ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4555/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4555/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

l. Prin sentința nr. 11991 din 30

noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a respins

acțiunea promovată de reclamanta SC P. SA în contradictoriu cu pârâta SC C. SA,

ca nefondată, preliminar fiind respinsă excepția lipsei de obiect a cererii invocată

de pârâtă, ca neîntemeiată.

raport de obiectul

acțiunii:

constatarea

nulității absolute a clauzei penale instituită prin art. 12 alin. (2) din

contractul de transport țiței S5 din 1 aprilie 2003, că Legea

nr. 313/

1879, deși în vigoare la data

contractării, invocată drept cauză de nulitate absolută de către reclamantă nu

este incidență în speță, deoarece contractul în care părțile au inserat clauza

penală este un contract de transport al cărui regim juridic este reglementat de

Codul comercial, prin dispozițiile art. 413 – art. 441, care referă și la

posibilitatea convenirii unei clauze penale, el nefiind nici contract de

împrumut și nici contract de prestări servicii, contracte cu privire la care

art. l din Legea nr. 313/1879 instituie sancțiunea nulității absolute a clauzei

penale pe care acestea ar cuprinde-o.

subsidiar având ca obiect nulitatea absolută parțială a respectivei clauze

penale, cu consecința reducerii acesteia deoarece Ia stabilirea daunelor

compensatorii nu s-a luat în considerare consumul tehnologic ci s-a avut în

vedere întreaga cantitate nepredată, fapt care ar conduce la o îmbogățire tară

justă cauză, instanța de fond l-a apreciat, ca neîntemeiat, față de prevederile

art. 969 C. civ. și față de finalitatea clauzei penale, aceasta fiind asumată

de comercianți profesioniști care au avut reprezentarea consecințelor semnării

clauzelor contractuale.

Curtea de Apel București, prin decizia

nr. 415 din 8 noiembrie 2011, secția a V-a civilă, a respins apelul declarat de

reclamantă.

nepronunțarea instanței de fond asupra temeiniciei sau nu a cauzelor de

nulitate ale clauzei penale, la caracterul contradictoriu al considerentelor

sentinței și cu privire la nevalorificarea probei cu expertiza tehnică

efectuată în cauză, au fost înlăturate de instanța de apel.

instanța de apel a reținut examinarea de către prima instanță a cauzelor de

nulitate invocate de reclamantă, sentința făcând o corectă interpretare a

prevederilor art. l din Legea nr. 313/1879, în sensul că sancțiunea nulității

pe care o instituie, privește numai contractul de împrumut și de prestări

servicii în natură, categorii în care nu se încadrează contractul pe care

părțile l-au încheiat și care conține clauza penală a cărei nulitate se

solicită a fi constatată, contractul în speță fiind un contract de transport.

prin motivele de apel nu se critică soluția asupra capătului de cerere

principal, referirile la art. 968, 1084 și 1086 C. civ., susținând temeinicia

cererii în constatarea nulității parțiale a clauzei penale, obiect al capătului

de cerere subsidiar.

instanța de apel a reținut că reclamanta apelantă nu a precizat care anume

parte din art. 12 alin. (2) prin care se instituie clauza penală s-ar impune a

fi desființată, scopul urmărit de reclamantă fiind acela al reducerii

cuantumului daunelor compensatorii pe care le-ar putea datora în situația în

care nu și-ar respecta obligațiile asumate prin contract.

susținerile apelantei cu privire la omisiunea părților de a-și prefigura mental

scopul clauzei penale precum și faptul că prima instanță în analiza sa a avut

în vedere interesul urmărit de reclamantă în promovarea acțiunii sale, aspect

criticat de aceasta, instanța de apel a respins apelul declarat de reclamantă.

Împotriva deciziei menționate,

reclamanta SC O.M.V. P. SA București a declarat recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., art. 968, art. 1084 și urm.

C. civ.

admiterea recursului cu consecința constatării nulității absolute parțiale a

clauzei penale prevăzută de art. 12 alin. (2) din contractul de transport țiței

import nr. S5 din l aprilie 2003, modificat prin actele adiționale nr. 1 din 22

decembrie 2003, nr. 2 din 10 februarie 2004, nr. 3 din 11 martie 2004, încheiat

cu pârâta, în sensul de a se reduce daunele compensatorii stabilite pentru

nepredarea la transport a unei cantități mai mari de 10 % din programul de

transport anual sau contractual până la valoarea de

3928,04 lei (Rol) pentru fiecare tonă nepredată la transport.

face o prezentare detaliată a

situației de

fapt cu privire la conținutul contractului pe care părțile l-au

încheiat și prezintă un istoric al parcursului

procesual. Dezvoltă, de

asemenea, ample aprecieri teoretice cu privire

la clauza penală,

precum și aprecieri cu privire

la situația de fapt reținută de instanțe în

baza probelor administrate.

privind decizia atacată cu recurs, parte din acestea privesc temeinicia cererii

de constatare nulitate, ca exemplu pct. 2.2.3, prin raportare la proba cu

expertiza contabilă administrată în cauză, sau critica titrată „Probele

administrate confirmă temeinicia acțiunii formulate” (p. 13), Înalta Curte

amintește că, potrivit art. 304 C. proc. civ., partea

introductivă, modificarea sau, după caz, casarea unei hotărâri se poate

cere în recurs numai pentru motivele de nelegalitate subsumate

situațiilor limitativ enumerate la pct. 1 - 9 din

acest articol, motiv pentru

care

criticile care au ca obiect temeinicia hotărârii atacate cu recurs nu

vor

fi examinate.

deciziei atacate au fost încadrate de recurentă în situațiile reglementate de

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Cu privire la

motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

recurentei. Recurenta susține nelegalitatea deciziei

sub aspectul reținerii

inaplicabilității în cauză a dispozițiilor art. l din Legea nr. 313/1879,

motivând că contractul de transport încheiat de părți are natura unui contract

de „prestații în natură” în temeiul dispozițiilor art. l din Legea nr.

313/1879, actul juridic dedus judecății fiind greșit interpretat.

întâmpinare cu privire la această critică este în sensul înlăturării ei,

deoarece critica enunțată a fost formulată omisso medio.

Recurenta nu a

formulat o astfel de critică prin motivele de apel,

susține intimata, iar recursul poate

fi declarat numai pentru motive care au fost examinate prin decizia din apel.

În plus, cu

privire la aceasta susține autoritatea de lucru judecat,

cauza de nulitate pe acest temei

tăcând obiectul judecății în dosarul în care recurenta prin sentința nr. 1482

din 24 octombrie 2006 a fost obligată la plata penalităților și, oricum, Legea

nr. 313/1879 referă la contracte de împrumut și de prestații în natură,

categorii în care nu se încadrează contractul de transport pe care părțile l-au

încheiat.

Aprecierea Înaltei Curți

pe dispozițiile art. 304.8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, așa cum

rețin și considerentele deciziei din apel, sentința nu a fost criticată sub

aspectul soluției asupra capătului de cerere principal prin care recurenta a

invocat nulitatea clauzei penale pe temeiul art. 1 din Legea nr. 313/1879

pentru anularea clauzei penale.

în dezacord și cu solicitarea recurentei privind modul de soluționare a

recursului, în sensul admiterii lui, cu consecința constatării nulității

parțiale a clauzei penale, obiect al capătului de cerere subsidiar, iar nu a

constatării nulității totale, obiect al capătului de cerere principal.

că aceasta a beneficiat de asistență juridică cu ocazia redactării motivelor de

recurs cât și în fața instanței cu ocazia dezbaterii pe fond, când nu a mai

susținut această critică decât indirect, ca răspuns la excepția autorității de

lucru judecat invocată de intimată, fiind în discordanță și cu soluția pe care

a cerut-o asupra recursului, Înalta Curte va înlătura critica întemeiată pe dispozițiile

art. 304.8 C. proc. civ. Rațiunea înlăturării ei nu este însă invocarea omisso

medio, cum solicită intimata, ci, față de împrejurarea că în considerentele

deciziei, în pofida constatării neatacării soluției instanței de fond asupra

capătului de cerere principal aceasta examinează legalitatea sentinței sub

aspectul interpretării dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 313/1879, a

aprecierii ei ca nefondată.

în prezent abrogată prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului

civil, a instituit prin art. 1 sancțiunea nulității clauzei penale numai pentru

contractul de împrumut și contractul de prestări servicii de bunuri în natură,

nu și pentru contractul de transport, cum este cel în speță. Contractul de transport

este un contract numit, are o configurație juridică distinctă, cu o reglementare

proprie și, ca atare, nu poate fi încadrat în niciuna din categoriile pe care

le-a avut în vedere Legea nr. 313/1879. Chiar părțile și-au titrat contractul

„contract de transport”, iar calificarea dată este în concordanță cu drepturile

și obligațiile pe care acestea le-au convenit corespunzător calității lor

contractuale de transportator și expeditor. În plus, este de observat că

conținutul contractului de transport în litigiu reproduce clauzele contractului

cadru pentru transportul țițeiului aprobat anual de A.N.R.M. în baza art. 64

alin. (5) din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii petrolului nr.

134/1995, în vigoare la acea dată, aprobate prin H.G. nr. 1265/1996, cu

modificările ulterioare, clauza penală fiind instituită de art. 13 din

Contractul cadru.

Cu privire la motivele de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ.

susține faptul că instanțele aveau obligația de a analiza temeinicia motivelor

de nulitate ale clauzei penale invocate prin acțiune de către P., acestea

fiind: motivele de nulitate absolută parțială care au constat în incidența art.

968 C. civ., ilicitatea clauzei penale; în incidența art. 1084 C. civ., în

sensul consecinței clauzei penale, de a conduce la o îmbogățire tară justă

cauză; în incidența dispozițiilor art. 1086 C. civ., clauza penală fiind de

natură să destabilizeze echilibrul contractual, echilibru care ar fi fost

menținut dacă erau respectate aceste dispoziții legale, regula ireductibilității

clauzei penale neopunându-se în a constata nulitatea absolută parțială ce are

ca efect reducerea parțială a clauzei penale.

acest motiv de nelegalitate, intimata-pârâtă arată prin întâmpinare că

contractul de transport a fost încheiat de părți în conformitate cu contractul

cadru care în art. 12 și 13 stabilește clauza penală și conținutul acesteia,

iar contractul cadru a fost aprobat prin Ordinul A.N.R.M. 209/2002 în baza

Legii petrolului nr. 134/1995 în vigoare la acea dată, această prevedere fiind

menținută și prin Legea nr. 238/2004 care a înlocuit-o și prin H.G. nr.

1265/1996.

Aprecierea înaltei

constată că instanțele nu s-au limitat

în a opune regula ireductibilității clauzei penale, la care nu s-au raportat

ci, în considerentele deciziei sale, instanța de apel a constatat că deși

obiectul cererii subsidiare îl formează constatarea nulității parțiale,

reclamanta-apelantă nu a făcut precizări cu privire la identificarea

parțialității, precizare pe care însă o face recurenta prin prezentul recurs

sub aspect valoric, ea reprezentând potrivit acesteia suma de 3928,04 lei (Rol)

pentru fiecare tonă nepredată.

drept avut în vedere de instanțe în ce privește

nereținerea temeiniciei cauzelor de nulitate pe care

le-au luat în

examinare a constat în

incidența art. 969 C. civ., cu trimitere la forța

obligatorie a convenției cât și faptul că, în

privința realității executării

obligațiilor contractuale, aceste

obligații au beneficiat de o analiză

distinctă

într-un proces separat finalizat cu decizia nr.

1872 din 11

iunie

2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, reținută în considerentele

sentinței

instanței de fond. Prin urmare, nu se poate susține decât tară

temei că instanțele nu au examinat cauzele de

nulitate în susținerea

capătului de cerere subsidiar, numai că recurenta

evită să se raporteze la argumentele reținute în considerentele deciziei

atacate cu recurs.

deciziei din apel, Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta-reclamantă

transferă valoarea sancționatorie a nulității absolute a clauzei penale unei

situații care

privește reglementarea a

obligațiilor convenite și asumate de părți prin

contractul de transport,

în sensul că prin modul lor de reglementare s-ar crea un dezechilibru vădit

între obligațiile părților.

eventual dezechilibru obligațional, cum bine a constatat instanța de fond, a

avut consimțământul părților contractante,

care sunt comercianți profesioniști și care au de partea

lor prezumția

de conservare a interesului

afacerii lor, regula instituită de art. 969 C. civ., în sensul că contractul

este legea părților neputând fi încălcată de chiar una din părțile contractante

sub motiv de slabă reprezentare a

interesului în afaceri. S-ar opune la

un asemenea demers nu numai

forța

obligatorie a contractului dar și buna credință care trebuie să

caracterizeze

executarea contractelor, acestea obligând nu numai la ceea ce rezultă expres

din ele dar și la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă

obligației, după natura sa, conform art. 970

alin.

(2) C. civ., în cazul de față, morala contractuală care, îndeobște,

caracterizează

contractele comerciale, dintre profesioniști.

contractual pe care

reclamanta o invocă,

chiar existentă fiind, nu se constituie în cauză de

nulitate absolută a

contractului, și nicidecum a clauzei penale. O eventuală stare de dezechilibru

obligațional pune în discuție executarea obligațiilor contractuale iar

sancțiunea care ar putea

interveni ar fi

una specifică executării, patrimonială, în despăgubiri,

dezechilibrul

contractual fiind o stare de fapt care succede momentului încheierii

contractului, moment la care se raportează o cauză de nulitate absolută.

argumentația sa este, însă, un aspect esențial cu privire la motivul invocat:

dezechilibrul contractual, și anume, independența clauzei penale înserată în

contract, de contractul însuși, în sensul că ceea ce poate constitui cauză de

nulitate pentru contract, nu constituie automat cauză de nulitate pentru clauza

penală, aceasta fiind autonomă de contractul în care este inserată,

reglementarea ei putând fi și separată de acesta.

cerere subsidiar, reclamanta arată în acțiune, că obligația principală a SC P.

SA, în calitate de expeditor, astfel cum rezultă aceasta din dispozițiile

contractuale (art. 14 – art. 20 din contractul de transport), era de a achita

contravaloarea serviciilor prestate în temeiul contractului, că drepturile și

obligațiile SC C. SA, în calitate de transportator sunt detaliate în art. 21 –

art. 30 din contractul de transport iar contractul de transport cuprinde de

asemenea, un capitol distinct în care sunt reglementate penalitățile și

despăgubirile datorate de părți în cazul în care acestea nu își îndeplinesc sau

își îndeplinesc necorespunzător obligațiile contractuale.

convențional anticipează despăgubirile în caz de neexecutare, respectiv clauza

penală, prezintă autonomie convențională în raport cu reglementarea

obligațiilor părților din articolele la care reclamanta se referă în acțiunea

sa.

perspectivă, clauza penală conținută de art. 12 alin. (2) din contractul de

transport, nu este nici ilicită, fiind în acord cu art. 1069 și urm. C. civ.,

nici lipsită de cauză, cauza rezultă per se, și nici nu încalcă ordinea publică

și bunele moravuri; nu se constituie nici într-o îmbogățire fără justă cauză,

aceasta putând constitui un temei numai pentru pretenții cu privire la care nu

se poate invoca un izvor contractual, sau alt temei de drept, iar nu o cauză de

nulitate a unei clauze penale.

contractul de transport o conține a fost convenită de către părți, de către

profesioniști în afaceri comerciale, în baza unui temei legal, situație în

care, reclamanta, parte contractantă nu-și poate invoca o eventuală culpă în

dimensionarea prejudiciului de neexecutare întrucât o atare invocare este fără

niciun efect asupra menținerii clauzei penale, ca o aplicare prin analogie,

nefiind în prezența unei cauze de nulitate, a principiului nemo auditur

propriam turpitudinem allegans.

recurenta, pe cale de consecință, lipsa de motivare cu privire la temeinicia

cererii de chemare în judecată sub aspectul

motivelor de nulitate absolută, prin raportare la

dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.

considerentele deciziei sale, instanța de apel a răspuns argumentat la toate

motivele de apel formulate de reclamantă, nefiind în prezența unei încălcări a

prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. și,

deci, nici în situația reglementată de art. 304.7 C. proc. civ., critica cu

acest obiect

neputând fi nici ea primită.

baza considerentelor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat, în

raport de prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ., ca nefondat.

fi obligată recurenta la plata sumei de 31000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată către intimata pârâtă SC C. SA Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de recurenta-reclamantă SC O.M.V.

P. SA București împotriva deciziei

civile nr. 415 din 8 noiembrie 2011, pronunțata de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească

intimatei 31.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi

20 noiembrie 2012.