie referitoare la obligația chiriașilor de a achita contravaloarea lipsei de folosință a spațiului calculată la valoarea maximă a chiriilor și s-a introdus o nouă clauză referitoare la obligația chiriașilor de a achita contravaloarea lipsei de folosință a spațiului, calculată la valoarea a două chiri lunare.

Astfel prin această hotărâre nu s-a eliminat clauza penală stipulată de art. 12 din contractul nr. 626/2005, ci s-a dispus numai schimbarea modului de calcul a folosinței spațiului fără titlu prevăzut de clauza penală de la art. 12, dispoziție favorabilă locatarului art. 983 C. civ. 1864, același lucru reținându-se și în privința hotărârii nr. 3 din 15 martie 2010. Este de observat că hotărârile consiliului de administrație al R.A.-A.P.P.S. nr. 21 din 10 august 2009 și nr. 3 din 125 martie 2010 nu au avut ca obiect reconfigurarea juridică a clauzei penale sub aspectul existenței sale ci doar micșorarea întinderii cuantumului prejudiciului prin modificarea modului de calcul a chiriei percepute, modificări care avantajează în mod evident locatarul - debitor.

În raport de considerentele expuse se apreciază că în mod corect instanța de apel a obligat pârâta la plata sumei de 969.493,78 RON contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada menționată. - Nici critica prin care recurenta a susținut că decizia instanței de apel este nelegală și pe capătul de cerere privind contravaloarea serviciilor facturate nu poate fi primită, întrucât susținerile sale pe acest aspect vizează aspecte de netemeinicie ce se referă la probatoriul administrat în cauză de natură a demonstra că au fost facturate servicii neprestate în realitate, fără un calcul în acest sens și fără să țină cont de suprafețele pe care Ie-a avut în folosință efectivă.

- Legat de îmbunătățirile efectuate de pârâtă spațiului din litigiu, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 10 lit. i), pârâta a fost de acord cu clauza potrivit căreia îmbunătățirile, amenajările și instalațiile efectuate de locatar vor profita locatorului la încetarea contractului, fără posibilitatea solicitării de despăgubiri locatarului și că lucrările efectuate de pârâtă pentru sporirea gradului de confort, nu pot fi considerate utile și necesare deoarece nu au fost făcute pentru conservarea bunului. Așa fiind se constată că instanța de apel a considerat corect că pârâta datorează contravaloarea serviciilor și utilităților în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ. 1864, constatând că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.

- Cât privește critica prin care recurenta a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere înscrisul depus de pârâtă după închiderea dezbaterilor, respectiv procesul-verbal de verificare și punctaj din 13 februarie 2014, care ar fi făcut dovada că pârâta a efectuat plăți în valoare de 2.123.838,26 RON, se apreciază că în mod corect nu a fost luat în considerare la pronunțarea hotărârii de către instanța de fond, de vreme ce acesta a fost depus după închiderea dezbaterilor și că s-ar încălca jurisprudența instanțelor prin care s-a decis că ar fi nesocotit principiul contradictorialității și al dreptului la apărare. Chiar dacă pârâta a formulat o cerere de repunere a cauzei pe rol pentru a se discuta în contradictoriu cererea de încuviințare a administrării probei cu înscrisul menționat, Curtea a considerat că, potrivit dispozițiilor art. 151 C. proc.

civ. 1865, de vreme ce instituția repunerii pe rol este atributul exclusiv al instanței iar instanța nu a considerat necesare noi lămuriri, aceasta nu avea obligarea repunerii cauzei pe rol pentru a pune în discuție o cerere de probe care nu a fost formulată potrivit dispozițiilor legale. Așa fiind, cum decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamanta RA-APPS - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar București și de pârâta Societatea Civilă de Avocați A. & A. București împotriva deciziei nr. 1259/2014 din 15 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta RA-APPS - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar București și de pârâta Societatea Civilă de Avocați A. & A. București împotriva deciziei nr. 1259/2014 din 15 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2015.