ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5652/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 123 din 8 aprilie 2009 pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte contestația formulată de reclamanta SC L.D.T.I.

SRL, în contradictoriu cu Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara și au fost anulate în parte Dispoziția nr. 16 din 22 aprilie 2008 emisă de Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara precum și Decizia de impunere nr. E 12008 – 007578 din 14 februarie 2008, cât și Raportul de inspecție fiscală nr. E 12008 – 007578 din 14 februarie 2008, întocmite de către Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara, acestea fiind modificate în parte, instanța de fond stabilind că reclamanta datorează la bugetul local al Municipiului Timișoara următoarele sume de bani: - 38.371 RON cu titlu de impozit pe clădiri; - 16.754 RON cu titlu de accesorii (majorări de întârziere, dobânzi) la impozitul pe clădiri; - 18.808 RON cu titlu de impozit pe mijloace de transport; - 29 RON cu titlu de taxă de afișaj; - 33691 RON cu titlu de impozit pe spectacole (a datorat 38.371 lei și a plătit 4680 RON); - 16.754 RON cu titlu de accesorii (majorări de întârziere, dobânzi) la impozitul pe spectacole.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma 11.220 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în urma unei inspecții fiscale efectuate în luna decembrie 2007 și ianuarie 2008, Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara din cadrul Primăriei Timișoara a emis Raportul de inspecție fiscală nr. E 12008 – 007578 din 14 februarie 2008 și Decizia de impunere nr. E 12008 – 007578 din 14 februarie 2008 prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare în cuantum total de 595.912 RON, sumă compusă din: 70.365 RON – impozit pe clădiri și accesorii la impozitul pe clădiri (majorări de întârziere și dobânzi); 18808 Ron – impozit pe mijloace de transport; 29 RON – taxă de afișaj pentru anul 2007; 506.710 RON cu titlu de impozit pe spectacole și accesorii la impozitul pe spectacole (majorări de întârziere, dobânzi).

1. Cât privește impozitul pentru mijloacele de transport în sumă de 18.808 RON, instanța de fond a reținut că acesta este datorat de reclamantă (contestația fiind astfel neîntemeiată) dat fiind că, deși i s-a pus în vedere, reclamanta nu a depus documentația din care să rezulte că mijloacele de transport au fost dezmembrate (casate și predate la fier vechi), în condițiile O.G. nr. 82/2000 privind autorizarea agenților economici care desfășoară activitate de reparații, de reglare, de modificări constructive, de reconstrucție a vehiculelor rutiere, precum și de dezmembrare a vehiculelor uzate, nefiind astfel respectate dispozițiile punctului 122 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. proc.

civ. fisc. 2. Referitor la taxa de afișaj în sumă de 29 RON, instanța de fond reține că aceasta nu a fost contestată de reclamantă și deci nu poate face obiectul analizei de către instanță. 3. În ceea ce privește impozitul pe clădiri, suplimentar, instanța de fond a reținut că din actele fiscale contestate nu rezultă care este modul de calcul al acestuia, acest aspect fiind subliniat și de expertul contabil, legalitatea stabilirii acestui impozit fiind grav afectată pentru că face imposibilă examinarea corectitudinii constatărilor menționate în actele administrative fiscale ce au fost contestate. Reține instanța de fond că decizia de impunere nu îndeplinește condițiile prevăzute la art. 43 alin. (1) din C. fisc.

și nu cuprinde de asemenea, „categoria de impozit, taxă, contribuție sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum și cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă”. Nu au fost respectate nici dispozițiile art. 253 alin. (1) din C. fisc., pentru că raportul de inspecție fiscală deși indică valoarea de inventar a unor clădiri dobândite de reclamantă în anul 2004, precum și cota de impozitare de 1,50 %, nu menționează modul de calcul al impozitului respectiv, această lipsă fiind suplinită de expertul contabil care a stabilit modul de calcul al acestui impozit, mod de calcul în privința căruia pârâta nu a formulat obiecțiuni și nu a învederat incorectitudini sau erori de calcul.

Reținând că expertiza contabilă a calculat corect impozitul pe clădiri, instanța de fond a concluzionat că reclamanta mai datorează suplimentar, impozit pe clădiri în cuantum de 38.371 RON la care se adaugă suma de 16.754 RON cu titlu de accesorii (majorări de întârziere, dobânzi) la impozitul pe clădiri. 4. Cu privire la impozitul pe spectacole, instanța de fond a reținut caracterul nelegal al cuantumului impozitului pe spectacole în sumă de 506.710 RON, stabilit în sarcina reclamantei prin decizia de impunere contestată, considerând ca având corespondent în realitate concluziile expertului contabil care a determinat impozitul datorat în funcție de numărul de zile în care reclamanta a eliberat bilete pentru activitatea de discotecă, activitate pentru care a obținut de la Primăria Municipiului Timișoara aprobarea unui orar – respectiv pentru zilele de joi, vineri, sâmbătă ale fiecărei săptămâni”.

Prima instanță, reținând concluziile expertului contabil, a concluzionat că reclamanta datorează suma de 33.691 RON cu titlu de impozit pe spectacole (întrucât a datorat 38.371 RON, dar a plătit 4680 RON) precum și suma de 16.754 RON cu titlu de accesorii (majorări de întârziere, dobânzi) la impozitul pe spectacole.

Cât privește cererea formulată de pârâta Primăria Municipiului Timișoara – Direcția Economică – Serviciul Taxe și Impozite de redeschidere a dezbaterilor, aceasta a fost respinsă ca nefondată, instanța de fond reținând în motivare că deși la momentul soluționării pe fond a cauzei dosarul de fond se afla la Înalta Curte de Casație și Justiție, necesar fiind pentru soluționarea unei cereri de suspendare a executării actelor administrative a căror anulare s-a solicitat, instanța de fond a avut la îndemână dosarul refăcut ce conținea înscrisurile necesare pentru a se pronunța pe fond, inclusiv raportul de expertiză contabilă ale cărei concluzii nu au fost contestate de către pârâtă, celelalte înscrisuri ce se aflau depuse la dosarul inițial – Hotărârea A.G.A.

nr. 16/2004 și certificatul constatator eliberat de O.R.C. și de care se prevalează reclamanta, neavând relevanță în speță. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele de casare sau modificare a sentinței prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. – „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, precum și art. 304 1 C. proc. civ.

Într-un prim motiv de recurs, reclamanta critică hotărârea instanței de fond pentru faptul că aceasta a fost pronunțată în lipsa dosarului de judecată, (dosarul se afla înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție), pe baza unui dosar refăcut, încălcându-se astfel principii fundamentale ale procesului civil și anume principiul egalității armelor și în consecință principiul imparțialității, partea reclamantă beneficiind din partea instanței de un tratament favorabil, fiind astfel avantajată. I-a fost încălcat astfel, susține recurenta-pârâtă, și dreptul la un proces echitabil, potrivit art. 6 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în condițiile în care au fost diminuate în mod considerabil obligațiile fiscale de plată datorate de societatea reclamantă.

Au fost încălcate astfel, formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Într-un al doilea motiv de recurs este criticată pe fond soluția primei instanțe, legalitatea acesteia fiind îndoielnică în condițiile în care proba determinantă în cauză a constituit-o raportul de expertiză contabilă, raport întocmit de un expert de specialitate contabil și nu în probleme de fiscalitate, probă pe care ei de la bun început au considerat că nu este utilă, pertinentă și nici concludentă. În fine, este criticată soluția primei instanțe și sub aspectul acordării în întregime a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, instanța neținând cont de faptul că acțiunea a fost admisă în parte, fiind anulate în parte cele două acte administrative fiscale.

Intimata-reclamantă SC L.D.T.I. SRL a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Prin întâmpinare, pe cale de excepție a fost invocată tardivitatea recursului, susținând că a fost formulat cu depășirea termenului legal de 15 zile de la data comunicării hotărârii, termen prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Excepția ridicată nu este întemeiată, din actele dosarului rezultând că pârâtei i-a fost comunicată hotărârea la data de 9 iunie 2009, iar recursul motivat a fost înaintat prin poștă la data de 25 iunie 2009, potrivit ștampila de pe plic, astfel că s-a respectat termenul de 15 zile libere prevăzut de textul de lege.

Pe fondul cauzei, analizând recursul formulat în raport de motivele de recurs invocate, actele și lucrările dosarului precum și legislația incidentă în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. va fi respins, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare. Primul motiv de recurs referitor la judecarea pe fond a cauzei în lipsa dosarului de fond este neîntemeiat, atâta timp cât instanța de fond a procedat la refacerea dosarului, fiind atașate la dosar copia acțiunii, a întâmpinării, a actelor administrative fiscale atacate și a expertizei contabile efectuate în cauză, înscrisuri relevante în soluționarea cauzei. În mod corect s-a apreciat de prima instanță în sensul că celelalte înscrisuri depuse la dosarul de fond de către pârâtă – Hotărârea A.G.A.

nr. 16 din 11 noiembrie 2004, Încheierea O.R.C. nr. 1356 din 17 noiembrie 2004, certificat de înregistrare mențiuni și certificatul constatator din 19 noiembrie 2004, Adresa către O.N.R.C. Timiș din 14 februarie 2008, Răspunsul O.N.R.C. Timiș din 25 februarie 2008 – nu au nici o relevanță în cauză, de vreme ce reclamanta nu a contestat susținerile pârâtei cu privire la faptul că desfășoară activitate de discotecă. Cum alte înscrisuri nu au mai fost invocate de pârâtă ca fiind necesare în cauză și care nu s-ar afla depuse în dosarul refăcut, în mod just cererea formulată de redeschidere a dezbaterilor a fost respinsă. De altfel, pentru termenul de soluționare în fond a cauzei, ambele părți din proces au depus note scrise cu susținerile formulate, așa încât recurenta-pârâtă nu poate susține că a fost prejudiciată în dreptul la un proces echitabil, fiind avantajată intimata-reclamantă în detrimentul său și nici că instanța a încălcat principiul imparțialității.

Critica vizând soluția pe fond pronunțată de instanța de fond, referitoare la legalitatea îndoielnică a hotărârii date pe motiv că aceasta s-a sprijinit pe constatările expertului contabil, în condițiile în care recurenta-pârâtă consideră aceasta probă ca nefiind utilă, pertinentă și concludentă cauzei, este și ea neîntemeiată. Instanța de fond a apreciat în mod corect asupra necesității efectuării unei lucrări de specialitate, prin care să se stabilească dacă obligațiile fiscale stabilite de recurenta-pârâtă sun calculate în mod corect și sunt datorate, lămurirea acestor aspecte căzând în sarcina unor specialiști și nu a instanței în exclusivitate.

În speță, expertul contabil ce a efectuat lucrarea, în urma verificărilor a statuat că raportul de inspecție fiscală, nu prezintă elementele de calcul definitorii și calculul propriu zis, privind stabilirea bazei de impozitare și a cuantumului impozitelor verificate (suma datorată de contribuabil) ceea ce induce susceptibilitatea în ceea ce privește corectitudinea stabilirii acestora, prin neasigurarea accesibilității necesare pentru verificarea lor. Așa cum corect reține și instanța de fond, expertul contabil a calculat impozitul pe clădiri datorat precum și accesoriile la acest impozit, ținând cont de toate elementele necesare stabilirii atât a bazei de impozitare cât și a cuantumului impozitului pe clădiri datorat pentru fiecare an fiscal, al perioadei verificate, elemente prevăzute de art. 253 alin. (1) și (2) C. proc.

civ. fiscal referitoare la aplicarea cotei de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, suma stabilită de plată ca impozit pe clădiri datorat fiind de 38.371 RON, la care se adaugă suma de 16.754 RON cu titlu de accesorii la impozitul pe clădire. Și în ce privește stabilirea impozitului pe spectacole datorat de reclamantă, expertul contabil a avut în vedere condițiile reale în care s-a desfășurat această activitate, și anume ținând cont de faptul că intimata-reclamantă trebuia să respecte un orar aprobat de Primărie pentru activitatea de discotecă și verificând evidența contabilă în care s-au evidențiat zilele în care s-au emis bilete de intrare pentru discotecă.

Raportul de expertiză contabilă, chiar dacă nu a fost efectuat de un expert în probleme de fiscalitate, așa cum susține recurenta-pârâtă a răspuns corect obiectivelor formulate de instanță, expertul dovedind cunoașterea problemelor fiscale puse în discuție și aplicând legislația din domeniu, dovadă în acest sens fiind și faptul că recurenta-pârâtă nu a formulat obiecțiuni la acest raport, refacerea și suplimentarea lucrării fiind dispusă de instanța de judecată pentru că nu se răspunsese la toate obiectivele solicitate. Referitor la cheltuielile de judecată stabilite în întregime în sarcina recurentei-pârâte, deși contestația a fost admisă în parte și s-au anulat în parte actele administrative fiscale atacate, aspecte criticat de recurentă, trebuie menționat, de asemenea că este neîntemeiat.

Suma de 11.220 lei cheltuieli de judecată la care a fost obligată recurenta-pârâtă, reprezintă onorariu expert – 10.030 lei și onorariu consilier juridic – 1190 lei, potrivit contractului de prestații juridice de și chitanței nr. 2453680/1 de la filele 88 și 89 dosar fond. Onorariul de expertiză nu poate fi micșorat, potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ., astfel că rămâne în discuție numai onorariul consilierului juridic, asupra căruia instanța nu poate reaprecia în sensul diminuării, dacă se are în vedere munca depusă de acesta raportat la complexitatea dosarului, speța, fiind de natură fiscală. Pe de altă parte faptul că acțiunea a fost admisă în parte, nu obligă instanța la reducerea cheltuielilor corespunzătoare onorariului plătit.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârâta Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara se privește ca nefondat și urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ., soluția instanței de fond urmând a fi menținută ca legală și temeinică, respectând întocmai și formele de procedură.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 123 din 8 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2009.