ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1619/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1619/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față;
Prin cererea
înregistrată în data de 27 martie 2009 la Tribunalul Galați, secția comercială,
reclamanta SC T.C. SA a chemat în judecată pârâta SC M.R.C. R.M.C. N.P. SRL
solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată aceasta la plata
sumei de 213.112,24 lei, din care 116.801 lei contravaloare rate leasing
conform contractului de vânzare – cumpărare nr. C99955 din 20 martie 2007
pentru perioada octombrie 2007 – aprilie 2008, achitate de reclamantă fără însă
să poată folosi utilajul (încărcător frontal) acesta fiind defect, 86.315,24
lei, contravaloare lipsă exploatare a acestuia și 9996 lei contravaloare chirie
pentru alt încărcător frontal, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă
nr. 801, pronunțată la 24 iunie 2009 în dosarul nr. 1718/121/2009, Tribunalul
Galați, secția comercială, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a
declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,
secția a VI-a comercială.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr.
30571/3/2009.
Prin sentința
comercială nr. 3320 pronunțată la 16 martie 2010 în dosarul nr. 30571/3/2009
Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea reclamantei,
ca neîntemeiată, obligând pârâta la plata sumei de 14,733,39 lei cheltuieli de
judecată.
Pentru a pronunța
această sentință, prima instanță a reținut că între pârâtă, în calitate de
vânzător, SC B.T.L.T. I.F.N. SA, în calitate de cumpărător și SC T.C. SA, în
calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. C99955
din 20 martie 2007, având ca obiect un încărcător frontal KOMATSU HONOMAG Tip
WA380-6.
Raporturile dintre
cumpărător și beneficiar erau reglementate printr-un contract de leasing, în
care reclamanta avea calitatea de utilizator, angajându-se să efectueze lucrările
de service numai prin personalul specializat al vânzătorului.
Prin dispozițiile
art. 9 pct. 1 – 6 din contract s-au prevăzut clauze în ceea ce privește
garanția echipamentului.
Potrivit proceselor –
verbale de intervenție aflate la filele 44 – 45 din dosar, la data de 31 august
2007 și 4 decembrie 2007 s-au efectuat reviziile la 500 ore și, respectiv, 1000
de ore de funcționare, constatându-se că acesta funcționa normal, dar la 19
decembrie 2007 s-a constatat contrariul, în schimb, la 21 decembrie 2007 s-a
constatat că utilajul funcționează la parametrii normali. La 25 martie 2008, la
1336 de ore de funcționare, echipa de service a pârâtei a constatat lipsa
lichidului de răcire și a reparat utilajul, dar după încă 30 de ore de
funcționare, echipa de service a fost din nou solicitată, la 9 aprilie 2008 și
a ridicat chiulasa motorului pentru reparare.
Ulterior,
proprietarul utilajului, finanțatorul în contractul de leasing, a anunțat
beneficiarul că a reziliat acest contract la 10 aprilie 2008 pentru că utilizatorul
nu și-a îndeplinit obligațiile de plată, dar la 22 aprilie 2008 a comunicat pârâtei intenția de „repunere pe rol” a contractului de leasing, echipa de service a
pârâtei reparând utilajul, la 24 aprilie 2008 acesta funcționând normal. În
continuare, urmare a adreselor reclamantei, pârâta a constatat din nou lipsa
lichidului de răcire, la 5 mai și 6 mai 2008 hotărând oprirea utilajului și
ridicarea lui pentru reparații, punând efectiv, la 8 mai 2008, la dispoziția
reclamantei un utilaj similar celui defect.
Pârâta a respectat
clauzele contractuale privind obligația de garantare asumată pentru utilaj,
aceasta rezultând din faptul că echipa sa de service s-a deplasat în mod
operativ pentru remedierea defecțiunilor, reparațiile efectuate repunând utilajul
pe linia de funcționare normală.
Reclamanta nu a putut
beneficia de utilaj o perioadă de 17 zile în total, după care a primit un
utilaj similar în locul celui defect, deși în raport cu contractul pârâta putea
amâna îndeplinirea acestei obligații dacă nu reușea repararea utilajului în 3
săptămâni.
Reclamanta nu a fost
în măsură să probeze că intervențiile pârâtei ar fi fost greșite, nici cauza
defecțiunii majore apărută în final nefiind determinată, astfel că față de
pârâtă nu se poate reține o faptă ilicită, constând în nerespectarea clauzelor
contractuale.
Împotriva acestei
sentințe comerciale reclamanta SC T.C. SA a formulat apel solicitând schimbarea
hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii reclamantei și obligării pârâtei
la plata sumei de 213.112,24 lei.
Prin decizia
comercială nr. 90 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă,
prin administrator judiciar.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
După cum a reținut și
prima instanță, reviziile și intervențiile pentru remedierea defecțiunilor
utilajului semnalate de pârât au fost efectuate conform prevederilor
contractuale și au avut drept urmare funcționarea utilajului în parametrii
normali.
Susținerile apelantei
în sensul că pârâta ar fi urmărit tergiversarea reparației pentru a se împlini
termenul de garanție și a efectua ulterior schimbarea motorului utilajului pe
costul pârâtei nu pot fi reținute tocmai pentru că piesele defecte, inclusiv
motorul, au fost înlocuite încă din perioada de garanție, fără costuri din partea
pârâtei. De altfel, reclamanta a semnat procesele-verbale de intervenție fără a
avea obiecțiuni în sensul menționat, în condițiile în care în urma
intervențiilor utilajul funcționa normal.
Susținerile apelantei
având caracter tehnic nu pot fi acceptate în lipsa unei probe cu expertiza
tehnică în a cărei solicitare era interesată reclamanta, fie și pe calea
asigurării de dovezi.
După sesizarea de către
pârâtă a unei defecțiuni la 7 aprilie 2008, pârâta a intervenit în termenul
prevăzut de contract, dezmembrând chiulasa motorului, iar la 24 aprilie 2008
utilajul a fost repus în funcțiune, iar înlocuirea utilajului inițial cu unul
similar a intervenit, de asemenea, mai înainte de împlinirea termenului
contractual de 3 săptămâni, fără să se fi refuzat de către reclamantă preluarea
utilajului înlocuitor.
Reviziile, ca
operațiuni de întreținere tehnică periodică a utilajului, au ca scop și
prevenirea apariției unor defecțiuni majore, dar nu se definesc prin acest
scop, constând efectiv în înlocuirea unor elemente care se uzează în timp și
efectuarea unor probe funcționale. În speță reclamantul nu a contestat
efectuarea în mod corespunzător a acestor revizii la momentul realizării lor,
deși avea posibilitatea formulării oricăror obiecțiuni sub acest aspect.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs reclamanta SC T.C. SA Galați, prin administrator
judiciar SC S.D. SPRL Galați, aducându-i următoarele critici:
Instanța de apel a
interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul
lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, instanța de
apel a reținut, în mod greșit, că piesele defecte, inclusiv motorul, au fost
înlocuite încă din perioada de garanție, deoarece, deși a solicitat încă de la
apariția primelor defecțiuni înlocuirea motorului cu unul nou, pârâta a
recondiționat doar piesele defecte, încercând astfel să facă motorul funcțional
până la data ieșirii din garanție, pentru a putea astfel să își ofere
serviciile de reparare sau înlocuire, însă contra cost.
S-a mai învederat de
către recurentă că, încă de la început, utilajul a prezentat defecțiuni în
funcționare, chiar o fisură în blocul motor, iar datorită funcționării
defectuoase recurenta a fost în imposibilitatea de a-și desfășura activitatea
în mod normal și de a realiza venituri corespunzătoare.
În mod greșit a
reținut instanța de apel că recurenta-reclamantă nu ar fi solicitat proba cu
expertiza tehnică, deoarece, în baza dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.
civ., în măsura în care instanța nu era pe deplin lămurită, trebuia să pună în
discuția părților necesitatea efectuării respectivei expertize,
îndeplinindu-și, astfel, rolul activ.
Sub acest aspect,
recurenta-reclamantă a arătat că se impune casarea deciziei recurate, și
trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru lămurirea situației de fapt.
Instanța de apel a
reținut, în mod greșit, că termenul la care pârâta trebuia să pună la
dispoziția reclamantei un utilaj similar a fost respectat, deoarece, având în
vedere faptul că începând cu data de 29 martie 2008 utilajul nu a mai
funcționat, termenul de trei săptămâni în care pârâta trebuia să pună la
dispoziția reclamantei un alt utilaj, s-a împlinit pe data de 21 aprilie 2008, iar
pârâta nu s-a conformat acestei obligații, astfel încât nu și-a îndeplinit
obligația contractuală asumată.
Mai mult, utilajul
pus la dispoziție de către pârâtă nu era similar cu cel înlocuit, fiind de
capacitate mai mică.
Recurenta a solicitat
judecarea cauzei în lipsă.
Analizând decizia
recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte, a constatat că
recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Criticile
formulate la pct. 1 și 3 din motivele de recurs nu pot fi reținute, deoarece
acestea vizează netemeinicia deciziei recurate, or, în calea de atac
extraordinară, a recursului, hotărârea instanței de apel nu poate fi analizată
decât sub aspectul legalității sale, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ.,
fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
Nici critica
formulată la pct.2 din motivele de recurs nu poate fi reținută.
Deși este adevărat că
potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au
îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, în aflarea adevărului în
cauză, și că pot pune în discuția părților necesitatea administrării altor
probe, potrivit art. 129 alin. (5)
1
C. proc. civ., părțile nu pot
invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona, din oficiu, probe pe
care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii, iar cum recurenta
nu a propus în calea de atac a apelului administrarea probei cu expertiză,
aceasta nu-și poate invoca propria culpă în a depune toate diligențele pentru
aflarea adevărului.
Având în vedere cele
de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins
recursul, ca nefondat.
În baza art. 274 C.
proc. civ. recurenta a fost obligată la plata sumei de 8680 lei, cheltuieli de
judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
reclamanta SC T.C. SA Galați prin administrator judiciar SC S.D. SPRL Galați
împotriva deciziei comerciale nr. 90/2011 de la 17 februarie 2011 pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei
de 8.680 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședința publică,
astăzi 22 martie 2012.