Decizia nr. 4555/2012 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 11991/2010 a Tribunalului București

Instanța de fond a stabilit în raport de obiectul acțiunii: constatarea nulității absolute a clauzei penale instituită prin art. 12 alin. (2) din contractul de transport țiței S5 din 1 aprilie 2003, că Legea nr. 313/ 1879, deși în vigoare la data contractării, invocată drept cauză de nulitate absolută de către reclamantă nu este incidență în speță, deoarece contractul în care părțile au inserat clauza penală este un contract de transport al cărui regim juridic este reglementat de Codul comercial, prin dispozițiile art. 413 – art. 441, care referă și la posibilitatea convenirii unei clauze penale, el nefiind nici contract de împrumut și nici contract de prestări servicii, contracte cu privire la care art. l din Legea nr. 313/1879 instituie sancțiunea nulității absolute a clauzei penale pe care acestea ar cuprinde-o.

Cu privire la capătul de cerere subsidiar având ca obiect nulitatea absolută parțială a respectivei clauze penale, cu consecința reducerii acesteia deoarece Ia stabilirea daunelor compensatorii nu s-a luat în considerare consumul tehnologic ci s-a avut în vedere întreaga cantitate nepredată, fapt care ar conduce la o îmbogățire tară justă cauză, instanța de fond l-a apreciat, ca neîntemeiat, față de prevederile art. 969 C. civ. și față de finalitatea clauzei penale, aceasta fiind asumată de comercianți profesioniști care au avut reprezentarea consecințelor semnării clauzelor contractuale. Curtea de Apel București, prin decizia nr. 415 din 8 noiembrie 2011, secția a V-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă.

Criticile reclamantei cu privire la nepronunțarea instanței de fond asupra temeiniciei sau nu a cauzelor de nulitate ale clauzei penale, la caracterul contradictoriu al considerentelor sentinței și cu privire la nevalorificarea probei cu expertiza tehnică efectuată în cauză, au fost înlăturate de instanța de apel.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut examinarea de către prima instanță a cauzelor de nulitate invocate de reclamantă, sentința făcând o corectă interpretare a prevederilor art. l din Legea nr. 313/1879, în sensul că sancțiunea nulității pe care o instituie, privește numai contractul de împrumut și de prestări servicii în natură, categorii în care nu se încadrează contractul pe care părțile l-au încheiat și care conține clauza penală a cărei nulitate se solicită a fi constatată, contractul în speță fiind un contract de transport.

De altfel, reține decizia din apel, prin motivele de apel nu se critică soluția asupra capătului de cerere principal, referirile la art. 968, 1084 și 1086 C. civ., susținând temeinicia cererii în constatarea nulității parțiale a clauzei penale, obiect al capătului de cerere subsidiar.

Cu privire la această critică, instanța de apel a reținut că reclamanta apelantă nu a precizat care anume parte din art. 12 alin. (2) prin care se instituie clauza penală s-ar impune a fi desființată, scopul urmărit de reclamantă fiind acela al reducerii cuantumului daunelor compensatorii pe care le-ar putea datora în situația în care nu și-ar respecta obligațiile asumate prin contract.

Constatând ca fiind nedovedite susținerile apelantei cu privire la omisiunea părților de a-și prefigura mental scopul clauzei penale precum și faptul că prima instanță în analiza sa a avut în vedere interesul urmărit de reclamantă în promovarea acțiunii sale, aspect criticat de aceasta, instanța de apel a respins apelul declarat de reclamantă. Împotriva deciziei menționate, reclamanta SC O.M.V. P. SA București a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., art. 968, art. 1084 și urm. C. civ.

Recurenta solicită Înaltei Curți admiterea recursului cu consecința constatării nulității absolute parțiale a clauzei penale prevăzută de art. 12 alin. (2) din contractul de transport țiței import nr. S5 din l aprilie 2003, modificat prin actele adiționale nr. 1 din 22 decembrie 2003, nr. 2 din 10 februarie 2004, nr. 3 din 11 martie 2004, încheiat cu pârâta, în sensul de a se reduce daunele compensatorii stabilite pentru nepredarea la transport a unei cantități mai mari de 10 % din programul de transport anual sau contractual până la valoarea de 3928,04 lei (Rol) pentru fiecare tonă nepredată la transport.

În cadrul recursului recurenta face o prezentare detaliată a situației de fapt cu privire la conținutul contractului pe care părțile l-au încheiat și prezintă un istoric al parcursului procesual. Dezvoltă, de asemenea, ample aprecieri teoretice cu privire la clauza penală, precum și aprecieri cu privire la situația de fapt reținută de instanțe în baza probelor administrate.

Întrucât în economia criticilor privind decizia atacată cu recurs, parte din acestea privesc temeinicia cererii de constatare nulitate, ca exemplu pct. 2.2.3, prin raportare la proba cu expertiza contabilă administrată în cauză, sau critica titrată „Probele administrate confirmă temeinicia acțiunii formulate” (p. 13), Înalta Curte amintește că, potrivit art. 304 C. proc. civ., partea introductivă, modificarea sau, după caz, casarea unei hotărâri se poate cere în recurs numai pentru motivele de nelegalitate subsumate situațiilor limitativ enumerate la pct. 1 - 9 din acest articol, motiv pentru care criticile care au ca obiect temeinicia hotărârii atacate cu recurs nu vor fi examinate.

Motivele privind nelegalitatea deciziei atacate au fost încadrate de recurentă în situațiile reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Susținerea recurentei. Recurenta susține nelegalitatea deciziei sub aspectul reținerii inaplicabilității în cauză a dispozițiilor art. l din Legea nr. 313/1879, motivând că contractul de transport încheiat de părți are natura unui contract de „prestații în natură” în temeiul dispozițiilor art. l din Legea nr. 313/1879, actul juridic dedus judecății fiind greșit interpretat.

Opinia intimatei exprimată prin întâmpinare cu privire la această critică este în sensul înlăturării ei, deoarece critica enunțată a fost formulată omisso medio. Recurenta nu a formulat o astfel de critică prin motivele de apel, susține intimata, iar recursul poate fi declarat numai pentru motive care au fost examinate prin decizia din apel. În plus, cu privire la aceasta susține autoritatea de lucru judecat, cauza de nulitate pe acest temei tăcând obiectul judecății în dosarul în care recurenta prin sentința nr. 1482 din 24 octombrie 2006 a fost obligată la plata penalităților și, oricum, Legea nr. 313/1879 referă la contracte de împrumut și de prestații în natură, categorii în care nu se încadrează contractul de transport pe care părțile l-au încheiat. Aprecierea Înaltei Curți

Cu privire la critica întemeiată pe dispozițiile art. 304.8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, așa cum rețin și considerentele deciziei din apel, sentința nu a fost criticată sub aspectul soluției asupra capătului de cerere principal prin care recurenta a invocat nulitatea clauzei penale pe temeiul art. 1 din Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale.

Dezvoltarea acestei critici este în dezacord și cu solicitarea recurentei privind modul de soluționare a recursului, în sensul admiterii lui, cu consecința constatării nulității parțiale a clauzei penale, obiect al capătului de cerere subsidiar, iar nu a constatării nulității totale, obiect al capătului de cerere principal.

Reținând inconsecvența recurentei, că aceasta a beneficiat de asistență juridică cu ocazia redactării motivelor de recurs cât și în fața instanței cu ocazia dezbaterii pe fond, când nu a mai susținut această critică decât indirect, ca răspuns la excepția autorității de lucru judecat invocată de intimată, fiind în discordanță și cu soluția pe care a cerut-o asupra recursului, Înalta Curte va înlătura critica întemeiată pe dispozițiile art. 304.8 C. proc. civ. Rațiunea înlăturării ei nu este însă invocarea omisso medio, cum solicită intimata, ci, față de împrejurarea că în considerentele deciziei, în pofida constatării neatacării soluției instanței de fond asupra capătului de cerere principal aceasta examinează legalitatea sentinței sub aspectul interpretării dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 313/1879, a aprecierii ei ca nefondată.

Într-adevăr, Legea nr. 313/1879, în prezent abrogată prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, a instituit prin art. 1 sancțiunea nulității clauzei penale numai pentru contractul de împrumut și contractul de prestări servicii de bunuri în natură, nu și pentru contractul de transport, cum este cel în speță. Contractul de transport este un contract numit, are o configurație juridică distinctă, cu o reglementare proprie și, ca atare, nu poate fi încadrat în niciuna din categoriile pe care le-a avut în vedere Legea nr. 313/1879. Chiar părțile și-au titrat contractul „contract de transport”, iar calificarea dată este în concordanță cu drepturile și obligațiile pe care acestea le-au convenit corespunzător calității lor contractuale de transportator și expeditor. În plus, este de observat că conținutul contractului de transport în litigiu reproduce clauzele contractului cadru pentru transportul țițeiului aprobat anual de A.N.R.M. în baza art. 64 alin. (5) din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii petrolului nr. 134/1995, în vigoare la acea dată, aprobate prin H.G. nr. 1265/1996, cu modificările ulterioare, clauza penală fiind instituită de art. 13 din Contractul cadru. Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ.

Susținerea recurentei. Recurenta susține faptul că instanțele aveau obligația de a analiza temeinicia motivelor de nulitate ale clauzei penale invocate prin acțiune de către P., acestea fiind: motivele de nulitate absolută parțială care au constat în incidența art. 968 C. civ., ilicitatea clauzei penale; în incidența art. 1084 C. civ., în sensul consecinței clauzei penale, de a conduce la o îmbogățire tară justă cauză; în incidența dispozițiilor art. 1086 C. civ., clauza penală fiind de natură să destabilizeze echilibrul contractual, echilibru care ar fi fost menținut dacă erau respectate aceste dispoziții legale, regula ireductibilității clauzei penale neopunându-se în a constata nulitatea absolută parțială ce are ca efect reducerea parțială a clauzei penale.

Opinia intimatei. Cu privire la acest motiv de nelegalitate, intimata-pârâtă arată prin întâmpinare că contractul de transport a fost încheiat de părți în conformitate cu contractul cadru care în art. 12 și 13 stabilește clauza penală și conținutul acesteia, iar contractul cadru a fost aprobat prin Ordinul A.N.R.M. 209/2002 în baza Legii petrolului nr. 134/1995 în vigoare la acea dată, această prevedere fiind menținută și prin Legea nr. 238/2004 care a înlocuit-o și prin H.G. nr. 1265/1996. Aprecierea înaltei

Înalta Curte constată că instanțele nu s-au limitat în a opune regula ireductibilității clauzei penale, la care nu s-au raportat ci, în considerentele deciziei sale, instanța de apel a constatat că deși obiectul cererii subsidiare îl formează constatarea nulității parțiale, reclamanta-apelantă nu a făcut precizări cu privire la identificarea parțialității, precizare pe care însă o face recurenta prin prezentul recurs sub aspect valoric, ea reprezentând potrivit acesteia suma de 3928,04 lei (Rol) pentru fiecare tonă nepredată.

Temeiul de drept avut în vedere de instanțe în ce privește nereținerea temeiniciei cauzelor de nulitate pe care le-au luat în examinare a constat în incidența art. 969 C. civ., cu trimitere la forța obligatorie a convenției cât și faptul că, în privința realității executării obligațiilor contractuale, aceste obligații au beneficiat de o analiză distinctă într-un proces separat finalizat cu decizia nr. 1872 din 11 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținută în considerentele sentinței instanței de fond. Prin urmare, nu se poate susține decât tară temei că instanțele nu au examinat cauzele de nulitate în susținerea capătului de cerere subsidiar, numai că recurenta evită să se raporteze la argumentele reținute în considerentele deciziei atacate cu recurs.

Consolidând considerentele deciziei din apel, Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta-reclamantă transferă valoarea sancționatorie a nulității absolute a clauzei penale unei situații care privește reglementarea a obligațiilor convenite și asumate de părți prin contractul de transport, în sensul că prin modul lor de reglementare s-ar crea un dezechilibru vădit între obligațiile părților.

Numai că, un eventual dezechilibru obligațional, cum bine a constatat instanța de fond, a avut consimțământul părților contractante, care sunt comercianți profesioniști și care au de partea lor prezumția de conservare a interesului afacerii lor, regula instituită de art. 969 C. civ., în sensul că contractul este legea părților neputând fi încălcată de chiar una din părțile contractante sub motiv de slabă reprezentare a interesului în afaceri. S-ar opune la un asemenea demers nu numai forța obligatorie a contractului dar și buna credință care trebuie să caracterizeze executarea contractelor, acestea obligând nu numai la ceea ce rezultă expres din ele dar și la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa, conform art. 970 alin. (2) C. civ., în cazul de față, morala contractuală care, îndeobște, caracterizează contractele comerciale, dintre profesioniști.

În plus, situația de dezechilibru contractual pe care reclamanta o invocă, chiar existentă fiind, nu se constituie în cauză de nulitate absolută a contractului, și nicidecum a clauzei penale. O eventuală stare de dezechilibru obligațional pune în discuție executarea obligațiilor contractuale iar sancțiunea care ar putea interveni ar fi una specifică executării, patrimonială, în despăgubiri, dezechilibrul contractual fiind o stare de fapt care succede momentului încheierii contractului, moment la care se raportează o cauză de nulitate absolută.

Ceea ce omite recurenta din argumentația sa este, însă, un aspect esențial cu privire la motivul invocat: dezechilibrul contractual, și anume, independența clauzei penale înserată în contract, de contractul însuși, în sensul că ceea ce poate constitui cauză de nulitate pentru contract, nu constituie automat cauză de nulitate pentru clauza penală, aceasta fiind autonomă de contractul în care este inserată, reglementarea ei putând fi și separată de acesta.

Astfel, în susținerea capătului de cerere subsidiar, reclamanta arată în acțiune, că obligația principală a SC P. SA, în calitate de expeditor, astfel cum rezultă aceasta din dispozițiile contractuale (art. 14 – art. 20 din contractul de transport), era de a achita contravaloarea serviciilor prestate în temeiul contractului, că drepturile și obligațiile SC C. SA, în calitate de transportator sunt detaliate în art. 21 – art. 30 din contractul de transport iar contractul de transport cuprinde de asemenea, un capitol distinct în care sunt reglementate penalitățile și despăgubirile datorate de părți în cazul în care acestea nu își îndeplinesc sau își îndeplinesc necorespunzător obligațiile contractuale.

Acest capitol distinct, care, convențional anticipează despăgubirile în caz de neexecutare, respectiv clauza penală, prezintă autonomie convențională în raport cu reglementarea obligațiilor părților din articolele la care reclamanta se referă în acțiunea sa.

Prin urmare, din această perspectivă, clauza penală conținută de art. 12 alin. (2) din contractul de transport, nu este nici ilicită, fiind în acord cu art. 1069 și urm. C. civ., nici lipsită de cauză, cauza rezultă per se, și nici nu încalcă ordinea publică și bunele moravuri; nu se constituie nici într-o îmbogățire fără justă cauză, aceasta putând constitui un temei numai pentru pretenții cu privire la care nu se poate invoca un izvor contractual, sau alt temei de drept, iar nu o cauză de nulitate a unei clauze penale.

Or, clauza penală pe care contractul de transport o conține a fost convenită de către părți, de către profesioniști în afaceri comerciale, în baza unui temei legal, situație în care, reclamanta, parte contractantă nu-și poate invoca o eventuală culpă în dimensionarea prejudiciului de neexecutare întrucât o atare invocare este fără niciun efect asupra menținerii clauzei penale, ca o aplicare prin analogie, nefiind în prezența unei cauze de nulitate, a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Mai critică recurenta, pe cale de consecință, lipsa de motivare cu privire la temeinicia cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de nulitate absolută, prin raportare la dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că prin considerentele deciziei sale, instanța de apel a răspuns argumentat la toate motivele de apel formulate de reclamantă, nefiind în prezența unei încălcări a prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. și, deci, nici în situația reglementată de art. 304.7 C. proc. civ., critica cu acest obiect neputând fi nici ea primită.

Ca atare, în baza considerentelor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat, în raport de prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta la plata sumei de 31000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC C. SA Ploiești.