ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 922/2016

Decizia nr. 922/2016 Asupra cauzei de față constată următoarele: Fondul și hotărârea instanței de fond. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la 21 decembrie 2011, reclamanta RA A. SA a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata sumei de 231.726,24 euro (T.V.A. inclus), reprezentând lipsa de folosință a terenului în suprafață de 6.692,41 mp, respectiv a parcelei nr. 7 aferentă imobilului, situat în București, calculată pe perioada noiembrie 2008-octombrie 2011, echivalent lei - 1,005,900.44 la cursul Băncii Naționale a României din 16 decembrie 2011. Prin sentința nr. 6320 din 24 octombrie 2013, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția prescripției invocată de pârâtă și a respins acțiunea ca neîntemeiată, obligând reclamanta la 14.192 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele: Pârâta a invocat excepția prescripției pentru contravaloarea lipsei de folosință aferentă lunilor noiembrie și decembrie (20 zile) 2008. Reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosință asupra imobilului pentru perioada noiembrie 2008 - octombrie 2011. Cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 20 decembrie 2011 (data poștei). Reclamanta a convocat pârâta la conciliere directă, conform art. 720 1 C. proc. civ. la data de 25 octombrie 2011. În prezenta cauză termenul de prescripție a fost suspendat pe durata concilierii, în condițiile art. 720 1 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, tribunalul a apreciat că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în termenul de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1957, excepția prescripției urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Pe fond, tribunalul a reținut că terenul în suprafață de 6.692,41 mp (parcela nr. 7) aferent imobilului, situat în București, este în proprietatea privată a statului și în administrarea reclamantei, conform H.G. nr. 361/1993, H.G. nr. 60/2005, modificată și completată de H.G. nr. 265/2005, Anexa nr. 6, poziția nr. 324. Terenul are numărul cadastral și este înscris în C.F. a Municipiului București sector 1 la PI./l. Din cuprinsul încheierii din 12 martie 2008 rezultă că în cartea funciară este înscris dreptul de proprietate al statului și dreptul de administrare a RA A. SA - SC C. SA în baza H.G. nr. 33 din 09 ianuarie 2008, H.G. nr. 265 din 31 mai 2005, H.G. nr. 60 din 21 ianuarie 2005, H.G.

nr. 533 din 30 mai 2002. Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 642 din 02 iunie 1950 a fost înființat Combinatul Poligrafic "K.", act normativ modificat prin Hotărârea Consiliului de Miniștrii nr. 971 din 21 iunie 1954, ambele acte fiind abrogate prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 434 din 23 decembrie 1976, dată la care a fost înființată "G.", patrimoniul acesteia fiind gestionat de J. Prin Decretul nr. 57 din 14 ianuarie 1990 emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale a fost înființată D." Prin Protocolul încheiat la 5 februarie 1990, în baza Decretului nr. 57 din 14 ianuarie 1990 și a Decretului nr. 30 din 20 ianuarie 1990 privind trecerea în proprietate a patrimoniului fostului Partid Comunist Român, s-a procedat la predarea-primirea patrimoniului fostei G. către D. Prin H.G.

nr. 375/1991, D." a fost reorganizata în societate comercială, respectiv pârâta SC B. SA, activul și pasivul, împreună cu contractele economice ale editurii fiind preluate pe baza de protocol de SC B. SA de la D." Pârâta a justificat în prezenta cauză dreptul său de folosință asupra terenului în suprafață de 2960 mp din terenul în suprafață totală de 6.692,41 mp, ce alcătuiește parcela nr. 7. Astfel, prin Decizia nr. 53 din 18 ianuarie 1974 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, a trecut din administrarea E. - F. - în folosința G. (autoarea pârâtei), fără plată și fără termen, terenul în suprafață de 3.320 mp situat în București, sector 1, în vederea construirii unui depozit subteran.

Prin Decizia nr. 919 din 29 iulie 1974 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București s-a transmis autoarei pârâtei, fără plată și fără termen, suprafața de teren neconstruit de 2.660 mp situat în imediata vecinătate a terenului destinat construcției depozitului subteran, în scopul construirii drumului de acces către depozitul subteran. Prin procesul - verbal de recepție preliminară din 1976, s-a admis recepția Depozitului de hârtie pentru G., notându-se faptul că există drum carosabil, alei, trotuare de acces la obiect.

În anexa nr. 1 la acesta, la poziția nr. 6, se regăsește și calea de acces, denumită generic "Drumuri". La data de 14 martie 1978 s-a întocmit procesul - verbal de recepție finală al obiectivului, ce a fost ulterior înscris în Registrul de transcripțiuni al Judecătoriei sector 1 București, sub nr. 3984 din 23 martie 1998. În anul 1983 s-a pus la dispoziția reclamantei, în aceleași condiții, o suprafață de 300 mp teren întrucât era necesară extinderea căii de acces. La 23 septembrie 1985 s-a întocmit procesul-verbal de recepție a lucrărilor de investiții - Extinderea căii de acces și platformei la depozitul de hârtie. Cele două suprafețe de teren de 2.660 mp, respectiv 300 mp, cu destinația drum de acces, sunt situate în parcela nr. 7, pentru care reclamanta a justificat dreptul său de administrare.

Astfel, tribunalul reține că proprietarul terenului ce formează obiectul prezentului litigiu a pus la dispoziția pârâtei gratuit și fără termen o suprafață de teren de 2.960 mp situata la adresa din București, secto 1, actuala parcela nr. 7. Reclamanta nu a făcut dovada că actele prin care s-a transmis reclamantei folosința gratuită și fără termen a respectivei suprafețe de teren au fost modificate, desființate, sau că proprietarul ar fi înștiințat pârâta în legătură cu vreo modificare a regimului de folosință a terenului. Reclamanta a înștiințat pârâta pentru prima dată în legătură cu pretențiile sale privind lipsa de folosință a terenului prin convocarea la conciliere din 25 octombrie 2011. În aceste condiții nu se poate reține în sarcina pârâtei vreo faptă ilicită care să justifice obligarea sa la plata vreunei despăgubiri în favoarea reclamantei.

În ceea ce privește restul terenului ce compune suprafața parcelei nr. 7, se reține că reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar fi ocupat terenul respectiv sau că l-ar fi folosit în orice fel, deși sarcina probei îi revenea, conform art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ. De altfel, din probele administrate, rezultă că acesta este teren taluzat, plantat cu arbori, fiind zona verde, pe teren fiind instalate conducte exterioare de apă și canalizare. În legătură cu temeiul de drept invocat de reclamantă prin cerere, tribunalul reține că aceasta a precizat mai multe texte din N.C.C., ce a intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011. Având în vedere data nașterii raportului de drept dedus judecății, tribunalul reține că litigiului îi sunt aplicabile prevederile C. civ.

din 1864. Din analiza prevederilor invocate se reține însă că reclamanta a înțeles să invoce prerogativele dreptului de proprietate și răspunderea civilă delictuală a pârâtei. Dispozițiile legale privind dreptul de proprietate invocate de reclamantă nu pot constitui temei al pretențiilor acesteia, iar în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei. După cum s-a reținut anterior, nu s-a făcut dovada unei fapte ilicite a pârâtei care să fi produs reclamantei vreun prejudiciu, astfel încât nu se poate dispune obligarea pârâtei la plata vreunei despăgubiri în favoarea reclamantei. Pentru considerentele de fapt și de drept reținute, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată.

În baza art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a reclamantei, tribunalul a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă, reprezentând onorariu expert și onorariu avocat. Apelul și hotărârea instanței de apel în primul ciclu procesual. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta. Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat. Prin Decizia nr. 700 din 22 septembrie 2014, Curtea de Apel București a respins apelul ca nefondat. Recursul și hotărârea instanței de recurs în primul ciclu procesual. Împotriva Deciziei nr. 700 din 22 septembrie 2014 a formulat recurs reclamanta. Prin Decizia nr. 1240 din 06 mai 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

Instanța de recurs a reținut că motivarea instanței de apel a fost „lacunară, deficitară și incompletă”, analizând doar actele din perioada 1974-1990. S-a dat îndrumarea ca instanța de apel să analizeze situația și ulterior lui 2008. Apelul și hotărârea instanței de apel în al doilea ciclu procesual. În rejudecare, instanța de apel reține următoarele: Față de data acțiunii și data stăpânirii imobilului în discuție sunt aplicabile prevederile C. civ. și C. proc. civ., iar nu cele ale noului C. civ. și N.C.P.C. Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs sunt obligatorii pentru instanțele de fond în ce privește problemele de drept dezlegate și necesitatea administrării unor probe.

Lecturând decizia de casare, se observă că prin aceasta nu au fost dezlegate probleme de drept și nici nu a fost stabilită necesitatea administrării unor anumite probe. Ținând seama de art. 315 alin. (3) C. proc. civ. și de motivele care au stat la baza deciziei de casare, instanța de apel va proceda la motivarea completă a deciziei de față în sensul explicării considerentelor avute în vedere la pronunțarea soluției. Acțiunea dedusă judecății este acțiunea proprietarului unui imobil public (exercitată prin titularul dreptului de administrare exclusiv) prin care se solicită despăgubiri pentru faptul că pârâta ar fi lipsit nelegal pe reclamantă de folosința imobilului în discuție.

Deși reclamanta nu precizează expres natura juridică a despăgubirilor solicitate, față de modul în care își motivează pretențiile, rezultă că aceste despăgubiri ar fi un beneficiu nerealizat, iar nu o pagubă efectivă deoarece evaluarea despăgubirilor a fost realizată prin raportare la chiria perceptibilă pentru spațiul ocupat. Din alt punct de vedere, chiria pentru un imobil are natura juridică a unui fruct civil (conform art. 483 C. civ). Astfel, acțiunea de față este acțiunea proprietarului unui imobil public (exercitată prin titularul dreptului de administrare) prin care se pretind fructele civile de la stăpânitorul bunului. Din această tipologie a acțiunii (care nu contravine în niciun fel naturii delictuale invocate expres și neechivoc de reclamantă) rezultă două consecințe relevante: prima este aceea că reclamanta neagă orice drept al pârâtei la folosința bunului, iar a doua este aceea că în această materie, C. civ.

prevede expres reguli derogatorii de la regulile generale delictuale, și anume limite de dezdăunare, conform art. 485 C. civ. În ce privește negarea dreptului pârâtei la folosința bunului imobil în chestiune, se observă că pârâta a invocat un drept de folosință gratuită și perpetuă asupra imobilului, acordat prin acte administrativ-normative de către proprietarul bunului (statul român), în vederea utilizării depozitului său subteran. În ceea ce privește aplicarea art. 485 C. civ. se observă că dacă pârâta ar fi doar un detentor de bună credință, atunci nu poate fi obligată la plata fructelor civile. Prin urmare, în această ipoteză, pârâta nu ar putea fi obligată la plata unei chirii pe care reclamanta pretinde că ar fi putut să o obțină.

În cauză, în fapt, situația poate fi sintetizată astfel: pârâta a primit prin acte publice, administrativ normative, o folosință numită la acea dată (anterioară 1990) „gratuită și perpetuă” asupra unui imobil-teren compus din spațiu verde și un drum de acces pentru depozitul subteran care nu are altă cale de ieșire către drumul public. De menționat că nu se arată în actele respective că folosința acordată este exclusivă. Ulterior anului 1990 a început un proces de „reamenajare juridică” a zonei respective finalizat prin acordarea dreptului de administrare exclusivă inclusiv asupra imobilului în discuție către reclamantă. Și acest proces este realizat prin acte administrativ normative (H.G.) tot de către proprietarul bunului, anume statul român.

Terenul în discuție este ocupat de către pârâtă chiar și prin nesocotirea somațiilor reclamantei (aspect necontestat de părți, dar explicat diferit de fiecare). Față de această situație, în drept, instanța de apel reține că pârâta a început stăpânirea terenului în discuție cu bună-credință în baza unor acte publice și de autoritate publică emise conform legii la acea dată. Buna credință constă în convingerea perfect justificată că are un drept de folosință asupra terenului. Pierderea bunei-credințe nu poate surveni prin notificările reclamantei, nici prin înscrierile de carte funciară privind dreptul de administrare exclusivă al reclamantei pentru că niciuna din aceste situații nu înseamnă automat negarea explicită și imperativă a oricărui drept al pârâtei asupra terenului.

Doar un act juridic imperativ care ar tranșa neechivoc lipsa dreptului pârâtei ar fi avut aptitudinea de a determina încetarea bunei-credințe a pârâtei. În speță, hotărârea judecătorească de care vorbește reclamanta (de desființare a unei construcții) nu pune cu necesitate în discuție dreptul de folosință al pârâtei asupra terenului (ci doar dreptul de a edifica o construcție pe acel teren), iar actele normative prin care a fost atribuit un drept de administrare exclusivă asupra terenului pentru reclamantă nu infirmă automat co-existența unui drept de folosință al pârâtei, pentru că folosința bunului de către un terț poate surveni în condițiile unei administrări exclusive. Prin urmare, chiar dacă s-ar accepta că actualmente nu mai există un drept al pârâtei la folosirea bunului, totuși pârâta stăpânește (în sensul și în limitele unei folosințe) terenul în discuție cu bună credință încât în baza art. 485 C. civ.

nu poate fi ținută să plătească proprietarului (sau celui care stă în judecată în numele acestuia) fructele civile. Pentru o analiză exhaustivă a cauzei, conform solicitărilor instanței de recurs, instanța de apel mai arată: Despăgubirile pretinse de către reclamantă (despre care s-a stabilit că reprezintă un beneficiu nerealizat) nu pot fi acordate și pentru că ele nu au un caracter cert. Beneficiul nerealizat, lucrum cessans, alături de paguba efectiv suferită, descrie în mod complet prejudiciul ce poate fi reparat. Caracterul cert al beneficiului nerealizat nu se raportează la ideea de „efectivitate” pentru că prin definiție nu reprezintă o daună efectivă, damnum emergens (adică să fie deja produsă).

Prin natura sa beneficiul nerealizat, lucrum cessans, se raportează la o virtualitate, la o probabilitate. Desigur că aceasta ridică dificultăți de apreciere a întinderii. Beneficiul nerealizat înseamnă deci un beneficiu ipotetic (ce ar fi fost obținut în situația când terenul nu ar fi fost ocupat de către pârâtă) și deci se situează la un nivel probabilistic (nu neapărat la nivelul indubitabilului). Însă, probabilitatea înseamnă într-adevăr o rigurozitate a susținerilor și a dovezilor, nefiind suficient să existe simpla posibilitate a obținerii acelui beneficiu, ci trebuie să se demonstreze că cel mai probabil acel beneficiu ar fi fost efectiv obținut. De aceea era necesar și util ca reclamanta să motiveze detaliat cum ar fi putut fi utilizat respectivul teren de către alte persoane pentru a se putea percepe chirii și apoi să dovedească realitatea celor afirmate (sarcina probei revenindu-i conform art. 1169 C. civ.).

În speță, nivelul de certitudine nu poate fi considerat a fi atins dat fiind că terenul este compus din spațiu verde și drum de acces. Nu există o piață a chiriilor pentru spațiu verde și drumuri de acces către locuri închise ce aparțin terților, astfel încât să se poată considera că probabilitatea obținerii unei astfel de chirii este dovedită prin notorietate. Aparența în drept este în favoarea pârâtei.

Aceasta înseamnă că strict formal pârâta a prezentat un titlu care îi permite folosirea terenului (astfel se explică și analiza detaliată a actelor de până în 1990 realizată în prima judecată a apelului, analiză care nu a fost infirmată de către instanța de recurs, ci considerată incompletă pentru că nu a depășit și anul 1990). Până la desființarea explicită a titlului respectiv nu se poate considera că dreptul de folosință al pârâtei a dispărut doar prin schimbarea sistemului statal început în 1990 și nu se poate considera că în acțiunea dedusă judecății de față trebuie comparate titlurile celor două părți. Ținând cont de limitările procedurale arătate la începutul motivării deciziei de față, instanța de apel reține că la nivelul aparenței în drept, dreptul invocat de pârâtă pare a fi în realitate o servitute de trecere.

În acest sens pledează faptul că a fost constituit de către proprietar, că a fost constituit pentru deservirea depozitului pârâtei care nu are altă cale de acces, că existența unei servituți este posibilă în limitele legii chiar și asupra bunurilor proprietate publică, că în concret terenul în discuție este un drum de acces plus spațiu verde limitrof. Regimul juridic al acestui drept nu face parte din obiectul judecății de față și, prin urmare, instanța nu poate tranșa nici existența, nici limitele, nici caracterul (gratuit sau oneros) constituirii servituții (gratuit sau oneros), nici modul de exercitare. Recursul și considerentele instanței de recurs în al doilea ciclu procesual. Împotriva Deciziei nr. 1951 din 19 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta RA A. SA, solicitând în principal, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., să se constate nulitatea hotărârii recurate, cu consecința casării și trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului și schimbarea hotărârii apelate în sensul admiterii acțiunii, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 231.726,24 euro (în echivalent lei la data efectuării plații) reprezentând contravaloare lipsă de folosință. Recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Susține că soluția consacrata de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.

Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța determinată să rejudece cauza nu poate să refuze o atare interpretare sub cuvânt că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Hotărârea instanței judecătorești asupra problemelor de drept are valoarea unui izvor de drept secundar și, oricum, legea este aceea care prevede regula ce se impune a fi aplicată. Arată că instanța de apel, în rejudecare, nu numai că a încălcat Decizia nr. 1240 din 06 mai 2015, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care i s-au pus în vedere anumite aspecte esențiale pe care trebuie să le verifice, ci a contrazis flagrant și discreționar decizia instanței superioare și, încălcând prevederile art. 315 C. proc.

civ., a nerespectat îndrumările date de instanța de casare cu privire la problema de drept dezlegată. Cu alte cuvinte Curtea de Apel București, în rejudecare, îi explică Înalta Curte de Casație și Justiție de ce a pronunțat soluția care a fost casată, fără a ține cont de faptul ca i s-a pus în vedere ca în rejudecare să analizeze și actele ulterioare anului 2008 acestea fiind de esența obiectului cauzei, considerând că în drept și în fapt Înalta Curte de Casație și Justiție nu i-a pus nimic în vedere. Condițiile determinate de instanța superioară sunt obligatorii pentru judecătorii apelului, iar instanța de rejudecare nu poate refuza o atare îndrumare, rezultatul nerespectării acestor îndrumări fiind nulitatea hotărârii date în rejudecare.

Raportat la cele învederate și ținând cont de îndrumările date de instanța superioară, ignorate total de instanța de apel în rejudecare, recurenta solicită să se constatate nulitatea hotărârii date în rejudecare. În subsidiar, recurenta solicită să se constate că instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală. Referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 485 C. civ., recurenta susține că instanța de apel, pentru a doua oară, își circumscrie argumentele de drept în lumina actelor normative din anul 1974 și 1990, acte care se referă la modul în care s-a transmis dreptul de folosință a imobilului și succesiunea de acte normative.

Conform îndrumărilor deciziei de casare, trebuia să se pronunțe asupra obiectului cauzei sub toate aspectele învestirii sale, respectiv, ulterior datei de 21 noiembrie 2008. Înainte ca RA A. SA-SC C. SA să dobândească calitatea de administrator exclusiv al parcelei nr. 7, asupra întregului imobil ,,H." s-a exercitat un drept de administrare pe cote indivize de către RA A. SA - SC C. SA - în procent de 59% și I.- în procent de 41%, așa cum s-a hotărât prin H.G. nr. 361/1993. Ulterior, fiind întocmită documentație în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietatea emis de Ministerul Culturii și au fost demarate procedurile de ieșire din indiviziune în baza H.G.

nr. 33/2008. În urma definitivării procedurilor de ieșire din indiviziune cu I., RA A. SA - SC C. SA a dobândit calitatea de administrator exclusiv al parcelei nr. 6, iar prin încheierea de întabulare, s-a dispus înscrierea în Cartea funciară a loturilor /parcelelor de teren și partea de construcție ce revin în exclusivitate RA A. SA - SC C. SA). Potrivit H.G. nr. 33/2008, în patrimoniul RA A. SA figurează dreptul de administrare exclusiv asupra terenului în suprafața de 6.692,41 mp desemnat ca parcela nr. 7 . Dreptul de administrare în numele Statului Român, a devenit exclusiv ca urmare a ieșirii din indiviziune dispuse prin hotărârea arătata. Potrivit Încheierii nr. 182997 din 12 martie 2008, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară sector 1 a făcut și mențiunile corespunzătoare în evidențele cadastrale, în baza H.G.

nr. 33/2008, parcela în cauză având număr cadastral, fiind înscris în C.F. a sectorului 1. Ca atare, dreptul de proprietate al Statului Român asupra parcelei mai sus menționate, precum și dreptul de administrare al RA A. SA a fost dobândit prin efectul legii, mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, fiind înscris în Cartea funciară. Dobândirea dreptului de proprietate prin lege, operand astfel ope legis, are ca efect stingerea, încetarea oricărui al drept de proprietate sau dezmembrământ al acestuia, sau oricărui alt drept, așa cum este și dreptul de folosință asupra terenului în discuție. Ca atare, până la pronunțarea unei eventuale hotărâri judecătorești prin care să se dispună nulitatea titlului de proprietate al Statului Român, și a dreptului de administrare al RA A. SA, acesta este valabil și își produce pe deplin efectele conform legii.

Deși pârâta a semnat de primirea notificării din 21 noiembrie 2008, aceasta nu s-a prezentat. În atare condiții fapta ilicită, săvârșita cu vinovăție de către intimată, constă tocmai în încălcarea dispozițiilor imperative stabilite de Legea Organica cu privire la conținutul și limitele dreptului de proprietate. Dacă instanța de apel ar fi avut în vedere actele ulterioare anului 2008, ar fi sesizat reaua credința a intimatei și nu ar fi pronunțat o hotărâre din care să rezulte faptul că fructele civile nu s-ar cuveni subscrisei, raportat la art. 485 C. civ. În concepția C. civ. fructele se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune (art. 488). Prin excepție, posesorul câștigă proprietatea fructelor sub condiția de a fi de bună-credința, adică de „a poseda ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute" (art. 486). Buna-credință trebuie să existe în momentul fiecărei perceperi a fructelor.

Ea încetează de îndată ce posesorul a cunoscut viciile titlului său, acesta pierzând dreptul de proprietate asupra fructelor percepute ulterior. În consecință, ulterior notificării din anul 2008, subscrisa este îndrituită a solicita contravaloarea lipsei de folosința a spațiului, dobândirea dreptului de proprietate operand ope legis și are ca efect stingerea, încetarea oricărui alt drept de proprietate sau dezmembrământ al acestuia, sau oricărui alt drept, așa cum este și dreptul de folosința asupra terenului în discuție. Instanța de apel în mod greșit apreciază că intimata-pârâtă deține și folosește imobilul în baza unui titlu ce nu a fost desființat până în prezent. Dreptul de folosința al intimatei-pârâte, chiar dacă ar fi existat, nu-și mai produce efectele.

Concluziile instanței de apel sunt eronate, fiind date cu aplicarea greșita a legii. Recurenta mai susține că este îndreptățită la despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra terenului ca o compensație a privării sale de drept. Persoana care a uzurpat dreptul este ținută a răspunde din punct de vedere civil, adică a despăgubi persoana îndreptățită la folosință pentru prejudiciul cauzat, fapta fiind ilicita, căci nimănui nu-i este permis să aducă prin fapta sa vreo vătămare unei alte persoane, ori drepturilor acesteia, în condițiile în care art. 998 C. civ. stipulează în mod expres, că orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe cel din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara.

Reținând caracterul ilicit al faptei intimatului, ne situam în planul răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește cuantumul sumei pretinse cu titlu de despăgubiri, aceasta a fost solicitată în baza raportului de evaluare depus la dosarul cauzei, întocmit în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și cu respectarea tuturor parametrilor prevăzuți de lege. Expertiza efectuată de instanța de fond este incompletă și eronată, nerăspunzând obiectivului stabilit, respectiv determinarea lipsei de folosință pentru perioada noiembrie 2008-octombrie 2011. Prejudiciul trebuie reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurările din speța de față. Recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. de la 1864, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Pe de altă parte, instanța de trimitere, păstrându-și independența și dreptul de apreciere, mai este obligată să se conformeze și îndrumărilor date de instanța de control judiciar pentru corecta stabilire a situației de fapt, dispunând administrarea probelor și examinând apărările părților deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de control judiciar, astfel că în rejudecare instanța este obligată să lămurească acele împrejurări de fapt indicate de instanța de recurs. Indicațiile instanței de casare cu privire la lămurirea anumitor împrejurări de fapt atrag atenția asupra încălcării săvârșite de instanță în hotărârea cenzurată în recurs și ajută instanța de rejudecare în vederea pronunțării unei soluții legale și temeinice.

Respectând dezlegările date de instanța de recurs asupra unor probleme de drept și urmând îndrumările date de instanța de recurs, instanța de trimitere este obligată să judece din nou cauza putând să dea aceeași soluție sau o soluție diferită, pe care trebuie să o motiveze în fapt și în drept. În rejudecare, instanța nu se poate limita să completeze considerentele soluției din ciclul procesual anterior ci trebuie să rejudece cauza și să dea o nouă soluție, pentru că hotărârea casată nu are nici o putere, practic nu mai există, potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma celor arătate anterior și a criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că instanța de apel în rejudecare nu a respectat îndrumările deciziei de casare de a stabili situația de fapt și temeiul deținerii bunului de către pârâtă după anul 2008, ceea ce presupune administrarea probelor necesare și evaluarea acestora, și de a ține seama de această situație la pronunțarea soluției, reținând la pag. 12 din decizie următoarele. ”Lecturând decizia de casare în cauză se observă că prin aceasta nu au fost dezlegate probleme de drept și nici nu a fost stabilită necesitatea administrării unor anumite probe”. Mai mult decât atât, instanța de rejudecare nici nu a rejudecat cauza ci s-a limitat să completeze motivarea soluției inițiale din decizia casată menționând la pag.

12 din decizie următoarele; ”(…) va proceda la motivarea completă a deciziei de față în sensul explicării considerentelor avute în vedere la pronunțarea soluției.” Deci instanța practic nu a rejudecat cauza ci a completat motivarea soluției inițiale, deși soluția fusese casată de instanța de recurs, iar potrivit art. 311 C. proc. civ., hotărârea casată nu are nici o putere. Procedând în acest fel, instanța de apel în rejudecare a pronunțat o soluție cu încălcarea legii, deci lovită de nulitate, încât, în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 313 și art. 314 C. proc. civ. se impune casarea hotărârii recurate întrucât instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului iar modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi și stabilirea situației de fapt în raport de îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual.

Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. Or, instanța supremă a trimis cauza spre rejudecare tocmai statuând că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite.

Față de soluția de casare cu trimitere pentru argumentele expuse, analizarea celuilalt motiv de nelegalitate ce privește fondul cauzei devine inutilă, urmând ca părțile să-și formuleze toate apărările pe fond în fața instanței de rejudecare, care va administra toate probele necesare și utile pentru a stabili temeiul deținerii bunului de către pârâtă și după anul 2008 când reclamanta a dobândit dreptul de administrare exclusivă asupra bunului, dacă acest drept desființează sau modifică dreptul pârâtei dobândit anterior precum și dacă și în ce măsură se datorează contravaloarea folosinței astfel cum a fost pretinsă prin acțiune. Asupra cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale se va statua odată cu fondul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta RA A. SA împotriva Deciziei nr. 1951 din 19 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 aprilie 2016.