ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1891/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1891/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

I. Prin cererea înregistrată la data de 25

ianuarie 2011 sub nr. 1314/95/2011 pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a

civilă, reclamanta SC S. SRL Târgu Jiu, în contradictoriu cu pârâta SC C.M.I.

SRL București, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480 și 998 - 999 C.

civ., obligarea acesteia la restituirea utilajului încărcător frontal marca

Y.Z., proprietatea sa conform facturii din 1 septembrie 2008; la plata sumelor

necesare aducerii utilajului în stare optimă de funcționare, așa cum se afla la

momentul la care pârâta a refuzat să-l înapoieze; la plata de despăgubiri în

sumă de 150.000 RON (30.000 RON pe lună) reprezentând beneficiul nerealizat

prin lipsirea de folosința utilajului în perioada 15 august 2010 - 23 ianuarie

2011, precum și la plata despăgubirilor în cuantum de 30.000 RON pe lună pentru

perioada dintre data introducerii acțiunii și data restituirii utilajului în

stare optimă de funcționare, cu cheltuieli de judecată.

La data de 22 martie

2011, pârâta SC C.M.I. SRL a formulat întâmpinare - cerere reconvențională,

ulterior precizată, prin care a solicitat respingerea cererii principale ca

neîntemeiată, constatarea rezilierii contractului de prestări servicii din 14

iunie 2010 din vina exclusivă a reclamantei începând cu data de 14 august 2010

și obligarea acesteia din urmă la plata prejudiciului estimat provizoriu la

suma de 10.000 RON, cauzat prin rezilierea unilaterală a contractului și la

plata pieselor uzate, în valoare de 3.040 RON, pe care le-a dat la stația de

sortare mobilă marca D., tipul I., proprietatea reclamantei.

Ulterior, la 14 iunie

2011, SC C.M.I. SRL a depus cerere de renunțare la judecata capătului nr. a din

cererea reconvențională cu motivarea că înțelege să-și valorifice aceste

pretenții în cadrul procedurii de insolvenței deschise împotriva reclamantei,

obiect al Dosarului nr. 15756/95/201, prin înscriere la masa credală a

acesteia.

Prin Sentința nr. 430

din 13 decembrie 2011, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă SC S. SRL Târgu Jiu, reprezentată legal

prin administrator judiciar D.I. și F.C. - Cabinete de Practicieni în

Insolvență Asociate și D.G. în calitate de administrator special împotriva

pârâtei-reclamante SC C.M.I. SRL București; a respins cererea reconvențională;

a obligat pârâta-reclamantă SC C.M.I. SRL București la plata sumelor stabilite

potrivit rapoartelor de expertiză, respectiv suma de 48.415,11 RON reprezentând

aducerea utilajului încărcător frontal marca Y.Z. în stare de funcționare; a

obligat pârâta-reclamantă SC C.M.I. SRL la plata sumei de 405.000 RON

reprezentând beneficiul nerealizat în perioada 15 septembrie 2010 până la data

efectuării expertizei, sumă ce va fi actualizată în funcție de indicele de

inflație la data plății, respectiv a sumelor necesare aducerii utilajului în

stare de funcționare și a obligat pârâta-reclamantă SC C.M.I. SRL la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 8.771 RON.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a reținut a reținut că între SC S. SRL, în calitate de

prestator și SC C.M.I. SRL, în calitate de beneficiar s-a încheiat contractul

de prestări servicii din 14 iunie 2010 cu o durată de 3 luni, având ca obiect

servicii de concasare, sortare, încărcare/manevrare și transport cu ajutorul

mai multor utilaje printre care și utilajul încărcător frontal marca Y., la

punctul de lucru al pârâtei din localitatea Stăncești, județul Mehedinți,

constând într-o carieră de rocă de munte, scop în care utilajele proprietatea

reclamantei au fost deplasate la acest punct de lucru.

Referitor la

răspunderea contractuală, în cuprinsul capitolului XI din contract, părțile au

convenit la art. 11.1 că modificarea unilaterală a contractului este interzisă,

modificări sau adăugiri la contract fiind recunoscute numai prin act adițional

datat, semnat și ștampilat de părți, iar la art. 11.2. și art. 11.3. s-au

stipulat cazurile de încetare a contractului ca fiind: falimentul, dizolvarea

sau lichidarea uneia dintre părți și acordul părților pentru rezilierea

contractului.

În derularea

contractului, prin e-mail-ul din 14 august 2010 (duminică, zi nelucrătoare),

transmis de reclamantă pârâtei, aceasta a solicitat fie reînnoirea contractului

din 14 iunie 2010, fie restituirea utilajelor, corespondență apreciată de

tribunal ca neputând produce consecințe juridice în raport de dispozițiile art.

11.3 din contract, prin care rezilierea contractului era posibilă numai prin

acordul părților și în considerarea adresei reclamantei din 17 august 201,

confirmată de pârâtă, prin care reclamanta a revenit cu solicitarea prelungirii

contractului, încadrându-se în prevederile convenite la art. 4.1, dovedind

astfel, în opinia primei că e-mail-ul din 14 august 2010 expediat de

reclamantă, s-a datorat erorii privind durata contractului și a avut caracterul

unei solicitări de prelungire a contractului, neexprimând intenția serioasă de

reziliere. În același sens a reținut tribunalul că au conchis și probatoriile

administrate din care a rezultat că relațiile contractuale s-au derulat până la

ajungerea la termen, respectiv până la 14 septembrie 2010.

Referitor la acțiunea

introductivă, tribunalul, având în vedere temeiul de drept al acesteia, a

apreciat petitul în revendicare ca fiind neîntemeiat, reținând că prin

încheierea contractului de prestări servicii din 14 iunie 2010 nu s-a

transferat dreptul de proprietate, similară fiind situația și în ceea ce

privește restituirea utilajului, acesta nemaiaflându-se în detenția pârâtei

prin punerea în executare a Sentinței nr. 33/2011, astfel încât nici sub acest

aspect pârâta nu poate fi obligată la restituire.

Petitul privind

obligarea pârâtei la plata sumei de 48.415,11 RON reprezentând costuri aferente

aducerii utilajului în stare de funcționare, a fost apreciat ca întemeiat de

prima instanță, aceasta reținând în baza probatoriului administrat că

deteriorarea îi incumbă pârâtei având în vedere că la data încheierii

contractului acesta era funcțional, pârâta asigurându-i paza fără a formula

vreo obiecție privind starea de funcționare sau eventuale piese lipsă, ulterior

expirării contractului utilajul fiind exploatat și depozitat tot de pârâtă,

care s-a opus ridicării acestuia de către reclamantă, în cauză fiind astfel

dovedite elementele răspunderii civile delictuale prevăzute art. 998 - 999 C.

civ., în raport de care a apreciat că reclamanta este îndreptățită să primească

suma necesară aducerii utilajului în stare de funcționare.

În considerarea celor

anterior expuse și a concluziilor raportului de expertiză tehnică s-a reținut

ca fiind întemeiat și dovedit și petitul privind obligarea pârâtei la plata

sumei de 405.000 RON reprezentând beneficiul nerealizat în perioada dintre data

de 15 septembrie 2010 și data efectuării expertizei.

Reținând că din

probatoriul administrat nu a rezultat rezilierea unilaterală a contractului de

către reclamanta SC S. SRL, acesta derulându-se până la ajungerea la termen,

e-mail-ul din 14 august 2010 neavând valoarea unui act adițional datat, semnat

și ștampilat de părți, așa cum acestea au convenit în art. 11.1 din contract,

tribunalul a respins cererea reconvențională.

Prin Sentința nr. 14

din 20 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în

Dosarul nr. 1314/95/2011, a fost respinsă ca nefondată cererea de completare a

dispozitivului Sentinței nr. 430/2011 din 13 decembrie 2011 formulată de

reclamanta-pârâtă SC S. SRL Târgu Jiu prin administrator judiciar Cabinete de

Practicieni în Insolvență Asociate D.I. și F.C. și D.G. în calitate de

administrator special.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a reținut că s-a pronunțat în limitele învestirii sale,

reținând că sub aspectul revendicării, prin încheierea contractului de prestări

servicii din 14 iunie 2010 nu s-a transferat dreptul de proprietate de la SC S.

SRL către pârâta SC C.M.I. SRL, iar sub aspectul restituirii, cererea a fost

apreciată a fi nefondată deoarece utilajul a fost ridicat de la societatea

comercială pârâtă ca urmare a punerii în executare a Sentinței nr. 33/2011.

S-a mai reținut că nu

sunt îndeplinite nici una din condițiile presupuse de art. 281

2

C.

proc. civ., instanța dispunând în Dosarul nr. 1434/95/2011, măsura sechestrului

judiciar ca urmare a faptului că la data luării măsurii, utilajul se afla în

incinta pârâtei SC C.M.I. SRL și exista pericolul ca bunul să fie folosit în

continuare de către pârâtă ceea ce ar fi dus la degradarea lui.

II. Împotriva

Sentinței nr. 430/2011 din 13 decembrie 2011 pronunțate de Tribunalul Gorj,

secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 1314/95/2011 a declarat apel pârâta SC

C.M.I. SRL criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, la care a aderat

reclamanta SC S. SRL prin administrator judiciar Cabinete de Practicieni în

Insolvență Asociate D.I. și F.C., fără să dezvolte motive de critică împotriva

acesteia, reclamanta formulând apel distinct împotriva Sentinței nr. 14 din 20 februarie

2012 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, prin care s-a respins

cererea de completare dispozitiv.

Prin Decizia nr.

109/2012 din 10 iulie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă,

învestită cu soluționarea căilor ordinare de atac a admis apelul declarat de

pârâta SC C.M.I. SRL București împotriva Sentinței nr. 430/2011 din 13

decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în Dosarul

nr. 1314/95/2011, pe care a schimbat-o în sensul că a obligat pârâta la plata

sumei de 145.000 RON beneficiu nerealizat în perioada 15 septembrie 2010 - 10

februarie 2011, sumă reactualizată la data plății; a admis apelul declarat de

reclamanta SC S. SRL Târgu Jiu împotriva Sentinței nr. 14/2012 din 20 februarie

2012 în sensul că a admis cererea de completare a Sentinței nr. 430/2011 din 13

decembrie 2011 și a dispus restituirea utilajului încărcător frontal marca Y.Z.

către SC S. SRL.

Pentru a dispune în

acest sens, curtea a reținut că prima instanță a respins în mod corect cererea

reconvențională prin care pârâta a solicitat să se constate ca fiind reziliat

contractul nr. x/2010, începând cu data de 14 august 2010, având în vedere pe

de o parte inexistența unui pact comisoriu de gradul IV, care ar fi făcut

posibilă aplicarea acestei sancțiuni fără să fie necesară analiza instanței,

care ar fi putut fi chemată doar să constate intervenită rezilierea și pe de

altă parte în considerarea faptului că pârâta nu a solicitat să se dispună

rezilierea contractului pentru neexecutarea culpabilă de către reclamantă a

obligațiilor contractuale ce-i incumbau, care de altfel nici nu ar fi fost

posibilă întrucât rezilierea este sancțiunea care lipsește de efecte

contractele cu executare succesivă lipsindu-l de efecte pentru viitor, or, în

cauză, la data formulării cererii reconvenționale, contractul ajunsese la

termen, deci, sancțiunea nu ar fi putut produce efecte juridice.

Din analiza

materialului probator administrat - notificările transmise de reclamantă,

cererea de ordonanță președințială formulată de aceasta și chiar din cuprinsul

acțiunii introductive, instanța de apel a reținut că raporturile contractuale

dintre părțile în litigiu au încetat la data de 14 august 2010 și că, în mod

eronat, prima instanță a interpretat că adresa trimisă prin e-mail-ul la data

de 14 august 2010 a fost o eroare privind data expirării contractului și că

între părți s-a derulat contractul până la expirarea perioadei 14 septembrie

2010, situație în care reclamanta nu ar fi persistat în eroare, în sensul că la

data 14 august 2010 a încetat contractul și ar fi executat serviciile

contractate și în ultima lună (14 august - 14 septembrie) și ar fi prezentat

facturile emise către pârâtă pentru plata prestațiilor. Odată încetată

activitatea de prestări servicii, prestatorul, reclamanta în speță, așa cum ea

însăși menționează în acțiune, și-a ridicat utilajele cu excepția

încărcătorului frontal.

Referitor la cererea

de restituire a acestui utilaj întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

instanța de control a reținut că tribunalul avea atributul de a o califica

funcție de scopul urmărit și în raport de obiectul și cauza juridică a

acțiunii.

A mai reținut că în

speță s-a solicitat restituirea bunului rămas în punctul de lucru al

pârâtei-beneficiar, căreia îi revenea, la încetarea contractului și obligația

prevăzută la art. 6.2.2 din contract de a asigura transportul dus-întors al

utilajelor, însă câtă vreme aceasta a invocat excepția neexecutării

contractului de către reclamanta-prestator, nu se poate aprecia că pârâta nu

și-a executat obligația de transport.

Cauza acțiunii fiind

contractul, curtea a apreciat că cererea în restituirea este una personală, și

nu reală, reclamanta, în cuprinsul acțiunii motivându-și acest petit pe clauze

contractuale, situație în raport de care a reținut că prima instanța nu a fost

învestită să stabilească cine este proprietarul utilajului.

De asemenea a reținut

că, în dispozitivul sentinței atacate, nu se regăsește soluția dată cererii de

revendicare ori de restituire și că pârâta nu justifică interes în formularea

vreunei critici cu privire la acest petit, fiind mai degrabă nemulțumită de

considerentele hotărârii.

Referitor la soluția

dată capătului de cerere privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor

necesare aducerii utilajului în stare de funcționare, curtea a înlăturat

criticile formulate de pârâtă apreciind ca juste și temeinice argumentele avute

în vedere de prima instanță.

A apreciat însă, ca

pertinentă critica pârâtei privind cuantumul beneficiului nerealizat de

reclamantă și în raport de faptul că expertul tehnic în determinarea acestuia a

avut în vedere data de 14 august 2010 și nu data de 15 septembrie 2010, când

contractul a ajuns la termen, a reținut că reclamantei i s-a produs un

prejudiciu prin lipsirea de folosință a utilajului în intervalul cuprins între

15 septembrie 2010 și 10 februarie 2011, când s-a instituit sechestrul

asigurător, argument în considerarea căruia a schimbat sentința atacată și a

diminuat cuantumul acestor pretenții corespunzător intervalului amintit

stabilind că pârâta datorează reclamantei cu acest titlu suma de 145.000 RON,

menținând celelalte dispoziții ale Sentinței nr. 430/2011.

Referitor la apelul

declarat de reclamanta SC S. SRL, curtea a reținut că, deși în memoriul depus

de această parte la dosar se precizează că apelul este declarat împotriva

Sentinței nr. 14 din 20 februarie 2012, prin care s-a soluționat cererea de

completare a Sentinței nr. 430 din 13 decembrie 2011 și că se aderă la apelul

declarat de pârâta SC C.M.I. SRL împotriva Sentinței nr. 430/2011, în cuprinsul

memoriului depus, reclamanta nu a formulat nicio critică împotriva acestei din

urmă hotărâri, a cărei soluție îi este favorabilă, așa încât instanța de

control a constatat că cererea nu poate fi calificată ca aderare la apel.

Curtea a respins

excepția tardivității apelului declarat de reclamantă împotriva Sentinței nr.

14 din 20 februarie 2012, invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca nefondată,

considerând calea de atac ordinară ca fiind exercitată în termen, în raport de

incidența dispozițiilor art. 281

3

C. proc. civ. potrivit cărora,

hotărârea pronunțată în temeiul art. 281

2

din același cod - de

completare a hotărârii, este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea în

legătură cu care s-a solicitat completarea, deci în speță, apelul în 15 zile de

la comunicare și față de faptul că la dosarul de fond nu există dovezile de

comunicare a Sentinței nr. 14/2012.

Apelul împotriva

hotărârii de completare dispozitiv a fost apreciat ca fiind fondat, instanța de

control reținând că tribunalul, deși în considerentele Sentinței nr. 430/2011,

a analizat atât cererea reclamantei calificată ca fiind în revendicarea

bunului, cât și cea de restituire a acestuia în temeiul contractului, în

dispozitivul hotărârii a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind

restituirea utilajului încărcător frontal marca Y.Z.

Reținând că

împrejurarea că s-a dispus în timpul procesului instituirea unui sechestru

judiciar, ca măsură de conservare a bunului, nu constituie un impediment pentru

a lăsa nesoluționată cererea de restituire a bunului și că

reclamanta-prestator, odată ce a încetat contractul de prestări servicii

încheiat de părți, este îndreptățită la restituirea bunului, curtea a admis

apelul declarat de reclamanta SC S. SRL împotriva Sentinței nr. 14 din 20

februarie 2012, pe care a schimbat-o în sensul admiterii cererii de completare

a Sentinței nr. 430/2011 și a dispus restituirea utilajului încărcător frontal

marca Y.Z. către reclamanta SC S. SRL.

III. Împotriva

Deciziei nr. 109/2012 din 10 iulie 2012 pronunțate de Curtea de Apel Craiova,

secția a II-a civilă, în termen legal, au declarat recurs, atât reclamanta SC

S. SRL Târgu Jiu prin administrator judiciar Cabinete de Practicieni în

Insolvență D.I. și F.C., cât și de pârâta SC C.M.I. SRL București.

Reclamanta a criticat

decizia atacată din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, modificarea în parte

a deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerii

sentinței pronunțate de prima instanță.

Reclamanta, în

dezvoltarea criticilor formulate subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a susținut că instanța de prim control judiciar

a motivat sumar soluția de admitere a apelului reclamantei și de schimbare a

hotărârii tribunalului în sensul diminuării sumei reprezentând beneficiul

nerealizat, reținând doar că prejudiciul se datorează aceleiași fapte a pârâtei

constând în refuzul acesteia de a restitui utilajul ulterior încetării

contractului.

Subsumat motivelor de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a invocat

că, instanța de apel, prin decizia pronunțată a încălcat dispozițiile art. 1073

C. civ., care îi consfințesc dreptul la repararea integrală a prejudiciului.

Pârâta a formulat

împotriva hotărârii atacate critici subsumate motivelor de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea

căii extraordinare de atac, astfel cum a fost formulată, și, în principal

modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului reclamantei și

admiterii apelului său, cu consecința schimbării hotărârii primei instanțe, în

sensul admiterii cererii reconvenționale și respingerii celorlalte capete de

cerere privind despăgubirile solicitate de SC S. SRL București ca neîntemeiate,

iar în subsidiar, casarea deciziei atacatei și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de apel în vederea completării probatoriului prin

efectuarea expertizei solicitate, fie să se procedeze la cenzurarea

pretențiilor legate de beneficiul nerealizat având în vedere expertiza

extrajudiciară și prin raportare exclusiv la perioada cuprinsă între 11

octombrie 2010 și 12 decembrie 2010, dată la care reclamanta a refuzat

preluarea încărcătorului.

În dezvoltarea

criticilor formulate subsumat motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., pârâta a susținut că instanța de apel, fără a pune chestiunea în discuția

părților, a schimbat cauza pretențiilor primului capăt de cerere din acțiunea

introductivă, reținând cauza acestora ca fiind contractul și calificând cererea

ca fiind personală și nu reală, apreciind că tribunalul nu era ținut de textul

de lege indicat de parte - art. 480 C. civ. ca temei de drept al cererii sale,

instanța având atributul de a califica, cererea după scopul urmărit și în

raport de obiectul și cauza juridică a acțiunii.

Procedând în această

manieră, pârâta susține că instanța a de apel a încălcat dispozițiile art. 294

alin. (1) C. proc. civ., ceea ce atrage sancțiune nulității în baza art. 105

alin. (2) din același cod.

Subsumat aceluiași

motiv de nelegalitate, pârâta a mai criticat hotărârea recurată susținând că,

prin respingerea cererii sale privind administrarea unei noi expertize având ca

obiectiv determinarea beneficiului nerealizat de reclamantă având în vedere

prețurile de pe piață și cheltuielile efectuate cu funcționarea utilajului,

motivat de faptul nu a contestat raportul inițial și nu a solicitat prin

memoriul de apel încuviințarea acestei cereri, instanța de apel i-a încălcat

dreptul la apărare

În același sens a

susținut că încheierea prin are i-a fost respinsă cererea de probe este lovită

de nulitate conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dreptul său la apărare

fiind profund afectat în condițiile în care prin apelul său a contestat

expertiza efectuată în cauză, iar prin cererea de apel a solicitat efectuarea

unei noi expertize, fără ca instanța de apel să fi examinat în fond această

cerere.

Circumscris motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâta a susținut că

instanța a schimbat natura juridică a contractului nr. x/2010 dedus judecății,

interpretând clauzele acestuia ca fiind un contract de închiriere și nu unul de

prestări servicii așa cum este în realitate, în raport de care nu îi revenea

obligația restituirii utilajului către reclamantă, nefiind o obligație

contractuală, pârâta nu era debitoarea obligației de restituire a

încărcătorului la terminarea contractului și prin urmare trebuia pusă în

întârziere în cazul efectuării unor acte neechivoce și neautorizate de

stăpânire a bunului.

În raport de cele

arătate, a susținut că abandonarea de către reclamantă a utilajului în incinta

carierei sale, are ca și consecință faptul că pârâta nu era de drept în

întârziere în privința predării bunului de la data încetării contractului ci,

eventual de la data notificării sale de către reclamantă privitor la

restituirea utilajului și de asemenea, faptul că pârâta, în lipsa dovedirii

prin acte de stăpânire neechivoce din care să rezulte că și-a asumat folosința

utilajului, nu are calitatea de posesor/detentor al utilajului și prin urmare

acesta a fost motivul pentru care s-a opus ordonanței președințiale prin care

reclamanta a solicitat obligarea sa la restituirea bunului.

Subsumat motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a susținut că

decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1020 - 1021 C. civ., prin aceea că, deși trebuia să

examineze și să constate rezilierea contractului nr. x/2010 pentru

neîndeplinirea obligațiilor ce incumbau reclamantei, a analizat doar

posibilitatea denunțării unilaterale a contractului în raport de dispozițiile

art. 11 din contract.

În opinia, pârâtei,

încălcarea normelor legale invocate a avut drept consecință respingerea cererii

sale reconvenționale, deși instanța a reținut că reclamanta nu și-a îndeplinit

obligațiile asumate, fiind în culpă contractuală începând cu data de 14 august

2010, contractul nefiind reziliat întrucât nu conținea un pact comisoriu de

gradul IV.

Pârâta a mai susținut

că este lipsită de temei legal obligarea sa la plată sumei de 48.415,11 RON

reprezentând costuri necesare punerii utilajului în funcțiune și a sumei de

145.000 RON reprezentând beneficiu nerealizat de reclamantă în intervalul 15

septembrie 2010 - 10 februarie 2011, însă argumentele pe care le-a dezvoltat în

susținerea acestei critici vizează exclusiv aspecte ce țin de stabilirea

situației de fapt, de administrare și interpretare a probelor.

Prealabil examinării

motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea

referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale

de atac de a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ.

Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul

în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim

grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea

legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Față de aceste

precizări, se constată că atât reclamanta, cât și pârâta, în memoriile de

recurs, au indicat motivele de nelegalitate cărora au înțeles să-și subsumeze

criticile formulate, respectiv reclamanta, pct. 7 și 9, iar pârâta pct. 5, 8 și

9 ale art. 304 C. proc. civ., dezvoltându-le și structurându-le circumscris

acestora.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurilor de drept arătate, Înalta Curte constată că recursurile sunt

nefondate pentru următoarele considerente:

recursul declarat de reclamanta-pârâtă SC S. SRL Târgu Jiu prin administrator

judiciar Cabinete de Practicieni în Insolvență D.I. și F.C.

Art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii

înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția

pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția

pronunțată.

Potrivit art. 261

alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele

pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Acest text a

consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar

nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304

pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună

administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către

instanțele superioare.

De altfel, chiar

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Achina împotriva României, cauza

Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri

îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat

efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate în concret de către

instanță, acesteia revenindu-i obligația de a proceda la un examen efectiv al

mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

A nu motiva o

hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate

susținerile părților, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Motivarea hotărârii

este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele avute în vedere de

instanță la pronunțarea soluției, în raport de care să poată exercita calea de

atac împotriva acesteia, iar instanța ierarhic superioară să poată cenzura

legalitatea și temeinicia acesteia.

Constituie motiv de

casare nu numai inexistența motivării, dar și insuficiența ei, iar în cauză,

reclamanta a criticat chiar motivarea precară a hotărârii atacate.

Înalta Curte,

verificând din această perspectivă decizia atacată, constată că nu se regăsește

niciuna dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor pentru ca hotărârea

să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului, fiind amplu și judicios

motivată, răspunzând tuturor criticilor formulate de apelanta-reclamanta, fără

să cuprindă motive contradictorii, considerentele acesteia fiind conforme cu

dispozitivul, iar argumentele pentru care a respins calea ordinară de atac

susținând întru totul soluția pronunțată.

Referitor la critica

vizând o pretinsă precară motivare a soluției de diminuare a sumei reprezentând

beneficiul nerealizat de reclamantă, Înalta Curte reține că instanța de apel

și-a argumentat soluția prin indicarea perioadei în raport de care a apreciat

că reclamanta a fost prejudiciată prin lipsirea de folosința utilajului ca și

consecință a faptei culpabile a pârâtei - refuzul nejustificat al acesteia de

restituire, respectiv intervalul cuprins între data de 15 septembrie 2010, data

încetării contractului de prestări de servicii nr. x/2010 prin ajungere la

termen și 10 februarie 2011, data instituirii sechestrului asigurător la

cererea reclamantei înseși.

În raport de aceste

argumente, care reflectă eșafodajul logic care a format convingerea instanței

în sensul soluției pronunțate, Înalta Curte constată critica ca fiind

nefondată, înlăturând restul precizărilor făcute de reclamantă în susținerea

acesteia, în sensul că, în realitate prejudiciul său se întinde și după data

instituirii sechestrului asigurător, reținând că aceste aspecte vizează

chestiuni de interpretare a probelor, respectiv de netemeinicie a hotărârii

atacate și nicidecum de nelegalitate a acesteia.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii

criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

Altfel spus, motivul

de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului

legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluției

cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate, nu se

poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se

referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează

interpretarea eronată a unei norme juridice.

Pentru a fi în

prezența celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanțial -

trebuie îndeplinite următoarele condiții: norma încălcată să existe și să fie

în vigoare la momentul judecății, să existe o contradicție între considerentele

și dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar

acesta să contravină dispozițiilor legale.

Pentru a fi în

prezența ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice -

trebuie ca instanța, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită

interpretare sau faptul reținut să fi fost greșit calificat, în raport cu

exigențele unui anumit text de lege.

În speță, referitor

la critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., potrivit căreia reclamanta a susținut că hotărârea atacată a fost

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1073 C. civ., Înalta Curte reține

că este neîntemeiată, având în vedere, faptul că norma legală nu este incidentă

în cauză, reglementând răspunderea civilă contractuală, iar, în speță,

reclamanta însăși și-a întemeiat petitul privind obligarea pârâtei la

acoperirea prejudiciului cauzat pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. care

guvernează răspunderea civilă delictuală, invocând în motivarea acțiunii

argumente ex contractu, referitoare la refuzul pârâtei de restituire a

utilajului ulterior încetării contactului prin ajungere la termen, situație în

raport de care nu pot fi invocate norme reglementând răspunderea contractuală.

recursul declarat de pârâta SC C.M.I. SRL București

Potrivit art. 304

pct. 5 C. proc. civ., recursul este admisibil atunci când hotărârea atacată a

fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de dispozițiile art. 105 alin. (2) din același cod.

Reclamanta a susținut

că, instanța de apel, schimbând cauza primului petit din cererea introductivă

dedusă judecății de reclamantă, reținând că acesta este contractuală, iar

cererea una personală, nu reală, în faza procesuală a apelului a încălcat

dispozițiile art. 294 C. proc. civ. prevăzute sub sancțiunea nulității de

prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Din perspectiva

aceluiași motiv de nelegalitate, pârâta a criticat soluția instanței de apel de

a-i respinge cererea privind administrarea unei noi expertize contabile, i s-a

încălcat dreptul la apărare în raport de motivarea acestei soluții în sensul că

nu ar fi contestat expertiza efectuată la fond și nu ar fi solicitat o nouă

expertiză prin memoriul de apel, situație care în opinia sa nu corespunde

realității.

Criticile sunt

nefondate în considerarea următoarelor:

Într-adevăr, potrivit

art. 294 C. proc. civ.: "în apel nu se poate schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte

cereri noi", iar art. 105 alin. (2) C. proc. civ. statuează că:

"actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar

necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o

vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților

prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

În speță, reclamanta

și-a întemeiat pretențiile deduse judecății pe dispozițiile art. 480 și ale

art. 998 - 999 C. civ. pentru petitele 2 și 3, în expunerea motivelor cererii

de chemare în judecată invocând contractul de prestări servicii din 14 iunie

2010 încheiat între părți, în executarea căruia, utilajul încărcător frontal

marca Y.Z. a cărui restituire s-a solicitat în primul petit al acțiunii a ajuns

în folosința pârâtei.

Recurenta-pârâtă atât

în fața instanțelor de fond, cât și în memoriul de recurs depus la dosar, a

susținut constant că nu a avut niciun moment calitate de posesor și nu a

exhibat vreun drept asupra bunului a cărui restituire a pretins-o reclamanta.

Prima instanță, având

în vedere pe de o parte temeiul de drept invocat de reclamantă în acțiunea

introductivă, respectiv art. 480 C. civ. și pe de altă parte, precizarea

formulată de aceasta, prin care prevalându-se de clauza 6.2.2 a solicitat

restituirea încărcătorului în baza prevederilor contractuale, a analizat

petitul nr. 1 din cererea principală din perspectiva ambelor ipoteze, respectiv

a acțiunii în revendicare și din cea a acțiunii personale în restituirea unui

bun în baza dispozițiilor contractuale.

Instanța de apel,

cenzurând considerentele deciziei atacate, având în vedere critica formulată de

apelanta reclamantă, care a invocat precizarea acțiunii introductive și

principiul disponibilității, susținând că are alegerea între celor două

acțiuni, arătând că a înțeles să opteze pentru acțiunea derivând din contract,

a concluzionat că cererea dedusă judecății de reclamantă are drept cauză

contractul, ceea ce nu poate constitui schimbare în calea de atac a cauzei

litigiului cu a cărui judecare a fost învestită.

Chiar și în

eventualitatea în care, s-ar accepta că instanța de prim control judiciar ar fi

schimbat cauza acestei cereri, soluția pronunțată asupra acesteia nefiind de

natură să prejudicieze pârâta, care nu a tins la valorificarea niciunei

pretenții asupra bunului nu se încadrează între nulitățile prevăzute de art.

105 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la pretinsa

încălcare a dreptului la apărare prin respingerea cererii de administrare a

unei noi expertize tehnice contabile în faza procesuală a apelului, cu același

obiectiv ca și expertiza efectuată în fața primei instanțe, Înalta Curte reține

că nu poate fi primită această critică, în condițiile în care o expertiză

similară a fost încuviințată cu ocazia judecății în fața primei instanțe,

partea având posibilitatea să formuleze obiectivele în raport de care să-și

valorifice apărările și pretențiile deopotrivă, când i s-a acceptat și a

beneficiat de un expert consilier parte și a avut posibilitatea să formuleze

obiecțiuni și eventual să solicite o contraexpertiză.

Față de cele anterior

expuse, instanța de recurs reține că criticile formulate de pârâtă sunt

nefondate, instanța de apel pronunțând o hotărâre corectă și legală față de

aspectele invocate.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recursul este admisibil atunci

când, prin hotărârea atacată, instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia.

Altfel spus, acest

motiv de recurs, sancționează hotărârea prin care s-a nesocotit principiul

înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată în actul

dedus judecății.

În ceea ce privește

critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., potrivit căreia pârâta a susținut că, instanța de apel a schimbat

natura juridică a contractului din 14 iunie 2010 dedus judecății, analizându-l

și interpretându-l ca fiind contract de închiriere, când în realitate, acesta

era un contract de prestări de servicii, Înalta Curte apreciază că este

nefondată, din considerentele hotărârii atacate nerezultând nicidecum că

instanța de apel s-ar fi raportat în analiza contractului la caracteristicile

unui contract de închiriere.

Permanent, instanța a

avut în vedere, clauzele contractului încheiat între părțile litigante și s-a

raportat la acestea, iar în ceea ce privește pretenția referitoare la

restituirea bunului, invocată de pârâtă ca fiind analizată funcție de obligația

corelativă a locatarului în cadrul contractului de închiriere, Înalta Curte

reține că susținerea pârâtei este făcută eminamente pro causa în lipsa oricărui

suport real care să se regăsească în considerentele deciziei recurate.

Totodată, instanța de

recurs, reține că, analizând obligația de restituire a încărcătorului în

litigiu, instanța de apel a avut în vedere, temeiurile de drept pe care

reclamanta și-a întemeiat acțiunea, respectiv art. 480 C. civ., ulterior

precizat ca fiind clauza prevăzută la art. 6.2.2 din convenția părților și că

întreg eșafodajul cu pretenții juridice făcut de pârâtă este făcut tendențios,

drept pentru care această critică va fi înlăturată ca nefondată.

Asupra criticii subsumate

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține că pretinsa interpretare eronată a dispozițiilor art. 1020 - 1022

C. proc. civ. este nefondată, susținerile pârâtei în sensul că instanța de apel

ar fi respins cererea reconvențională, respectiv petitul privind constatarea

rezilierii contractului de prestări servicii din 14 iunie 2010 încheiat între

părțile litigante, deși a reținut culpa reclamantei în îndeplinirea

obligațiilor asumate, în considerarea inexistenței unui pact comisoriu de

gradul IV în cuprinsul acestuia, sunt rezultatul unei interpretări proprii a

pârâtei care nu corespunde realității celor consemnate în considerentele

hotărârii atacate și nu reflectă argumentele care au format convingerea instanței.

Astfel, Înalta Curte

reține că instanțele de fond au respins cererea reconvențională formulată de

pârâtă în considerarea unei analize riguroase a petitului privind rezilierea

actului dedus judecății prin raportare la normele legale incidente.

Astfel, instanța de

apel, având în vedere că rezilierea este sancțiunea aplicabilă contractului cu

executare succesivă, la cererea părții care și-a îndeplinit obligațiile asumate

sau se declară gata sa le îndeplinească, pentru neexecutarea culpabilă a

obligațiilor ce îi incumbă părții cocontractante și care lipsește contractul de

efecte ex nunc - pentru viitor, reținând că, în speță, la data formulării

cererii reconvenționale de către pârâtă - 22 martie 2011, contractul dedus

judecății încetase prin ajungere la termen - 15 septembrie 2010, a respins

cererea ca neîntemeiată.

Față de aceste

argumente ce se regăsesc în considerentele deciziei atacate, Înalta Curte

apreciază critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1020 - 1021 C.

civ., ca neîntemeiată, reținând că, instanța a examinat cererea din perspectiva

normelor legale invocate, fără a analiza existența culpei reclamantei în

considerarea finalității acesteia prin raportare la cele anterior expuse.

În ceea ce privește

menționarea pactului comisoriu de gradul IV în considerentele hotărârii

atacate, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere formularea

petitului cu care a fost învestită, respectiv "constatarea rezilierii

contractului începând cu data de 14 august 2010 din culpa exclusivă a reclamantei",

în raport de care a reținut că, pentru ca instanța să poată doar

"constata" intervenită rezilierea, fără să fie nevoie să cerceteze

cauza pentru a da eficiență clauzei rezolutorii subînțeleasă în orice contract

sinalagmatic, este necesar ca părțile să fi înserat în convenția lor un pact

comisoriu de gradul IV, în absența căruia instanțele nu pot constata

rezilierea, fiind nevoie să o "dispună", în condițiile în care, în

baza principiului disponibilității, ar fi fost învestită cu o astfel de cerere.

Referitor la pretinsa

lipsă de temei legal a soluției de admitere a petitelor din cererea

introductivă privind obligarea pârâtei la plata sumei de 48.415,11 RON,

reprezentând costuri necesare punerii utilajului în funcțiune și a sumei de

145.000 RON, reprezentând beneficiu nerealizat de reclamantă în intervalul 15

septembrie 2010 - 10 februarie 2011, Înalta Curte reține că instanțele de fond,

au dat eficiență prevederilor art. 998 - 999 C. civ., temeiul de drept invocat

de reclamantă, prin raportare la situația de fapt stabilită ca și consecință a

interpretării coroborate a probelor administrate, din care a rezultat fapta

ilicită a pârâtei constând în deteriorarea utilajului în litigiu și refuzul de

predare a acestuia către reclamanta-prestator, ulterior momentului încetării

contractului, culpa acesteia în săvârșirea faptelor ilicite menționate și a

prejudiciului cert și determinat prin expertizele administrate constând în

beneficiu nerealizat.

În cazul de față,

Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a

repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere

concludența lor în ceea ce privește fondul cauzei, ceea ce nu este permis în

această fază procesuală.

În concluzie, cu

referire la motivele invocate se va reține că pârâta, prin argumentele aduse, a

cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond

și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a

legii.

Altfel spus, situația

de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate

fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea

recursului, iar criticile formulate nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor

legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Este de reținut că

simpla nemulțumire a părților cu privire la soluțiile pronunțate de instanța de

apel, la modalitatea în care aceasta a analizat și interpretat probele

administrate, nu poate constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în

raport de dispozițiile legale aplicabile speței.

Așa fiind, se

constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor

formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia

atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanta SC S. SRL

prin administrator judiciar Cabinete de Practicieni în Insolvență D.I. și F.C.

și de pârâta SC C.M.I. SRL București împotriva Deciziei nr. 109/2012 din 10

iulie 2012 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, să fie

respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta SC S. SRL prin administrator judiciar

Cabinete de Practicieni în Insolvență D.I. și F.C. și de pârâta SC C.M.I. SRL

București împotriva Deciziei nr. 109/2012 din 10 iulie 2012 pronunțate de

Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 mai 2013.

Procesat de GGC - AS