ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 922/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 922/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 922/2016

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Fondul și hotărârea

instanței de fond.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, la 21 decembrie 2011, reclamanta RA A. SA a solicitat obligarea

pârâtei SC B. SA la plata sumei de 231.726,24 euro (T.V.A. inclus),

reprezentând lipsa de folosință a terenului în suprafață de

6.692,41 mp, respectiv a parcelei nr. 7 aferentă imobilului, situat în

București, calculată pe perioada noiembrie 2008-octombrie 2011,

echivalent lei - 1,005,900.44 la cursul Băncii Naționale a României

din 16 decembrie 2011.

Prin sentința nr. 6320 din 24

octombrie 2013, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată

excepția prescripției invocată de pârâtă și a respins

acțiunea ca neîntemeiată, obligând reclamanta la 14.192 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție prima instanță a reținut următoarele:

Pârâta a invocat excepția prescripției

pentru contravaloarea lipsei de folosință aferentă lunilor

noiembrie și decembrie (20 zile) 2008. Reclamanta a solicitat

contravaloarea lipsei de folosință asupra imobilului pentru perioada

noiembrie 2008 - octombrie 2011. Cererea de chemare în judecată a fost

depusă la data de 20 decembrie 2011 (data poștei). Reclamanta a

convocat pârâta la conciliere directă, conform art. 720

1

C.

proc. civ. la data de 25 octombrie 2011. În prezenta cauză termenul de

prescripție a fost suspendat pe durata concilierii, în condițiile art.

720

1

alin. (2) C. proc. civ. Astfel, tribunalul a apreciat că cererea

de chemare în judecată a fost introdusă în termenul de

prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1957,

excepția prescripției urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Pe fond, tribunalul a reținut

că terenul în suprafață de 6.692,41 mp (parcela nr. 7) aferent

imobilului, situat în București, este în proprietatea privată a

statului și în administrarea reclamantei, conform H.G. nr. 361/1993, H.G. nr.

60/2005, modificată și completată de H.G. nr. 265/2005, Anexa nr.

6, poziția nr. 324. Terenul are numărul cadastral și este

înscris în C.F. a Municipiului București sector 1 la PI./l. Din cuprinsul

încheierii din 12 martie 2008 rezultă că în cartea funciară este

înscris dreptul de proprietate al statului și dreptul de administrare a RA

A. SA - SC C. SA în baza H.G. nr. 33 din 09 ianuarie 2008, H.G. nr. 265 din 31

mai 2005, H.G. nr. 60 din 21 ianuarie 2005, H.G. nr. 533 din 30 mai 2002. Prin

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 642 din 02 iunie 1950 a fost

înființat Combinatul Poligrafic "K.", act normativ modificat

prin Hotărârea Consiliului de Miniștrii nr. 971 din 21 iunie 1954,

ambele acte fiind abrogate prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.

434 din 23 decembrie 1976, dată la care a fost înființată "G.",

patrimoniul acesteia fiind gestionat de J. Prin Decretul nr. 57 din 14 ianuarie

1990 emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale a fost înființată

D." Prin Protocolul încheiat la 5 februarie 1990, în baza Decretului nr. 57

din 14 ianuarie 1990 și a Decretului nr. 30 din 20 ianuarie 1990 privind

trecerea în proprietate a patrimoniului fostului Partid Comunist Român, s-a

procedat la predarea-primirea patrimoniului fostei G. către D. Prin H.G. nr.

375/1991, D." a fost reorganizata în societate comercială, respectiv

pârâta SC B. SA, activul și pasivul, împreună cu contractele

economice ale editurii fiind preluate pe baza de protocol de SC B. SA de la D."

Pârâta a justificat în prezenta cauză dreptul său de folosință

asupra terenului în suprafață de 2960 mp din terenul în

suprafață totală de 6.692,41 mp, ce alcătuiește

parcela nr. 7. Astfel, prin Decizia nr. 53 din 18 ianuarie 1974 a Biroului

permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București,

a trecut din administrarea E. - F. - în folosința G. (autoarea pârâtei),

fără plată și fără termen, terenul în

suprafață de 3.320 mp situat în București, sector 1, în vederea

construirii unui depozit subteran. Prin Decizia nr. 919 din 29 iulie 1974 a

Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al

Municipiului București s-a transmis autoarei pârâtei, fără

plată și fără termen, suprafața de teren neconstruit

de 2.660 mp situat în imediata vecinătate a terenului destinat construcției

depozitului subteran, în scopul construirii drumului de acces către

depozitul subteran. Prin procesul - verbal de recepție preliminară din

1976, s-a admis recepția Depozitului de hârtie pentru G., notându-se

faptul că există drum carosabil, alei, trotuare de acces la obiect.

În anexa nr. 1 la acesta, la poziția nr. 6, se regăsește și

calea de acces, denumită generic "Drumuri". La data de 14 martie

1978 s-a întocmit procesul - verbal de recepție finală al

obiectivului, ce a fost ulterior înscris în Registrul de transcripțiuni al

Judecătoriei sector 1 București, sub nr. 3984 din 23 martie 1998. În

anul 1983 s-a pus la dispoziția reclamantei, în aceleași

condiții, o suprafață de 300 mp teren întrucât era necesară

extinderea căii de acces. La 23 septembrie 1985 s-a întocmit

procesul-verbal de recepție a lucrărilor de investiții -

Extinderea căii de acces și platformei la depozitul de hârtie. Cele

două suprafețe de teren de 2.660 mp, respectiv 300 mp, cu

destinația drum de acces, sunt situate în parcela nr. 7, pentru care

reclamanta a justificat dreptul său de administrare.

Astfel, tribunalul reține că

proprietarul terenului ce formează obiectul prezentului litigiu a pus la

dispoziția pârâtei gratuit și fără termen o

suprafață de teren de 2.960 mp situata la adresa din București,

secto 1, actuala parcela nr. 7. Reclamanta nu a făcut dovada că

actele prin care s-a transmis reclamantei folosința gratuită și

fără termen a respectivei suprafețe de teren au fost modificate,

desființate, sau că proprietarul ar fi înștiințat pârâta în

legătură cu vreo modificare a regimului de folosință a

terenului. Reclamanta a înștiințat pârâta pentru prima dată în

legătură cu pretențiile sale privind lipsa de folosință

a terenului prin convocarea la conciliere din 25 octombrie 2011. În aceste

condiții nu se poate reține în sarcina pârâtei vreo faptă

ilicită care să justifice obligarea sa la plata vreunei

despăgubiri în favoarea reclamantei. În ceea ce privește restul

terenului ce compune suprafața parcelei nr. 7, se reține că

reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar fi ocupat terenul respectiv

sau că l-ar fi folosit în orice fel, deși sarcina probei îi revenea,

conform art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ. De altfel,

din probele administrate, rezultă că acesta este teren taluzat,

plantat cu arbori, fiind zona verde, pe teren fiind instalate conducte

exterioare de apă și canalizare.

În legătură cu temeiul de

drept invocat de reclamantă prin cerere, tribunalul reține că

aceasta a precizat mai multe texte din N.C.C., ce a intrat în vigoare la data

de 01 octombrie 2011. Având în vedere data nașterii raportului de drept

dedus judecății, tribunalul reține că litigiului îi sunt

aplicabile prevederile C. civ. din 1864. Din analiza prevederilor invocate se

reține însă că reclamanta a înțeles să invoce

prerogativele dreptului de proprietate și răspunderea civilă

delictuală a pârâtei. Dispozițiile legale privind dreptul de

proprietate invocate de reclamantă nu pot constitui temei al

pretențiilor acesteia, iar în cauză nu s-a făcut dovada

întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina

pârâtei. După cum s-a reținut anterior, nu s-a făcut dovada unei

fapte ilicite a pârâtei care să fi produs reclamantei vreun prejudiciu,

astfel încât nu se poate dispune obligarea pârâtei la plata vreunei despăgubiri

în favoarea reclamantei.

Pentru considerentele de fapt și

de drept reținute, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată. În

baza art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a reclamantei,

tribunalul a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată

efectuate de pârâtă, reprezentând onorariu expert și onorariu avocat.

Apelul și hotărârea

instanței de apel în primul ciclu procesual.

Împotriva sentinței a declarat

apel reclamanta.

Intimata a depus întâmpinare prin care

a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.

Prin Decizia nr. 700 din 22 septembrie

2014, Curtea de Apel București a respins apelul ca nefondat.

Recursul și hotărârea

instanței de recurs în primul ciclu procesual.

Împotriva Deciziei nr. 700 din 22

septembrie 2014 a formulat recurs reclamanta.

Prin Decizia nr. 1240 din 06 mai 2015,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat

decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare

Curții de Apel București.

Instanța de recurs a reținut

că motivarea instanței de apel a fost „lacunară, deficitară

și incompletă”, analizând doar actele din perioada 1974-1990. S-a dat

îndrumarea ca instanța de apel să analizeze situația și

ulterior lui 2008.

Apelul și hotărârea

instanței de apel în al doilea ciclu procesual.

În rejudecare, instanța de apel

reține următoarele:

Față de data acțiunii

și data stăpânirii imobilului în discuție sunt aplicabile

prevederile C. civ. și C. proc. civ., iar nu cele ale noului C. civ.

și N.C.P.C.

Conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârile instanței de recurs sunt obligatorii pentru

instanțele de fond în ce privește problemele de drept dezlegate

și necesitatea administrării unor probe. Lecturând decizia de casare,

se observă că prin aceasta nu au fost dezlegate probleme de drept

și nici nu a fost stabilită necesitatea administrării unor

anumite probe.

Ținând seama de art. 315 alin.

(3) C. proc. civ. și de motivele care au stat la baza deciziei de casare,

instanța de apel va proceda la motivarea completă a deciziei de

față în sensul explicării considerentelor avute în vedere la

pronunțarea soluției.

Acțiunea dedusă

judecății este acțiunea proprietarului unui imobil public

(exercitată prin titularul dreptului de administrare exclusiv) prin care

se solicită despăgubiri pentru faptul că pârâta ar fi lipsit

nelegal pe reclamantă de folosința imobilului în discuție.

Deși reclamanta nu precizează expres natura juridică a

despăgubirilor solicitate, față de modul în care își

motivează pretențiile, rezultă că aceste despăgubiri

ar fi un beneficiu nerealizat, iar nu o pagubă efectivă deoarece

evaluarea despăgubirilor a fost realizată prin raportare la chiria

perceptibilă pentru spațiul ocupat. Din alt punct de vedere, chiria

pentru un imobil are natura juridică a unui fruct civil (conform art. 483

C. civ). Astfel, acțiunea de față este acțiunea

proprietarului unui imobil public (exercitată prin titularul dreptului de

administrare) prin care se pretind fructele civile de la stăpânitorul

bunului. Din această tipologie a acțiunii (care nu contravine în

niciun fel naturii delictuale invocate expres și neechivoc de

reclamantă) rezultă două consecințe relevante: prima este

aceea că reclamanta neagă orice drept al pârâtei la folosința

bunului, iar a doua este aceea că în această materie, C. civ. prevede

expres reguli derogatorii de la regulile generale delictuale, și anume

limite de dezdăunare, conform art. 485 C. civ.

În ce privește negarea dreptului

pârâtei la folosința bunului imobil în chestiune, se observă că

pârâta a invocat un drept de folosință gratuită și

perpetuă asupra imobilului, acordat prin acte administrativ-normative de

către proprietarul bunului (statul român), în vederea utilizării

depozitului său subteran.

În ceea ce privește aplicarea art.

485 C. civ. se observă că dacă pârâta ar fi doar un detentor de

bună credință, atunci nu poate fi obligată la plata

fructelor civile. Prin urmare, în această ipoteză, pârâta nu ar putea

fi obligată la plata unei chirii pe care reclamanta pretinde că ar fi

putut să o obțină.

În cauză, în fapt, situația

poate fi sintetizată astfel: pârâta a primit prin acte publice,

administrativ normative, o folosință numită la acea dată

(anterioară 1990) „gratuită și perpetuă” asupra unui

imobil-teren compus din spațiu verde și un drum de acces pentru

depozitul subteran care nu are altă cale de ieșire către drumul

public. De menționat că nu se arată în actele respective că

folosința acordată este exclusivă. Ulterior anului 1990 a

început un proces de „reamenajare juridică” a zonei respective finalizat

prin acordarea dreptului de administrare exclusivă inclusiv asupra

imobilului în discuție către reclamantă. Și acest proces

este realizat prin acte administrativ normative (H.G.) tot de către

proprietarul bunului, anume statul român. Terenul în discuție este ocupat

de către pârâtă chiar și prin nesocotirea somațiilor

reclamantei (aspect necontestat de părți, dar explicat diferit de

fiecare).

Față de această

situație, în drept, instanța de apel reține că pârâta a

început stăpânirea terenului în discuție cu

bună-credință în baza unor acte publice și de autoritate

publică emise conform legii la acea dată. Buna credință

constă în convingerea perfect justificată că are un drept de

folosință asupra terenului.

Pierderea bunei-credințe nu poate

surveni prin notificările reclamantei, nici prin înscrierile de carte

funciară privind dreptul de administrare exclusivă al reclamantei

pentru că niciuna din aceste situații nu înseamnă automat

negarea explicită și imperativă a oricărui drept al pârâtei

asupra terenului. Doar un act juridic imperativ care ar tranșa neechivoc

lipsa dreptului pârâtei ar fi avut aptitudinea de a determina încetarea

bunei-credințe a pârâtei. În speță, hotărârea

judecătorească de care vorbește reclamanta (de desființare

a unei construcții) nu pune cu necesitate în discuție dreptul de

folosință al pârâtei asupra terenului (ci doar dreptul de a edifica o

construcție pe acel teren), iar actele normative prin care a fost atribuit

un drept de administrare exclusivă asupra terenului pentru reclamantă

nu infirmă automat co-existența unui drept de folosință al

pârâtei, pentru că folosința bunului de către un terț poate

surveni în condițiile unei administrări exclusive.

Prin urmare, chiar dacă s-ar

accepta că actualmente nu mai există un drept al pârâtei la folosirea

bunului, totuși pârâta stăpânește (în sensul și în limitele

unei folosințe) terenul în discuție cu bună credință

încât în baza art. 485 C. civ. nu poate fi ținută să

plătească proprietarului (sau celui care stă în judecată în

numele acestuia) fructele civile.

Pentru o analiză exhaustivă

a cauzei, conform solicitărilor instanței de recurs, instanța de

apel mai arată:

Despăgubirile pretinse de

către reclamantă (despre care s-a stabilit că reprezintă un

beneficiu nerealizat) nu pot fi acordate și pentru că ele nu au un

caracter cert. Beneficiul nerealizat, lucrum cessans, alături de paguba

efectiv suferită, descrie în mod complet prejudiciul ce poate fi reparat.

Caracterul cert al beneficiului nerealizat nu se raportează la ideea de

„efectivitate” pentru că prin definiție nu reprezintă o

daună efectivă, damnum emergens (adică să fie deja

produsă). Prin natura sa beneficiul nerealizat, lucrum cessans, se

raportează la o virtualitate, la o probabilitate. Desigur că aceasta

ridică dificultăți de apreciere a întinderii. Beneficiul

nerealizat înseamnă deci un beneficiu ipotetic (ce ar fi fost obținut

în situația când terenul nu ar fi fost ocupat de către pârâtă)

și deci se situează la un nivel probabilistic (nu neapărat la

nivelul indubitabilului). Însă, probabilitatea înseamnă

într-adevăr o rigurozitate a susținerilor și a dovezilor,

nefiind suficient să existe simpla posibilitate a obținerii acelui

beneficiu, ci trebuie să se demonstreze că cel mai probabil acel

beneficiu ar fi fost efectiv obținut. De aceea era necesar și util ca

reclamanta să motiveze detaliat cum ar fi putut fi utilizat respectivul

teren de către alte persoane pentru a se putea percepe chirii și apoi

să dovedească realitatea celor afirmate (sarcina probei revenindu-i

conform art. 1169 C. civ.). În speță, nivelul de certitudine nu poate

fi considerat a fi atins dat fiind că terenul este compus din spațiu

verde și drum de acces. Nu există o piață a chiriilor

pentru spațiu verde și drumuri de acces către locuri închise ce

aparțin terților, astfel încât să se poată considera

că probabilitatea obținerii unei astfel de chirii este dovedită

prin notorietate.

Aparența în drept este în

favoarea pârâtei. Aceasta înseamnă că strict formal pârâta a

prezentat un titlu care îi permite folosirea terenului (astfel se explică

și analiza detaliată a actelor de până în 1990 realizată în

prima judecată a apelului, analiză care nu a fost infirmată de

către instanța de recurs, ci considerată incompletă pentru

că nu a depășit și anul 1990). Până la desființarea

explicită a titlului respectiv nu se poate considera că dreptul de

folosință al pârâtei a dispărut doar prin schimbarea sistemului

statal început în 1990 și nu se poate considera că în acțiunea

dedusă judecății de față trebuie comparate titlurile celor

două părți. Ținând cont de limitările procedurale

arătate la începutul motivării deciziei de față,

instanța de apel reține că la nivelul aparenței în drept,

dreptul invocat de pârâtă pare a fi în realitate o servitute de trecere.

În acest sens pledează faptul că a fost constituit de către

proprietar, că a fost constituit pentru deservirea depozitului pârâtei

care nu are altă cale de acces, că existența unei servituți

este posibilă în limitele legii chiar și asupra bunurilor proprietate

publică, că în concret terenul în discuție este un drum de acces

plus spațiu verde limitrof. Regimul juridic al acestui drept nu face parte

din obiectul judecății de față și, prin urmare,

instanța nu poate tranșa nici existența, nici limitele, nici

caracterul (gratuit sau oneros) constituirii servituții (gratuit sau

oneros), nici modul de exercitare.

Recursul și considerentele

instanței de recurs în al doilea ciclu procesual.

Împotriva Deciziei nr. 1951 din 19

noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a

civilă, a declarat recurs reclamanta RA A. SA, solicitând în principal, în

raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., să se constate

nulitatea hotărârii recurate, cu consecința casării și

trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului,

modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului și schimbarea

hotărârii apelate în sensul admiterii acțiunii, respectiv obligarea

pârâtei la plata sumei de 231.726,24 euro (în echivalent lei la data

efectuării plații) reprezentând contravaloare lipsă de

folosință.

Recurenta a invocat dispozițiile art.

304 pct. 9 și art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Susține că soluția

consacrata de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină

și o legitimare incontestabilă ce decurge din însăși

rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând însă

obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept

dezlegate și la necesitatea administrării unor probe. Prin urmare,

modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit

principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs,

este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța

determinată să rejudece cauza nu poate să refuze o atare

interpretare sub cuvânt că judecătorii sunt independenți și

se supun numai legii. Hotărârea instanței judecătorești

asupra problemelor de drept are valoarea unui izvor de drept secundar și,

oricum, legea este aceea care prevede regula ce se impune a fi aplicată.

Arată că instanța de

apel, în rejudecare, nu numai că a încălcat Decizia nr. 1240 din 06

mai 2015, pronunțata de Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin care i s-au pus în vedere anumite aspecte esențiale pe

care trebuie să le verifice, ci a contrazis flagrant și

discreționar decizia instanței superioare și, încălcând

prevederile art. 315 C. proc. civ., a nerespectat îndrumările date de

instanța de casare cu privire la problema de drept dezlegată.

Cu alte cuvinte Curtea de Apel

București, în rejudecare, îi explică Înalta Curte de Casație

și Justiție de ce a pronunțat soluția care a fost

casată, fără a ține cont de faptul ca i s-a pus în vedere

ca în rejudecare să analizeze și actele ulterioare anului 2008

acestea fiind de esența obiectului cauzei, considerând că în drept

și în fapt Înalta Curte de Casație și Justiție nu i-a pus

nimic în vedere.

Condițiile determinate de

instanța superioară sunt obligatorii pentru judecătorii

apelului, iar instanța de rejudecare nu poate refuza o atare îndrumare,

rezultatul nerespectării acestor îndrumări fiind nulitatea hotărârii

date în rejudecare.

Raportat la cele învederate și

ținând cont de îndrumările date de instanța superioară,

ignorate total de instanța de apel în rejudecare, recurenta solicită să

se constatate nulitatea hotărârii date în rejudecare.

În subsidiar, recurenta solicită

să se constate că instanța de apel a pronunțat o

hotărâre netemeinică și nelegală.

Referitor la aplicabilitatea

dispozițiilor art. 485 C. civ., recurenta susține că

instanța de apel, pentru a doua oară, își circumscrie

argumentele de drept în lumina actelor normative din anul 1974 și 1990,

acte care se referă la modul în care s-a transmis dreptul de

folosință a imobilului și succesiunea de acte normative. Conform

îndrumărilor deciziei de casare, trebuia să se pronunțe asupra

obiectului cauzei sub toate aspectele învestirii sale, respectiv, ulterior

datei de 21 noiembrie 2008.

Înainte ca RA A. SA-SC C. SA să

dobândească calitatea de administrator exclusiv al parcelei nr. 7, asupra

întregului imobil ,,H." s-a exercitat un drept de administrare pe cote

indivize de către RA A. SA - SC C. SA - în procent de 59% și I.- în

procent de 41%, așa cum s-a hotărât prin H.G. nr. 361/1993. Ulterior,

fiind întocmită documentație în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr.

834/1991, a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietatea emis

de Ministerul Culturii și au fost demarate procedurile de ieșire din

indiviziune în baza H.G. nr. 33/2008. În urma definitivării procedurilor

de ieșire din indiviziune cu I., RA A. SA - SC C. SA a dobândit calitatea

de administrator exclusiv al parcelei nr. 6, iar prin încheierea de întabulare,

s-a dispus înscrierea în Cartea funciară a loturilor /parcelelor de teren

și partea de construcție ce revin în exclusivitate RA A. SA - SC C.

SA). Potrivit H.G. nr. 33/2008, în patrimoniul RA A. SA figurează dreptul

de administrare exclusiv asupra terenului în suprafața de 6.692,41 mp

desemnat ca parcela nr. 7 . Dreptul de administrare în numele Statului Român, a

devenit exclusiv ca urmare a ieșirii din indiviziune dispuse prin

hotărârea arătata.

Potrivit Încheierii nr. 182997 din 12

martie 2008, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară sector 1 a

făcut și mențiunile corespunzătoare în evidențele

cadastrale, în baza H.G. nr. 33/2008, parcela în cauză având număr

cadastral, fiind înscris în C.F. a sectorului 1. Ca atare, dreptul de

proprietate al Statului Român asupra parcelei mai sus menționate, precum

și dreptul de administrare al RA A. SA a fost dobândit prin efectul legii,

mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, fiind înscris în Cartea

funciară.

Dobândirea dreptului de proprietate

prin lege, operand astfel ope legis, are ca efect stingerea, încetarea

oricărui al drept de proprietate sau dezmembrământ al acestuia, sau

oricărui alt drept, așa cum este și dreptul de folosință

asupra terenului în discuție.

Ca atare, până la

pronunțarea unei eventuale hotărâri judecătorești prin care

să se dispună nulitatea titlului de proprietate al Statului Român,

și a dreptului de administrare al RA A. SA, acesta este valabil și

își produce pe deplin efectele conform legii.

Deși pârâta a semnat de primirea

notificării din 21 noiembrie 2008, aceasta nu s-a prezentat. În atare

condiții fapta ilicită, săvârșita cu vinovăție de

către intimată, constă tocmai în încălcarea

dispozițiilor imperative stabilite de Legea Organica cu privire la

conținutul și limitele dreptului de proprietate.

Dacă instanța de apel ar fi

avut în vedere actele ulterioare anului 2008, ar fi sesizat reaua credința

a intimatei și nu ar fi pronunțat o hotărâre din care să rezulte

faptul că fructele civile nu s-ar cuveni subscrisei, raportat la art. 485 C.

civ. În concepția C. civ. fructele se cuvin proprietarului în puterea

dreptului de accesiune (art. 488). Prin excepție, posesorul

câștigă proprietatea fructelor sub condiția de a fi de

bună-credința, adică de „a poseda ca proprietar în puterea unui

titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute"

(art. 486). Buna-credință trebuie să existe în momentul

fiecărei perceperi a fructelor. Ea încetează de îndată ce

posesorul a cunoscut viciile titlului său, acesta pierzând dreptul de

proprietate asupra fructelor percepute ulterior. În consecință, ulterior

notificării din anul 2008, subscrisa este îndrituită a solicita

contravaloarea lipsei de folosința a spațiului, dobândirea dreptului

de proprietate operand ope legis și are ca efect stingerea, încetarea oricărui

alt drept de proprietate sau dezmembrământ al acestuia, sau oricărui

alt drept, așa cum este și dreptul de folosința asupra terenului

în discuție.

Instanța de apel în mod

greșit apreciază că intimata-pârâtă deține și

folosește imobilul în baza unui titlu ce nu a fost desființat

până în prezent. Dreptul de folosința al intimatei-pârâte, chiar dacă

ar fi existat, nu-și mai produce efectele.

Concluziile instanței de apel

sunt eronate, fiind date cu aplicarea greșita a legii.

Recurenta mai susține că

este îndreptățită la despăgubiri pentru lipsa de

folosință asupra terenului ca o compensație a privării sale

de drept. Persoana care a uzurpat dreptul este ținută a răspunde

din punct de vedere civil, adică a despăgubi persoana

îndreptățită la folosință pentru prejudiciul cauzat,

fapta fiind ilicita, căci nimănui nu-i este permis să aducă

prin fapta sa vreo vătămare unei alte persoane, ori drepturilor

acesteia, în condițiile în care art. 998 C. civ. stipulează în mod

expres, că orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu,

obliga pe cel din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara.

Reținând caracterul ilicit al faptei intimatului, ne situam în planul

răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește cuantumul

sumei pretinse cu titlu de despăgubiri, aceasta a fost solicitată în

baza raportului de evaluare depus la dosarul cauzei, întocmit în conformitate

cu dispozițiile legale în vigoare și cu respectarea tuturor

parametrilor prevăzuți de lege. Expertiza efectuată de

instanța de fond este incompletă și eronată,

nerăspunzând obiectivului stabilit, respectiv determinarea lipsei de

folosință pentru perioada noiembrie 2008-octombrie 2011.

Prejudiciul trebuie reparat

proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând

cont de împrejurările din speța de față.

Recursul este fondat pentru cele ce se

vor arăta în continuare:

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. de la 1864, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului. Pe de altă parte, instanța de trimitere,

păstrându-și independența și dreptul de apreciere, mai este

obligată să se conformeze și îndrumărilor date de instanța

de control judiciar pentru corecta stabilire a situației de fapt,

dispunând administrarea probelor și examinând apărările

părților deoarece aceste îndrumări sunt de esența

atribuțiilor ce revin instanței de control judiciar, astfel că

în rejudecare instanța este obligată să lămurească acele

împrejurări de fapt indicate de instanța de recurs. Indicațiile

instanței de casare cu privire la lămurirea anumitor împrejurări

de fapt atrag atenția asupra încălcării săvârșite de

instanță în hotărârea cenzurată în recurs și

ajută instanța de rejudecare în vederea pronunțării unei

soluții legale și temeinice.

Respectând dezlegările date de

instanța de recurs asupra unor probleme de drept și urmând

îndrumările date de instanța de recurs, instanța de trimitere

este obligată să judece din nou cauza putând să dea aceeași

soluție sau o soluție diferită, pe care trebuie să o

motiveze în fapt și în drept.

În rejudecare, instanța nu se

poate limita să completeze considerentele soluției din ciclul

procesual anterior ci trebuie să rejudece cauza și să dea o

nouă soluție, pentru că hotărârea casată nu are nici o

putere, practic nu mai există, potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin

prisma celor arătate anterior și a criticilor de nelegalitate invocate,

Înalta Curte constată că instanța de apel în rejudecare nu a

respectat îndrumările deciziei de casare de a stabili situația de

fapt și temeiul deținerii bunului de către pârâtă după

anul 2008, ceea ce presupune administrarea probelor necesare și evaluarea

acestora, și de a ține seama de această situație la

pronunțarea soluției, reținând la pag. 12 din decizie

următoarele. ”Lecturând decizia de casare în cauză se observă

că prin aceasta nu au fost dezlegate probleme de drept și nici nu a

fost stabilită necesitatea administrării unor anumite probe”.

Mai mult decât atât, instanța de

rejudecare nici nu a rejudecat cauza ci s-a limitat să completeze

motivarea soluției inițiale din decizia casată menționând

la pag. 12 din decizie următoarele; ”(…) va proceda la motivarea

completă a deciziei de față în sensul explicării

considerentelor avute în vedere la pronunțarea soluției.” Deci

instanța practic nu a rejudecat cauza ci a completat motivarea

soluției inițiale, deși soluția fusese casată de

instanța de recurs, iar potrivit art. 311 C. proc. civ., hotărârea casată

nu are nici o putere.

Procedând în

acest fel, instanța de apel în rejudecare a pronunțat o soluție

cu încălcarea legii, deci lovită de nulitate, încât, în temeiul art. 304

pct. 9 raportat la art. 313 și art. 314 C. proc. civ. se impune casarea

hotărârii recurate întrucât instanța de apel a soluționat

procesul fără a intra în cercetarea fondului iar modificarea

hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de

probe noi și stabilirea situației de fapt în raport de

îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție în

primul ciclu procesual. Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție hotărăște asupra fondului

pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată

numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce

au fost deplin stabilite. Or, instanța supremă a trimis cauza spre

rejudecare tocmai statuând că împrejurările de fapt nu au fost pe

deplin stabilite.

Față

de soluția de casare cu trimitere pentru argumentele expuse, analizarea

celuilalt motiv de nelegalitate ce privește fondul cauzei devine

inutilă, urmând ca părțile să-și formuleze toate

apărările pe fond în fața instanței de rejudecare, care va

administra toate probele necesare și utile pentru a stabili temeiul

deținerii bunului de către pârâtă și după anul 2008

când reclamanta a dobândit dreptul de administrare exclusivă asupra

bunului, dacă acest drept desființează sau modifică dreptul

pârâtei dobândit anterior precum și dacă și în ce

măsură se datorează contravaloarea folosinței astfel cum a

fost pretinsă prin acțiune.

Asupra

cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale se va statua odată

cu fondul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

RA A. SA împotriva Deciziei nr. 1951 din 19 noiembrie 2015 a Curții de

Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 15 aprilie 2016.