ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1891/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: I. Prin cererea înregistrată la data de 25 ianuarie 2011 sub nr. 1314/95/2011 pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, reclamanta SC S. SRL Târgu Jiu, în contradictoriu cu pârâta SC C.M.I.

SRL București, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480 și 998 - 999 C. civ., obligarea acesteia la restituirea utilajului încărcător frontal marca Y.Z., proprietatea sa conform facturii din 1 septembrie 2008; la plata sumelor necesare aducerii utilajului în stare optimă de funcționare, așa cum se afla la momentul la care pârâta a refuzat să-l înapoieze; la plata de despăgubiri în sumă de 150.000 RON (30.000 RON pe lună) reprezentând beneficiul nerealizat prin lipsirea de folosința utilajului în perioada 15 august 2010 - 23 ianuarie 2011, precum și la plata despăgubirilor în cuantum de 30.000 RON pe lună pentru perioada dintre data introducerii acțiunii și data restituirii utilajului în stare optimă de funcționare, cu cheltuieli de judecată.

La data de 22 martie 2011, pârâta SC C.M.I. SRL a formulat întâmpinare - cerere reconvențională, ulterior precizată, prin care a solicitat respingerea cererii principale ca neîntemeiată, constatarea rezilierii contractului de prestări servicii din 14 iunie 2010 din vina exclusivă a reclamantei începând cu data de 14 august 2010 și obligarea acesteia din urmă la plata prejudiciului estimat provizoriu la suma de 10.000 RON, cauzat prin rezilierea unilaterală a contractului și la plata pieselor uzate, în valoare de 3.040 RON, pe care le-a dat la stația de sortare mobilă marca D., tipul I., proprietatea reclamantei. Ulterior, la 14 iunie 2011, SC C.M.I. SRL a depus cerere de renunțare la judecata capătului nr. a din cererea reconvențională cu motivarea că înțelege să-și valorifice aceste pretenții în cadrul procedurii de insolvenței deschise împotriva reclamantei, obiect al Dosarului nr. 15756/95/201, prin înscriere la masa credală a acesteia.

Prin Sentința nr. 430 din 13 decembrie 2011, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă SC S. SRL Târgu Jiu, reprezentată legal prin administrator judiciar D.I. și F.C. - Cabinete de Practicieni în Insolvență Asociate și D.G. în calitate de administrator special împotriva pârâtei-reclamante SC C.M.I. SRL București; a respins cererea reconvențională; a obligat pârâta-reclamantă SC C.M.I. SRL București la plata sumelor stabilite potrivit rapoartelor de expertiză, respectiv suma de 48.415,11 RON reprezentând aducerea utilajului încărcător frontal marca Y.Z. în stare de funcționare; a obligat pârâta-reclamantă SC C.M.I.

SRL la plata sumei de 405.000 RON reprezentând beneficiul nerealizat în perioada 15 septembrie 2010 până la data efectuării expertizei, sumă ce va fi actualizată în funcție de indicele de inflație la data plății, respectiv a sumelor necesare aducerii utilajului în stare de funcționare și a obligat pârâta-reclamantă SC C.M.I. SRL la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.771 RON. Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut a reținut că între SC S. SRL, în calitate de prestator și SC C.M.I.

SRL, în calitate de beneficiar s-a încheiat contractul de prestări servicii din 14 iunie 2010 cu o durată de 3 luni, având ca obiect servicii de concasare, sortare, încărcare/manevrare și transport cu ajutorul mai multor utilaje printre care și utilajul încărcător frontal marca Y., la punctul de lucru al pârâtei din localitatea Stăncești, județul Mehedinți, constând într-o carieră de rocă de munte, scop în care utilajele proprietatea reclamantei au fost deplasate la acest punct de lucru. Referitor la răspunderea contractuală, în cuprinsul capitolului XI din contract, părțile au convenit la art. 11.1 că modificarea unilaterală a contractului este interzisă, modificări sau adăugiri la contract fiind recunoscute numai prin act adițional datat, semnat și ștampilat de părți, iar la art. 11.2.

și art. 11.3. s-au stipulat cazurile de încetare a contractului ca fiind: falimentul, dizolvarea sau lichidarea uneia dintre părți și acordul părților pentru rezilierea contractului.

În derularea contractului, prin e-mail-ul din 14 august 2010 (duminică, zi nelucrătoare), transmis de reclamantă pârâtei, aceasta a solicitat fie reînnoirea contractului din 14 iunie 2010, fie restituirea utilajelor, corespondență apreciată de tribunal ca neputând produce consecințe juridice în raport de dispozițiile art. 11.3 din contract, prin care rezilierea contractului era posibilă numai prin acordul părților și în considerarea adresei reclamantei din 17 august 201, confirmată de pârâtă, prin care reclamanta a revenit cu solicitarea prelungirii contractului, încadrându-se în prevederile convenite la art. 4.1, dovedind astfel, în opinia primei că e-mail-ul din 14 august 2010 expediat de reclamantă, s-a datorat erorii privind durata contractului și a avut caracterul unei solicitări de prelungire a contractului, neexprimând intenția serioasă de reziliere.

În același sens a reținut tribunalul că au conchis și probatoriile administrate din care a rezultat că relațiile contractuale s-au derulat până la ajungerea la termen, respectiv până la 14 septembrie 2010. Referitor la acțiunea introductivă, tribunalul, având în vedere temeiul de drept al acesteia, a apreciat petitul în revendicare ca fiind neîntemeiat, reținând că prin încheierea contractului de prestări servicii din 14 iunie 2010 nu s-a transferat dreptul de proprietate, similară fiind situația și în ceea ce privește restituirea utilajului, acesta nemaiaflându-se în detenția pârâtei prin punerea în executare a Sentinței nr. 33/2011, astfel încât nici sub acest aspect pârâta nu poate fi obligată la restituire.

Petitul privind obligarea pârâtei la plata sumei de 48.415,11 RON reprezentând costuri aferente aducerii utilajului în stare de funcționare, a fost apreciat ca întemeiat de prima instanță, aceasta reținând în baza probatoriului administrat că deteriorarea îi incumbă pârâtei având în vedere că la data încheierii contractului acesta era funcțional, pârâta asigurându-i paza fără a formula vreo obiecție privind starea de funcționare sau eventuale piese lipsă, ulterior expirării contractului utilajul fiind exploatat și depozitat tot de pârâtă, care s-a opus ridicării acestuia de către reclamantă, în cauză fiind astfel dovedite elementele răspunderii civile delictuale prevăzute art. 998 - 999 C. civ., în raport de care a apreciat că reclamanta este îndreptățită să primească suma necesară aducerii utilajului în stare de funcționare.

În considerarea celor anterior expuse și a concluziilor raportului de expertiză tehnică s-a reținut ca fiind întemeiat și dovedit și petitul privind obligarea pârâtei la plata sumei de 405.000 RON reprezentând beneficiul nerealizat în perioada dintre data de 15 septembrie 2010 și data efectuării expertizei. Reținând că din probatoriul administrat nu a rezultat rezilierea unilaterală a contractului de către reclamanta SC S. SRL, acesta derulându-se până la ajungerea la termen, e-mail-ul din 14 august 2010 neavând valoarea unui act adițional datat, semnat și ștampilat de părți, așa cum acestea au convenit în art. 11.1 din contract, tribunalul a respins cererea reconvențională.

Prin Sentința nr. 14 din 20 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 1314/95/2011, a fost respinsă ca nefondată cererea de completare a dispozitivului Sentinței nr. 430/2011 din 13 decembrie 2011 formulată de reclamanta-pârâtă SC S. SRL Târgu Jiu prin administrator judiciar Cabinete de Practicieni în Insolvență Asociate D.I. și F.C. și D.G. în calitate de administrator special. Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că s-a pronunțat în limitele învestirii sale, reținând că sub aspectul revendicării, prin încheierea contractului de prestări servicii din 14 iunie 2010 nu s-a transferat dreptul de proprietate de la SC S. SRL către pârâta SC C.M.I.

SRL, iar sub aspectul restituirii, cererea a fost apreciată a fi nefondată deoarece utilajul a fost ridicat de la societatea comercială pârâtă ca urmare a punerii în executare a Sentinței nr. 33/2011. S-a mai reținut că nu sunt îndeplinite nici una din condițiile presupuse de art. 281 2 C. proc. civ., instanța dispunând în Dosarul nr. 1434/95/2011, măsura sechestrului judiciar ca urmare a faptului că la data luării măsurii, utilajul se afla în incinta pârâtei SC C.M.I. SRL și exista pericolul ca bunul să fie folosit în continuare de către pârâtă ceea ce ar fi dus la degradarea lui. II. Împotriva Sentinței nr. 430/2011 din 13 decembrie 2011 pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 1314/95/2011 a declarat apel pârâta SC C.M.I.

SRL criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, la care a aderat reclamanta SC S. SRL prin administrator judiciar Cabinete de Practicieni în Insolvență Asociate D.I. și F.C., fără să dezvolte motive de critică împotriva acesteia, reclamanta formulând apel distinct împotriva Sentinței nr. 14 din 20 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, prin care s-a respins cererea de completare dispozitiv. Prin Decizia nr. 109/2012 din 10 iulie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, învestită cu soluționarea căilor ordinare de atac a admis apelul declarat de pârâta SC C.M.I.

SRL București împotriva Sentinței nr. 430/2011 din 13 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 1314/95/2011, pe care a schimbat-o în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 145.000 RON beneficiu nerealizat în perioada 15 septembrie 2010 - 10 februarie 2011, sumă reactualizată la data plății; a admis apelul declarat de reclamanta SC S. SRL Târgu Jiu împotriva Sentinței nr. 14/2012 din 20 februarie 2012 în sensul că a admis cererea de completare a Sentinței nr. 430/2011 din 13 decembrie 2011 și a dispus restituirea utilajului încărcător frontal marca Y.Z. către SC S. SRL.

Pentru a dispune în acest sens, curtea a reținut că prima instanță a respins în mod corect cererea reconvențională prin care pârâta a solicitat să se constate ca fiind reziliat contractul nr. x/2010, începând cu data de 14 august 2010, având în vedere pe de o parte inexistența unui pact comisoriu de gradul IV, care ar fi făcut posibilă aplicarea acestei sancțiuni fără să fie necesară analiza instanței, care ar fi putut fi chemată doar să constate intervenită rezilierea și pe de altă parte în considerarea faptului că pârâta nu a solicitat să se dispună rezilierea contractului pentru neexecutarea culpabilă de către reclamantă a obligațiilor contractuale ce-i incumbau, care de altfel nici nu ar fi fost posibilă întrucât rezilierea este sancțiunea care lipsește de efecte contractele cu executare succesivă lipsindu-l de efecte pentru viitor, or, în cauză, la data formulării cererii reconvenționale, contractul ajunsese la termen, deci, sancțiunea nu ar fi putut produce efecte juridice.

Din analiza materialului probator administrat - notificările transmise de reclamantă, cererea de ordonanță președințială formulată de aceasta și chiar din cuprinsul acțiunii introductive, instanța de apel a reținut că raporturile contractuale dintre părțile în litigiu au încetat la data de 14 august 2010 și că, în mod eronat, prima instanță a interpretat că adresa trimisă prin e-mail-ul la data de 14 august 2010 a fost o eroare privind data expirării contractului și că între părți s-a derulat contractul până la expirarea perioadei 14 septembrie 2010, situație în care reclamanta nu ar fi persistat în eroare, în sensul că la data 14 august 2010 a încetat contractul și ar fi executat serviciile contractate și în ultima lună (14 august - 14 septembrie) și ar fi prezentat facturile emise către pârâtă pentru plata prestațiilor.

Odată încetată activitatea de prestări servicii, prestatorul, reclamanta în speță, așa cum ea însăși menționează în acțiune, și-a ridicat utilajele cu excepția încărcătorului frontal. Referitor la cererea de restituire a acestui utilaj întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanța de control a reținut că tribunalul avea atributul de a o califica funcție de scopul urmărit și în raport de obiectul și cauza juridică a acțiunii. A mai reținut că în speță s-a solicitat restituirea bunului rămas în punctul de lucru al pârâtei-beneficiar, căreia îi revenea, la încetarea contractului și obligația prevăzută la art. 6.2.2 din contract de a asigura transportul dus-întors al utilajelor, însă câtă vreme aceasta a invocat excepția neexecutării contractului de către reclamanta-prestator, nu se poate aprecia că pârâta nu și-a executat obligația de transport.

Cauza acțiunii fiind contractul, curtea a apreciat că cererea în restituirea este una personală, și nu reală, reclamanta, în cuprinsul acțiunii motivându-și acest petit pe clauze contractuale, situație în raport de care a reținut că prima instanța nu a fost învestită să stabilească cine este proprietarul utilajului. De asemenea a reținut că, în dispozitivul sentinței atacate, nu se regăsește soluția dată cererii de revendicare ori de restituire și că pârâta nu justifică interes în formularea vreunei critici cu privire la acest petit, fiind mai degrabă nemulțumită de considerentele hotărârii. Referitor la soluția dată capătului de cerere privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor necesare aducerii utilajului în stare de funcționare, curtea a înlăturat criticile formulate de pârâtă apreciind ca juste și temeinice argumentele avute în vedere de prima instanță.

A apreciat însă, ca pertinentă critica pârâtei privind cuantumul beneficiului nerealizat de reclamantă și în raport de faptul că expertul tehnic în determinarea acestuia a avut în vedere data de 14 august 2010 și nu data de 15 septembrie 2010, când contractul a ajuns la termen, a reținut că reclamantei i s-a produs un prejudiciu prin lipsirea de folosință a utilajului în intervalul cuprins între 15 septembrie 2010 și 10 februarie 2011, când s-a instituit sechestrul asigurător, argument în considerarea căruia a schimbat sentința atacată și a diminuat cuantumul acestor pretenții corespunzător intervalului amintit stabilind că pârâta datorează reclamantei cu acest titlu suma de 145.000 RON, menținând celelalte dispoziții ale Sentinței nr. 430/2011.

Referitor la apelul declarat de reclamanta SC S. SRL, curtea a reținut că, deși în memoriul depus de această parte la dosar se precizează că apelul este declarat împotriva Sentinței nr. 14 din 20 februarie 2012, prin care s-a soluționat cererea de completare a Sentinței nr. 430 din 13 decembrie 2011 și că se aderă la apelul declarat de pârâta SC C.M.I. SRL împotriva Sentinței nr. 430/2011, în cuprinsul memoriului depus, reclamanta nu a formulat nicio critică împotriva acestei din urmă hotărâri, a cărei soluție îi este favorabilă, așa încât instanța de control a constatat că cererea nu poate fi calificată ca aderare la apel. Curtea a respins excepția tardivității apelului declarat de reclamantă împotriva Sentinței nr. 14 din 20 februarie 2012, invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca nefondată, considerând calea de atac ordinară ca fiind exercitată în termen, în raport de incidența dispozițiilor art. 281 3 C. proc.

civ. potrivit cărora, hotărârea pronunțată în temeiul art. 281 2 din același cod - de completare a hotărârii, este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea în legătură cu care s-a solicitat completarea, deci în speță, apelul în 15 zile de la comunicare și față de faptul că la dosarul de fond nu există dovezile de comunicare a Sentinței nr. 14/2012. Apelul împotriva hotărârii de completare dispozitiv a fost apreciat ca fiind fondat, instanța de control reținând că tribunalul, deși în considerentele Sentinței nr. 430/2011, a analizat atât cererea reclamantei calificată ca fiind în revendicarea bunului, cât și cea de restituire a acestuia în temeiul contractului, în dispozitivul hotărârii a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind restituirea utilajului încărcător frontal marca Y.Z.

Reținând că împrejurarea că s-a dispus în timpul procesului instituirea unui sechestru judiciar, ca măsură de conservare a bunului, nu constituie un impediment pentru a lăsa nesoluționată cererea de restituire a bunului și că reclamanta-prestator, odată ce a încetat contractul de prestări servicii încheiat de părți, este îndreptățită la restituirea bunului, curtea a admis apelul declarat de reclamanta SC S. SRL împotriva Sentinței nr. 14 din 20 februarie 2012, pe care a schimbat-o în sensul admiterii cererii de completare a Sentinței nr. 430/2011 și a dispus restituirea utilajului încărcător frontal marca Y.Z. către reclamanta SC S. SRL. III. Împotriva Deciziei nr. 109/2012 din 10 iulie 2012 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în termen legal, au declarat recurs, atât reclamanta SC S. SRL Târgu Jiu prin administrator judiciar Cabinete de Practicieni în Insolvență D.I.

și F.C., cât și de pârâta SC C.M.I. SRL București. Reclamanta a criticat decizia atacată din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerii sentinței pronunțate de prima instanță. Reclamanta, în dezvoltarea criticilor formulate subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a susținut că instanța de prim control judiciar a motivat sumar soluția de admitere a apelului reclamantei și de schimbare a hotărârii tribunalului în sensul diminuării sumei reprezentând beneficiul nerealizat, reținând doar că prejudiciul se datorează aceleiași fapte a pârâtei constând în refuzul acesteia de a restitui utilajul ulterior încetării contractului.

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a invocat că, instanța de apel, prin decizia pronunțată a încălcat dispozițiile art. 1073 C. civ., care îi consfințesc dreptul la repararea integrală a prejudiciului. Pârâta a formulat împotriva hotărârii atacate critici subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.

și a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, astfel cum a fost formulată, și, în principal modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului reclamantei și admiterii apelului său, cu consecința schimbării hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii cererii reconvenționale și respingerii celorlalte capete de cerere privind despăgubirile solicitate de SC S. SRL București ca neîntemeiate, iar în subsidiar, casarea deciziei atacatei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea completării probatoriului prin efectuarea expertizei solicitate, fie să se procedeze la cenzurarea pretențiilor legate de beneficiul nerealizat având în vedere expertiza extrajudiciară și prin raportare exclusiv la perioada cuprinsă între 11 octombrie 2010 și 12 decembrie 2010, dată la care reclamanta a refuzat preluarea încărcătorului.

În dezvoltarea criticilor formulate subsumat motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pârâta a susținut că instanța de apel, fără a pune chestiunea în discuția părților, a schimbat cauza pretențiilor primului capăt de cerere din acțiunea introductivă, reținând cauza acestora ca fiind contractul și calificând cererea ca fiind personală și nu reală, apreciind că tribunalul nu era ținut de textul de lege indicat de parte - art. 480 C. civ. ca temei de drept al cererii sale, instanța având atributul de a califica, cererea după scopul urmărit și în raport de obiectul și cauza juridică a acțiunii. Procedând în această manieră, pârâta susține că instanța a de apel a încălcat dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., ceea ce atrage sancțiune nulității în baza art. 105 alin. (2) din același cod. Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, pârâta a mai criticat hotărârea recurată susținând că, prin respingerea cererii sale privind administrarea unei noi expertize având ca obiectiv determinarea beneficiului nerealizat de reclamantă având în vedere prețurile de pe piață și cheltuielile efectuate cu funcționarea utilajului, motivat de faptul nu a contestat raportul inițial și nu a solicitat prin memoriul de apel încuviințarea acestei cereri, instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare În același sens a susținut că încheierea prin are i-a fost respinsă cererea de probe este lovită de nulitate conform art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., dreptul său la apărare fiind profund afectat în condițiile în care prin apelul său a contestat expertiza efectuată în cauză, iar prin cererea de apel a solicitat efectuarea unei noi expertize, fără ca instanța de apel să fi examinat în fond această cerere. Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâta a susținut că instanța a schimbat natura juridică a contractului nr. x/2010 dedus judecății, interpretând clauzele acestuia ca fiind un contract de închiriere și nu unul de prestări servicii așa cum este în realitate, în raport de care nu îi revenea obligația restituirii utilajului către reclamantă, nefiind o obligație contractuală, pârâta nu era debitoarea obligației de restituire a încărcătorului la terminarea contractului și prin urmare trebuia pusă în întârziere în cazul efectuării unor acte neechivoce și neautorizate de stăpânire a bunului.

În raport de cele arătate, a susținut că abandonarea de către reclamantă a utilajului în incinta carierei sale, are ca și consecință faptul că pârâta nu era de drept în întârziere în privința predării bunului de la data încetării contractului ci, eventual de la data notificării sale de către reclamantă privitor la restituirea utilajului și de asemenea, faptul că pârâta, în lipsa dovedirii prin acte de stăpânire neechivoce din care să rezulte că și-a asumat folosința utilajului, nu are calitatea de posesor/detentor al utilajului și prin urmare acesta a fost motivul pentru care s-a opus ordonanței președințiale prin care reclamanta a solicitat obligarea sa la restituirea bunului. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâta a susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1020 - 1021 C. civ., prin aceea că, deși trebuia să examineze și să constate rezilierea contractului nr. x/2010 pentru neîndeplinirea obligațiilor ce incumbau reclamantei, a analizat doar posibilitatea denunțării unilaterale a contractului în raport de dispozițiile art. 11 din contract. În opinia, pârâtei, încălcarea normelor legale invocate a avut drept consecință respingerea cererii sale reconvenționale, deși instanța a reținut că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, fiind în culpă contractuală începând cu data de 14 august 2010, contractul nefiind reziliat întrucât nu conținea un pact comisoriu de gradul IV.

Pârâta a mai susținut că este lipsită de temei legal obligarea sa la plată sumei de 48.415,11 RON reprezentând costuri necesare punerii utilajului în funcțiune și a sumei de 145.000 RON reprezentând beneficiu nerealizat de reclamantă în intervalul 15 septembrie 2010 - 10 februarie 2011, însă argumentele pe care le-a dezvoltat în susținerea acestei critici vizează exclusiv aspecte ce țin de stabilirea situației de fapt, de administrare și interpretare a probelor. Prealabil examinării motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302 1 și 304 C. proc.

civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Față de aceste precizări, se constată că atât reclamanta, cât și pârâta, în memoriile de recurs, au indicat motivele de nelegalitate cărora au înțeles să-și subsumeze criticile formulate, respectiv reclamanta, pct. 7 și 9, iar pârâta pct. 5, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., dezvoltându-le și structurându-le circumscris acestora.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept arătate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: 1. Referitor la recursul declarat de reclamanta-pârâtă SC S. SRL Târgu Jiu prin administrator judiciar Cabinete de Practicieni în Insolvență D.I. și F.C. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare. De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate în concret de către instanță, acesteia revenindu-i obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia. A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, echivalează cu necercetarea fondului cauzei. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, în raport de care să poată exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanța ierarhic superioară să poată cenzura legalitatea și temeinicia acesteia.

Constituie motiv de casare nu numai inexistența motivării, dar și insuficiența ei, iar în cauză, reclamanta a criticat chiar motivarea precară a hotărârii atacate. Înalta Curte, verificând din această perspectivă decizia atacată, constată că nu se regăsește niciuna dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor pentru ca hotărârea să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului, fiind amplu și judicios motivată, răspunzând tuturor criticilor formulate de apelanta-reclamanta, fără să cuprindă motive contradictorii, considerentele acesteia fiind conforme cu dispozitivul, iar argumentele pentru care a respins calea ordinară de atac susținând întru totul soluția pronunțată.

Referitor la critica vizând o pretinsă precară motivare a soluției de diminuare a sumei reprezentând beneficiul nerealizat de reclamantă, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat soluția prin indicarea perioadei în raport de care a apreciat că reclamanta a fost prejudiciată prin lipsirea de folosința utilajului ca și consecință a faptei culpabile a pârâtei - refuzul nejustificat al acesteia de restituire, respectiv intervalul cuprins între data de 15 septembrie 2010, data încetării contractului de prestări de servicii nr. x/2010 prin ajungere la termen și 10 februarie 2011, data instituirii sechestrului asigurător la cererea reclamantei înseși.

În raport de aceste argumente, care reflectă eșafodajul logic care a format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, Înalta Curte constată critica ca fiind nefondată, înlăturând restul precizărilor făcute de reclamantă în susținerea acesteia, în sensul că, în realitate prejudiciul său se întinde și după data instituirii sechestrului asigurător, reținând că aceste aspecte vizează chestiuni de interpretare a probelor, respectiv de netemeinicie a hotărârii atacate și nicidecum de nelegalitate a acesteia. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

Altfel spus, motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează interpretarea eronată a unei norme juridice. Pentru a fi în prezența celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanțial - trebuie îndeplinite următoarele condiții: norma încălcată să existe și să fie în vigoare la momentul judecății, să existe o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar acesta să contravină dispozițiilor legale.

Pentru a fi în prezența ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca instanța, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită interpretare sau faptul reținut să fi fost greșit calificat, în raport cu exigențele unui anumit text de lege. În speță, referitor la critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căreia reclamanta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1073 C. civ., Înalta Curte reține că este neîntemeiată, având în vedere, faptul că norma legală nu este incidentă în cauză, reglementând răspunderea civilă contractuală, iar, în speță, reclamanta însăși și-a întemeiat petitul privind obligarea pârâtei la acoperirea prejudiciului cauzat pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

care guvernează răspunderea civilă delictuală, invocând în motivarea acțiunii argumente ex contractu, referitoare la refuzul pârâtei de restituire a utilajului ulterior încetării contactului prin ajungere la termen, situație în raport de care nu pot fi invocate norme reglementând răspunderea contractuală. 2. Referitor la recursul declarat de pârâta SC C.M.I. SRL București Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recursul este admisibil atunci când hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 105 alin. (2) din același cod. Reclamanta a susținut că, instanța de apel, schimbând cauza primului petit din cererea introductivă dedusă judecății de reclamantă, reținând că acesta este contractuală, iar cererea una personală, nu reală, în faza procesuală a apelului a încălcat dispozițiile art. 294 C. proc.

civ. prevăzute sub sancțiunea nulității de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Din perspectiva aceluiași motiv de nelegalitate, pârâta a criticat soluția instanței de apel de a-i respinge cererea privind administrarea unei noi expertize contabile, i s-a încălcat dreptul la apărare în raport de motivarea acestei soluții în sensul că nu ar fi contestat expertiza efectuată la fond și nu ar fi solicitat o nouă expertiză prin memoriul de apel, situație care în opinia sa nu corespunde realității. Criticile sunt nefondate în considerarea următoarelor: Într-adevăr, potrivit art. 294 C. proc. civ.: "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi", iar art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. statuează că: "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie." În speță, reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății pe dispozițiile art. 480 și ale art. 998 - 999 C. civ. pentru petitele 2 și 3, în expunerea motivelor cererii de chemare în judecată invocând contractul de prestări servicii din 14 iunie 2010 încheiat între părți, în executarea căruia, utilajul încărcător frontal marca Y.Z. a cărui restituire s-a solicitat în primul petit al acțiunii a ajuns în folosința pârâtei.

Recurenta-pârâtă atât în fața instanțelor de fond, cât și în memoriul de recurs depus la dosar, a susținut constant că nu a avut niciun moment calitate de posesor și nu a exhibat vreun drept asupra bunului a cărui restituire a pretins-o reclamanta. Prima instanță, având în vedere pe de o parte temeiul de drept invocat de reclamantă în acțiunea introductivă, respectiv art. 480 C. civ. și pe de altă parte, precizarea formulată de aceasta, prin care prevalându-se de clauza 6.2.2 a solicitat restituirea încărcătorului în baza prevederilor contractuale, a analizat petitul nr. 1 din cererea principală din perspectiva ambelor ipoteze, respectiv a acțiunii în revendicare și din cea a acțiunii personale în restituirea unui bun în baza dispozițiilor contractuale.

Instanța de apel, cenzurând considerentele deciziei atacate, având în vedere critica formulată de apelanta reclamantă, care a invocat precizarea acțiunii introductive și principiul disponibilității, susținând că are alegerea între celor două acțiuni, arătând că a înțeles să opteze pentru acțiunea derivând din contract, a concluzionat că cererea dedusă judecății de reclamantă are drept cauză contractul, ceea ce nu poate constitui schimbare în calea de atac a cauzei litigiului cu a cărui judecare a fost învestită. Chiar și în eventualitatea în care, s-ar accepta că instanța de prim control judiciar ar fi schimbat cauza acestei cereri, soluția pronunțată asupra acesteia nefiind de natură să prejudicieze pârâta, care nu a tins la valorificarea niciunei pretenții asupra bunului nu se încadrează între nulitățile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Referitor la pretinsa încălcare a dreptului la apărare prin respingerea cererii de administrare a unei noi expertize tehnice contabile în faza procesuală a apelului, cu același obiectiv ca și expertiza efectuată în fața primei instanțe, Înalta Curte reține că nu poate fi primită această critică, în condițiile în care o expertiză similară a fost încuviințată cu ocazia judecății în fața primei instanțe, partea având posibilitatea să formuleze obiectivele în raport de care să-și valorifice apărările și pretențiile deopotrivă, când i s-a acceptat și a beneficiat de un expert consilier parte și a avut posibilitatea să formuleze obiecțiuni și eventual să solicite o contraexpertiză. Față de cele anterior expuse, instanța de recurs reține că criticile formulate de pârâtă sunt nefondate, instanța de apel pronunțând o hotărâre corectă și legală față de aspectele invocate.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recursul este admisibil atunci când, prin hotărârea atacată, instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Altfel spus, acest motiv de recurs, sancționează hotărârea prin care s-a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată în actul dedus judecății. În ceea ce privește critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., potrivit căreia pârâta a susținut că, instanța de apel a schimbat natura juridică a contractului din 14 iunie 2010 dedus judecății, analizându-l și interpretându-l ca fiind contract de închiriere, când în realitate, acesta era un contract de prestări de servicii, Înalta Curte apreciază că este nefondată, din considerentele hotărârii atacate nerezultând nicidecum că instanța de apel s-ar fi raportat în analiza contractului la caracteristicile unui contract de închiriere. Permanent, instanța a avut în vedere, clauzele contractului încheiat între părțile litigante și s-a raportat la acestea, iar în ceea ce privește pretenția referitoare la restituirea bunului, invocată de pârâtă ca fiind analizată funcție de obligația corelativă a locatarului în cadrul contractului de închiriere, Înalta Curte reține că susținerea pârâtei este făcută eminamente pro causa în lipsa oricărui suport real care să se regăsească în considerentele deciziei recurate.

Totodată, instanța de recurs, reține că, analizând obligația de restituire a încărcătorului în litigiu, instanța de apel a avut în vedere, temeiurile de drept pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, respectiv art. 480 C. civ., ulterior precizat ca fiind clauza prevăzută la art. 6.2.2 din convenția părților și că întreg eșafodajul cu pretenții juridice făcut de pârâtă este făcut tendențios, drept pentru care această critică va fi înlăturată ca nefondată. Asupra criticii subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că pretinsa interpretare eronată a dispozițiilor art. 1020 - 1022 C. proc. civ.

este nefondată, susținerile pârâtei în sensul că instanța de apel ar fi respins cererea reconvențională, respectiv petitul privind constatarea rezilierii contractului de prestări servicii din 14 iunie 2010 încheiat între părțile litigante, deși a reținut culpa reclamantei în îndeplinirea obligațiilor asumate, în considerarea inexistenței unui pact comisoriu de gradul IV în cuprinsul acestuia, sunt rezultatul unei interpretări proprii a pârâtei care nu corespunde realității celor consemnate în considerentele hotărârii atacate și nu reflectă argumentele care au format convingerea instanței. Astfel, Înalta Curte reține că instanțele de fond au respins cererea reconvențională formulată de pârâtă în considerarea unei analize riguroase a petitului privind rezilierea actului dedus judecății prin raportare la normele legale incidente.

Astfel, instanța de apel, având în vedere că rezilierea este sancțiunea aplicabilă contractului cu executare succesivă, la cererea părții care și-a îndeplinit obligațiile asumate sau se declară gata sa le îndeplinească, pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor ce îi incumbă părții cocontractante și care lipsește contractul de efecte ex nunc - pentru viitor, reținând că, în speță, la data formulării cererii reconvenționale de către pârâtă - 22 martie 2011, contractul dedus judecății încetase prin ajungere la termen - 15 septembrie 2010, a respins cererea ca neîntemeiată. Față de aceste argumente ce se regăsesc în considerentele deciziei atacate, Înalta Curte apreciază critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1020 - 1021 C. civ., ca neîntemeiată, reținând că, instanța a examinat cererea din perspectiva normelor legale invocate, fără a analiza existența culpei reclamantei în considerarea finalității acesteia prin raportare la cele anterior expuse.

În ceea ce privește menționarea pactului comisoriu de gradul IV în considerentele hotărârii atacate, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere formularea petitului cu care a fost învestită, respectiv "constatarea rezilierii contractului începând cu data de 14 august 2010 din culpa exclusivă a reclamantei", în raport de care a reținut că, pentru ca instanța să poată doar "constata" intervenită rezilierea, fără să fie nevoie să cerceteze cauza pentru a da eficiență clauzei rezolutorii subînțeleasă în orice contract sinalagmatic, este necesar ca părțile să fi înserat în convenția lor un pact comisoriu de gradul IV, în absența căruia instanțele nu pot constata rezilierea, fiind nevoie să o "dispună", în condițiile în care, în baza principiului disponibilității, ar fi fost învestită cu o astfel de cerere.

Referitor la pretinsa lipsă de temei legal a soluției de admitere a petitelor din cererea introductivă privind obligarea pârâtei la plata sumei de 48.415,11 RON, reprezentând costuri necesare punerii utilajului în funcțiune și a sumei de 145.000 RON, reprezentând beneficiu nerealizat de reclamantă în intervalul 15 septembrie 2010 - 10 februarie 2011, Înalta Curte reține că instanțele de fond, au dat eficiență prevederilor art. 998 - 999 C. civ., temeiul de drept invocat de reclamantă, prin raportare la situația de fapt stabilită ca și consecință a interpretării coroborate a probelor administrate, din care a rezultat fapta ilicită a pârâtei constând în deteriorarea utilajului în litigiu și refuzul de predare a acestuia către reclamanta-prestator, ulterior momentului încetării contractului, culpa acesteia în săvârșirea faptelor ilicite menționate și a prejudiciului cert și determinat prin expertizele administrate constând în beneficiu nerealizat.

În cazul de față, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor în ceea ce privește fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că pârâta, prin argumentele aduse, a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii. Altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile formulate nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părților cu privire la soluțiile pronunțate de instanța de apel, la modalitatea în care aceasta a analizat și interpretat probele administrate, nu poate constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în raport de dispozițiile legale aplicabile speței. Așa fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanta SC S. SRL prin administrator judiciar Cabinete de Practicieni în Insolvență D.I. și F.C. și de pârâta SC C.M.I.

SRL București împotriva Deciziei nr. 109/2012 din 10 iulie 2012 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, să fie respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC S. SRL prin administrator judiciar Cabinete de Practicieni în Insolvență D.I. și F.C. și de pârâta SC C.M.I. SRL București împotriva Deciziei nr. 109/2012 din 10 iulie 2012 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2013. Procesat de GGC - AS