ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5652/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5652/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 123

din 8 aprilie 2009 pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara, secția de

contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte contestația formulată de

reclamanta SC L.D.T.I. SRL, în contradictoriu cu Direcția Fiscală a

Municipiului Timișoara din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara și au fost

anulate în parte Dispoziția nr. 16 din 22 aprilie 2008 emisă de Direcția

Fiscală a Municipiului Timișoara din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara

precum și Decizia de impunere nr. E 12008 – 007578 din 14 februarie 2008, cât

și Raportul de inspecție fiscală nr. E 12008 – 007578 din 14 februarie 2008,

întocmite de către Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara din cadrul

Primăriei Municipiului Timișoara, acestea fiind modificate în parte, instanța

de fond stabilind că reclamanta datorează la bugetul local al Municipiului

Timișoara următoarele sume de bani:

-

38.371

RON cu titlu de impozit pe clădiri;

-

16.754

RON cu titlu de accesorii (majorări de întârziere, dobânzi) la impozitul pe

clădiri;

-

18.808

RON cu titlu de impozit pe mijloace de transport;

-

29 RON

cu titlu de taxă de afișaj;

-

33691

RON cu titlu de impozit pe spectacole (a datorat 38.371 lei și a plătit 4680

RON);

-

16.754

RON cu titlu de accesorii (majorări de întârziere, dobânzi) la impozitul pe

spectacole.

A fost obligată pârâta să

plătească reclamantei suma 11.220 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut că în urma unei inspecții fiscale efectuate în luna decembrie

2007 și ianuarie 2008, Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara din cadrul

Primăriei Timișoara a emis Raportul de inspecție fiscală nr. E 12008 – 007578 din

14 februarie 2008 și Decizia de impunere nr. E 12008 – 007578 din 14 februarie

2008 prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale

suplimentare în cuantum total de 595.912 RON, sumă compusă din: 70.365 RON –

impozit pe clădiri și accesorii la impozitul pe clădiri (majorări de întârziere

și dobânzi); 18808 Ron – impozit pe mijloace de transport; 29 RON – taxă de

afișaj pentru anul 2007; 506.710 RON cu titlu de impozit pe spectacole și

accesorii la impozitul pe spectacole (majorări de întârziere, dobânzi).

pentru mijloacele de transport în sumă de 18.808 RON, instanța de fond a

reținut că acesta este datorat de reclamantă (contestația fiind astfel neîntemeiată)

dat fiind că, deși i s-a pus în vedere, reclamanta nu a depus documentația din

care să rezulte că mijloacele de transport au fost dezmembrate (casate și

predate la fier vechi), în condițiile O.G. nr. 82/2000 privind autorizarea

agenților economici care desfășoară activitate de reparații, de reglare, de

modificări constructive, de reconstrucție a vehiculelor rutiere, precum și de dezmembrare

a vehiculelor uzate, nefiind astfel respectate dispozițiile punctului 122 alin.

(2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. proc. civ.

fisc.

afișaj în sumă de 29 RON, instanța de fond reține că aceasta nu a fost

contestată de reclamantă și deci nu poate face obiectul analizei de către

instanță.

pe clădiri, suplimentar, instanța de fond a reținut că din actele fiscale

contestate nu rezultă care este modul de calcul al acestuia, acest aspect fiind

subliniat și de expertul contabil, legalitatea stabilirii acestui impozit fiind

grav afectată pentru că face imposibilă examinarea corectitudinii constatărilor

menționate în actele administrative fiscale ce au fost contestate.

Reține instanța de fond că

decizia de impunere nu îndeplinește condițiile prevăzute la art. 43 alin. (1)

din C. fisc. și nu cuprinde de asemenea, „categoria de impozit, taxă,

contribuție sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de

impunere, precum și cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă”.

Nu au fost respectate nici dispozițiile

art. 253 alin. (1) din C. fisc., pentru că raportul de inspecție fiscală deși

indică valoarea de inventar a unor clădiri dobândite de reclamantă în anul

2004, precum și cota de impozitare de 1,50 %, nu menționează modul de calcul al

impozitului respectiv, această lipsă fiind suplinită de expertul contabil care

a stabilit modul de calcul al acestui impozit, mod de calcul în privința căruia

pârâta nu a formulat obiecțiuni și nu a învederat incorectitudini sau erori de

calcul.

Reținând că expertiza

contabilă a calculat corect impozitul pe clădiri, instanța de fond a

concluzionat că reclamanta mai datorează suplimentar, impozit pe clădiri în

cuantum de 38.371 RON la care se adaugă suma de 16.754 RON cu titlu de

accesorii (majorări de întârziere, dobânzi) la impozitul pe clădiri.

pe spectacole, instanța de fond a reținut caracterul nelegal al cuantumului

impozitului pe spectacole în sumă de 506.710 RON, stabilit în sarcina

reclamantei prin decizia de impunere contestată, considerând ca având

corespondent în realitate concluziile expertului contabil care a determinat

impozitul datorat în funcție de numărul de zile în care reclamanta a eliberat bilete

pentru activitatea de discotecă, activitate pentru care a obținut de la Primăria Municipiului Timișoara aprobarea unui orar – respectiv pentru zilele de joi, vineri,

sâmbătă ale fiecărei săptămâni”.

Prima instanță, reținând

concluziile expertului contabil, a concluzionat că reclamanta datorează suma de

33.691 RON cu titlu de impozit pe spectacole (întrucât a datorat 38.371 RON,

dar a plătit 4680 RON) precum și suma de 16.754 RON cu titlu de accesorii

(majorări de întârziere, dobânzi) la impozitul pe spectacole.

Cât privește cererea

formulată de pârâta Primăria Municipiului Timișoara – Direcția Economică –

Serviciul Taxe și Impozite de redeschidere a dezbaterilor, aceasta a fost

respinsă ca nefondată, instanța de fond reținând în motivare că deși la momentul

soluționării pe fond a cauzei dosarul de fond se afla la Înalta Curte de

Casație și Justiție, necesar fiind pentru soluționarea unei cereri de

suspendare a executării actelor administrative a căror anulare s-a solicitat,

instanța de fond a avut la îndemână dosarul refăcut ce conținea înscrisurile

necesare pentru a se pronunța pe fond, inclusiv raportul de expertiză contabilă

ale cărei concluzii nu au fost contestate de către pârâtă, celelalte înscrisuri

ce se aflau depuse la dosarul inițial – Hotărârea A.G.A. nr. 16/2004 și

certificatul constatator eliberat de O.R.C. și de care se prevalează

reclamanta, neavând relevanță în speță.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, reclamanta Direcția Fiscală a Municipiului

Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele

de casare sau modificare a sentinței prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. – „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

respectiv când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, precum și art. 304

1

C.

proc. civ.

Într-un prim motiv de

recurs, reclamanta critică hotărârea instanței de fond pentru faptul că aceasta

a fost pronunțată în lipsa dosarului de judecată, (dosarul se afla înaintat la

Înalta Curte de Casație și Justiție), pe baza unui dosar refăcut, încălcându-se

astfel principii fundamentale ale procesului civil și anume principiul

egalității armelor și în consecință principiul imparțialității, partea

reclamantă beneficiind din partea instanței de un tratament favorabil, fiind astfel

avantajată.

I-a fost încălcat astfel,

susține recurenta-pârâtă, și dreptul la un proces echitabil, potrivit art. 6

din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, în condițiile în care au fost diminuate în mod considerabil

obligațiile fiscale de plată datorate de societatea reclamantă.

Au fost încălcate astfel,

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

Într-un al doilea motiv de

recurs este criticată pe fond soluția primei instanțe, legalitatea acesteia

fiind îndoielnică în condițiile în care proba determinantă în cauză a

constituit-o raportul de expertiză contabilă, raport întocmit de un expert de

specialitate contabil și nu în probleme de fiscalitate, probă pe care ei de la

bun început au considerat că nu este utilă, pertinentă și nici concludentă.

În fine, este criticată

soluția primei instanțe și sub aspectul acordării în întregime a cheltuielilor

de judecată solicitate de reclamantă, instanța neținând cont de faptul că

acțiunea a fost admisă în parte, fiind anulate în parte cele două acte

administrative fiscale.

Intimata-reclamantă SC L.D.T.I.

SRL a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și

menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Prin întâmpinare, pe cale de

excepție a fost invocată tardivitatea recursului, susținând că a fost formulat

cu depășirea termenului legal de 15 zile de la data comunicării hotărârii,

termen prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Excepția ridicată nu este

întemeiată, din actele dosarului rezultând că pârâtei i-a fost comunicată

hotărârea la data de 9 iunie 2009, iar recursul motivat a fost înaintat prin

poștă la data de 25 iunie 2009, potrivit ștampila de pe plic, astfel că s-a

respectat termenul de 15 zile libere prevăzut de textul de lege.

Pe fondul cauzei, analizând

recursul formulat în raport de motivele de recurs invocate, actele și lucrările

dosarului precum și legislația incidentă în cauză, Înalta Curte constată că

este nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. va fi respins, potrivit

considerentelor ce se vor arăta în continuare.

Primul motiv de recurs

referitor la judecarea pe fond a cauzei în lipsa dosarului de fond este

neîntemeiat, atâta timp cât instanța de fond a procedat la refacerea dosarului,

fiind atașate la dosar copia acțiunii, a întâmpinării, a actelor administrative

fiscale atacate și a expertizei contabile efectuate în cauză, înscrisuri

relevante în soluționarea cauzei.

În mod corect s-a apreciat de

prima instanță în sensul că celelalte înscrisuri depuse la dosarul de fond de

către pârâtă – Hotărârea A.G.A. nr. 16 din 11 noiembrie 2004, Încheierea O.R.C.

nr. 1356 din 17 noiembrie 2004, certificat de înregistrare mențiuni și

certificatul constatator din 19 noiembrie 2004, Adresa către O.N.R.C. Timiș din

14 februarie 2008, Răspunsul O.N.R.C. Timiș din 25 februarie 2008 – nu au nici

o relevanță în cauză, de vreme ce reclamanta nu a contestat susținerile pârâtei

cu privire la faptul că desfășoară activitate de discotecă.

Cum alte înscrisuri nu au

mai fost invocate de pârâtă ca fiind necesare în cauză și care nu s-ar afla

depuse în dosarul refăcut, în mod just cererea formulată de redeschidere a

dezbaterilor a fost respinsă.

De altfel, pentru termenul

de soluționare în fond a cauzei, ambele părți din proces au depus note scrise

cu susținerile formulate, așa încât recurenta-pârâtă nu poate susține că a fost

prejudiciată în dreptul la un proces echitabil, fiind avantajată

intimata-reclamantă în detrimentul său și nici că instanța a încălcat

principiul imparțialității.

Critica vizând soluția pe fond

pronunțată de instanța de fond, referitoare la legalitatea îndoielnică a

hotărârii date pe motiv că aceasta s-a sprijinit pe constatările expertului

contabil, în condițiile în care recurenta-pârâtă consideră aceasta probă ca

nefiind utilă, pertinentă și concludentă cauzei, este și ea neîntemeiată.

Instanța de fond a apreciat în

mod corect asupra necesității efectuării unei lucrări de specialitate, prin

care să se stabilească dacă obligațiile fiscale stabilite de recurenta-pârâtă

sun calculate în mod corect și sunt datorate, lămurirea acestor aspecte căzând

în sarcina unor specialiști și nu a instanței în exclusivitate.

În speță, expertul contabil ce

a efectuat lucrarea, în urma verificărilor a statuat că raportul de inspecție

fiscală, nu prezintă elementele de calcul definitorii și calculul propriu zis,

privind stabilirea bazei de impozitare și a cuantumului impozitelor verificate

(suma datorată de contribuabil) ceea ce induce susceptibilitatea în ceea ce

privește corectitudinea stabilirii acestora, prin neasigurarea accesibilității

necesare pentru verificarea lor.

Așa cum corect reține și

instanța de fond, expertul contabil a calculat impozitul pe clădiri datorat

precum și accesoriile la acest impozit, ținând cont de toate elementele

necesare stabilirii atât a bazei de impozitare cât și a cuantumului impozitului

pe clădiri datorat pentru fiecare an fiscal, al perioadei verificate, elemente

prevăzute de art. 253 alin. (1) și (2) C. proc. civ. fiscal referitoare la

aplicarea cotei de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, suma

stabilită de plată ca impozit pe clădiri datorat fiind de 38.371 RON, la care

se adaugă suma de 16.754 RON cu titlu de accesorii la impozitul pe clădire.

Și în ce privește stabilirea

impozitului pe spectacole datorat de reclamantă, expertul contabil a avut în

vedere condițiile reale în care s-a desfășurat această activitate, și anume

ținând cont de faptul că intimata-reclamantă trebuia să respecte un orar

aprobat de Primărie pentru activitatea de discotecă și verificând evidența

contabilă în care s-au evidențiat zilele în care s-au emis bilete de intrare

pentru discotecă.

Raportul de expertiză

contabilă, chiar dacă nu a fost efectuat de un expert în probleme de

fiscalitate, așa cum susține recurenta-pârâtă a răspuns corect obiectivelor

formulate de instanță, expertul dovedind cunoașterea problemelor fiscale puse

în discuție și aplicând legislația din domeniu, dovadă în acest sens fiind și

faptul că recurenta-pârâtă nu a formulat obiecțiuni la acest raport, refacerea

și suplimentarea lucrării fiind dispusă de instanța de judecată pentru că nu se

răspunsese la toate obiectivele solicitate.

Referitor la cheltuielile de

judecată stabilite în întregime în sarcina recurentei-pârâte, deși contestația

a fost admisă în parte și s-au anulat în parte actele administrative fiscale

atacate, aspecte criticat de recurentă, trebuie menționat, de asemenea că este

neîntemeiat.

Suma de 11.220 lei

cheltuieli de judecată la care a fost obligată recurenta-pârâtă, reprezintă

onorariu expert – 10.030 lei și onorariu consilier juridic – 1190 lei, potrivit

contractului de prestații juridice de și chitanței nr. 2453680/1 de la filele

88 și 89 dosar fond.

Onorariul de expertiză nu

poate fi micșorat, potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ., astfel că rămâne

în discuție numai onorariul consilierului juridic, asupra căruia instanța nu

poate reaprecia în sensul diminuării, dacă se are în vedere munca depusă de

acesta raportat la complexitatea dosarului, speța, fiind de natură fiscală.

Pe de altă parte faptul că acțiunea

a fost admisă în parte, nu obligă instanța la reducerea cheltuielilor

corespunzătoare onorariului plătit.

Pentru toate aceste

considerente, recursul declarat de pârâta Direcția Fiscală a Municipiului

Timișoara se privește ca nefondat și urmează a fi respins în baza art. 312 C.

proc. civ., soluția instanței de fond urmând a fi menținută ca legală și temeinică,

respectând întocmai și formele de procedură.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr.

123 din 8 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 decembrie 2009.