ÎCCJ, decizie (scj.ro #82951)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82951) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

în constatarea nulității absolute a clauzei penale cuprinsă

într-un contract de transport. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii:

Drept comercial. Contracte

Index alfabetic:

acțiune în constatarea nulității absolute

-

clauză penală

-

contract de transport

C. civ, art.

969, art. 970, art. 1069

Situația de

dezechilibru contractual nu constituie cauză de nulitate absolută a

contractului și nici a clauzei penale. O eventuală stare de

dezechilibru obligațional pune în discuție executarea

obligațiilor contractuale, iar sancțiunea care ar putea interveni ar

fi una specifică executării, patrimonială, în despăgubiri. Dezechilibrul

contractual reprezintă o stare de fapt care succede momentului încheierii

contractului, moment la care se raportează o cauză de nulitate

absolută.

Secția a II-a civilă,

Decizia nr. 4555 din 20 noiembrie 2012

Notă

: În

prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziții

le din

vechiul Cod civil

nr. 11991 din 30 noiembrie 2010, Tribunalul București, Secția a VI-a

comercială, a respins acțiunea promovată de reclamanta SC P. SA

în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, ca nefondată, preliminar fiind

respinsă excepția lipsei de obiect a cererii invocată de

pârâtă, ca neîntemeiată.

a stabilit în raport de obiectul acțiunii: constatarea nulității

absolute a clauzei penale instituită prin art. 12 alin. (2) din contractul

de transport țiței S5 din 1 aprilie 2003, că Legea nr. 313/19

februarie 1879, deși în vigoare la data contractării, invocată

drept cauză de nulitate absolută de către reclamantă nu

este incidentă în speță, deoarece contractul în care

părțile au inserat clauza penală este un contract de transport

al cărui regim juridic este reglementat de Codul comercial, prin

dispozițiile art. 413-441, care referă și la posibilitatea

convenirii unei clauze penale, el nefiind nici contract de împrumut și

nici contract de prestări servicii, contracte cu privire la care art. 1

din Legea nr. 313/1879 instituie sancțiunea nulității absolute a

clauzei penale pe care acestea ar cuprinde-o.

capătul de cerere subsidiar având ca obiect nulitatea absolută

parțială a respectivei clauze penale, cu consecința reducerii

acesteia deoarece la stabilirea daunelor compensatorii nu s-a luat în

considerare consumul tehnologic, ci s-a avut în vedere întreaga cantitate

nepredată, fapt care ar conduce la o îmbogățire fără

justă cauză, instanța de fond l-a apreciat ca neîntemeiat

față de prevederile art. 969 C. civ. și față de finalitatea clauzei penale, aceasta fiind asumată de comercianți

profesioniști care au avut reprezentarea consecințelor semnării clauzelor

contractuale.

Curtea de Apel

București, Secția a V-a civilă, prin decizia nr. 415 din 8

noiembrie 2011, a respins apelul declarat de reclamantă.

cu privire la nepronunțarea instanței de fond asupra temeiniciei sau

nu a cauzelor de nulitate ale clauzei penale, la caracterul contradictoriu al

considerentelor sentinței și cu privire la nevalorificarea probei cu

expertiza tehnică efectuată în cauză, au fost înlăturate de

instanța de apel.

deciziei, instanța de apel a reținut examinarea de către prima

instanță a cauzelor de nulitate invocate de reclamantă,

sentința făcând o corectă interpretare a prevederilor art. 1 din

Legea nr. 313/1879, în sensul că sancțiunea nulității pe

care o instituie privește numai contractul de împrumut și de

prestări servicii în natură, categorii în care nu se încadrează

contractul pe care părțile l-au încheiat și care conține

clauza penală a cărei nulitate se solicită a fi constatată,

contractul în speță fiind un contract de transport.

reține decizia din apel, prin motivele de apel nu se critică

soluția asupra capătului de cerere principal, referirile la art. 968,

1084 și 1086 C. civ. susținând temeinicia cererii în constatarea

nulității parțiale a clauzei penale, obiect al capătului de

cerere subsidiar.

această critică, instanța de apel a reținut că

reclamanta apelantă nu a precizat care anume parte din art. 12 alin. (2)

prin care se instituie clauza penală s-ar impune a fi

desființată, scopul urmărit de reclamantă fiind acela al

reducerii cuantumului daunelor compensatorii pe care le-ar putea datora în

situația în care nu și-ar respecta obligațiile asumate prin

contract.

nedovedite susținerile apelantei cu privire la omisiunea părților

de a-și prefigura mental scopul clauzei penale, precum și faptul

că prima instanță în analiza sa a avut în vedere interesul

urmărit de reclamantă în promovarea acțiunii sale, aspect

criticat de aceasta, instanța de apel a respins apelul declarat de

reclamantă.

Împotriva

deciziei menționate, reclamanta SC O.P. SA București a declarat

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., art. 968, art. 1084 și urm. C. civ.

Înaltei Curți admiterea recursului cu consecința constatării

nulității absolute parțiale a clauzei penale prevăzută

de art. 12 alin. (2) din contractul de transport țiței import nr.

S5/1 aprilie 2003, modificat prin actele adiționale nr. 1/22 decembrie

2003, nr. 2/10 februarie 2004, nr. 3/11 martie 2004, încheiat cu pârâta, în

sensul de a se reduce daunele compensatorii stabilite pentru nepredarea la

transport a unei cantități mai mari de 10% din programul de transport

anual sau contractual până la valoarea de 3928,04 lei (Rol) pentru fiecare

tonă nepredată la transport.

recurenta face o prezentare detaliată a situației de fapt cu privire

la conținutul contractului pe care părțile l-au încheiat și

prezintă un istoric al parcursului procesual. Dezvoltă, de asemenea,

ample aprecieri teoretice cu privire la clauza penală, precum și

aprecieri cu privire la situația de fapt reținută de

instanțe în baza probelor administrate.

criticilor privind decizia atacată cu recurs, parte din acestea privesc

temeinicia cererii de constatare nulitate, ca exemplu pct. 2.2.3, prin

raportare la proba cu expertiza contabilă administrată în cauză,

sau critica titrată „Probele administrate confirmă temeinicia

acțiunii formulate” (p. 13), Înalta Curte amintește că, potrivit

art. 304 C. proc. civ. partea introductivă, modificarea sau, după

caz, casarea unei hotărâri se poate cere în recurs numai pentru motivele

de nelegalitate subsumate situațiilor limitativ enumerate la pct. 1-9 din

acest articol, motiv pentru care criticile care au ca obiect temeinicia

hotărârii atacate cu recurs nu vor fi examinate.

nelegalitatea deciziei atacate au fost încadrate de recurentă în

situațiile reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Cu privire la

motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ

.

14

. Susținerea

recurentei

. Recurenta a susținut nelegalitatea deciziei sub aspectul

reținerii inaplicabilității în cauză a dispozițiilor

art. 1 din Legea nr. 313/1879, motivând că contractul de transport

încheiat de părți are natura unui contract de „prestații în

natură” în temeiul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 313/1879, actul

juridic dedus judecății fiind greșit interpretat.

15

. Opinia intimatei

exprimată prin întâmpinare cu privire la această critică este în

sensul înlăturării ei, deoarece critica enunțată a fost

formulată

omisso medio

.

Recurenta nu a formulat

o astfel de critică prin motivele de apel, a susținut intimata, iar

recursul poate fi declarat numai pentru motive care au fost examinate prin

decizia din apel.

În plus, cu privire la

aceasta, a susținut autoritatea de lucru judecat, cauza de nulitate pe

acest temei făcând obiectul judecății în dosarul în care

recurenta, prin sentința nr. 1482/24 octombrie 2006, a fost obligată la plata penalităților și, oricum, Legea nr. 313/1879

referă la contracte de împrumut și de prestații în natură,

categorii în care nu se încadrează contractul de transport pe care

părțile l-au încheiat.

Aprecierea

Înaltei Curți

critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte a constatat că, așa cum rețin și considerentele

deciziei din apel, sentința nu a fost criticată sub aspectul

soluției asupra capătului de cerere principal prin care recurenta a

invocat nulitatea clauzei penale pe temeiul art. 1 din Legea nr. 313/1879

pentru anularea clauzei penale.

critici este în dezacord și cu solicitarea recurentei privind modul de

soluționare a recursului, în sensul admiterii lui, cu consecința

constatării nulității parțiale a clauzei penale, obiect al

capătului de cerere subsidiar, iar nu a constatării

nulității totale, obiect al capătului de cerere principal.

inconsecvența recurentei, că aceasta a beneficiat de

asistență juridică cu ocazia redactării motivelor de recurs

cât și în fața instanței cu ocazia dezbaterii pe fond, când nu a

mai susținut această critică decât indirect, ca răspuns la

excepția autorității de lucru judecat invocată de

intimată, fiind în discordanță și cu soluția pe care a

cerut-o asupra recursului, Înalta Curte a înlăturat critica

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Rațiunea înlăturării ei nu este însă invocarea

omisso medio

,

cum solicită intimata, ci, față de împrejurarea că în

considerentele deciziei, în pofida constatării neatacării

soluției instanței de fond asupra capătului de cerere principal,

aceasta examinează legalitatea sentinței sub aspectul

interpretării dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 313/1879, a

aprecierii ei ca nefondată.

Legea nr. 313/1879, în prezent abrogată prin Legea nr. 71/2011 de punere

în aplicare a Codului civil, a instituit prin art. 1 sancțiunea

nulității clauzei penale numai pentru contractul de împrumut și

contractul de prestări servicii de bunuri în natură, nu și

pentru contractul de transport, cum este cel în speță. Contractul de

transport este un contract numit, are o configurație juridică

distinctă, cu o reglementare proprie și, ca atare, nu poate fi

încadrat în niciuna din categoriile pe care le-a avut în vedere Legea nr.

313/1879. Chiar părțile și-au titrat contractul „contract de

transport”, iar calificarea dată este în concordanță cu

drepturile și obligațiile pe care acestea le-au convenit corespunzător

calității lor contractuale de transportator și expeditor. În

plus, este de observat că conținutul contractului de transport în

litigiu reproduce clauzele contractului cadru pentru transportul

țițeiului aprobat anual de Agenția Națională pentru

Resurse Minerale în baza art. 64

2

alin. (5) din Normele Metodologice

pentru aplicarea Legii petrolului nr. 134/1995, în vigoare la acea dată,

aprobate prin H.G. nr. 1265/1996, cu modificările ulterioare, clauza

penală fiind instituită de art. 13 din Contractul cadru.

Cu privire la

motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9

și 7 C. proc. civ.

20.

Susținerea

recurentei

. Recurenta susține faptul că instanțele aveau

obligația de a analiza temeinicia motivelor de nulitate ale clauzei penale

invocate prin acțiune de către P., acestea fiind: motivele de

nulitate absolută parțială care au constat în incidența

art. 968 C. civ., ilicitatea clauzei penale; în incidența art. 1084 C. civ., în sensul consecinței clauzei penale, de a conduce la o îmbogățire

fără justă cauză; în incidența dispozițiilor art.

1086 C. civ., clauza penală fiind de natură să destabilizeze

echilibrul contractual, echilibru care ar fi fost menținut dacă erau

respectate aceste dispoziții legale, regula ireductibilității

clauzei penale neopunându-se în a constata nulitatea absolută

parțială ce are ca efect reducerea parțială a clauzei

penale.

21

. Opinia intimatei

.

Cu privire la acest motiv de nelegalitate,

intimata-pârâtă arată

prin întâmpinare

că contractul de transport a fost încheiat de

părți în conformitate cu contractul cadru care în art. 12 și 13

stabilește clauza penală și conținutul acesteia, iar

contractul cadru a fost aprobat prin Ordinul ANRM 209/2002 în baza Legii

petrolului nr. 134/1995 în vigoare la acea dată, această prevedere

fiind menținută și prin Legea nr. 238/2004 care a înlocuit-o

și prin H.G. nr. 1265/1996.

Aprecierea

Înaltei Curți

22

. Înalta Curte

constată că instanțele nu s-au limitat în a opune regula

ireductibilității clauzei penale, la care nu s-au raportat ci, în

considerentele deciziei sale, instanța de apel a constatat că

deși obiectul cererii subsidiare îl formează constatarea

nulității parțiale, reclamanta-apelantă nu a făcut

precizări cu privire la identificarea parțialității,

precizare pe care însă o face recurenta prin prezentul recurs sub aspect

valoric, ea reprezentând potrivit acesteia suma de 3928,04 lei (Rol) pentru

fiecare tonă nepredată.

avut în vedere de instanțe în ce privește nereținerea

temeiniciei cauzelor de nulitate pe care le-au luat în examinare a constat în

incidența art. 969 C. civ., cu trimitere la forța obligatorie a

convenției cât și faptul că, în privința

realității executării obligațiilor contractuale, aceste

obligații au beneficiat de o analiză distinctă într-un proces

separat finalizat cu decizia nr. 1872/11 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținută în considerentele

sentinței instanței de fond. Prin urmare, nu se poate susține

decât fără temei că instanțele nu au examinat cauzele de

nulitate în susținerea capătului de cerere subsidiar, numai că

recurenta evită să se raporteze la argumentele reținute în

considerentele deciziei atacate cu recurs.

considerentele deciziei din apel, Înalta Curte constată că, în

realitate, recurenta-reclamantă transferă valoarea sancționatorie

a nulității absolute a clauzei penale unei situații care

privește reglementarea obligațiilor convenite și asumate de

părți prin contractul de transport, în sensul că prin modul lor

de reglementare s-ar crea un dezechilibru vădit între obligațiile

părților.

eventual dezechilibru obligațional, cum bine a constatat instanța de

fond, a avut consimțământul părților contractante, care

sunt comercianți profesioniști și care au de partea lor prezumția

de conservare a interesului afacerii lor, regula instituită de art. 969 C. civ. în sensul că contractul este legea părților neputând fi

încălcată de chiar una din părțile contractante sub motiv

de slabă reprezentare a interesului în afaceri. S-ar opune la un asemenea

demers nu numai forța obligatorie a contractului dar și

buna-credință care trebuie să caracterizeze executarea

contractelor, acestea obligând nu numai la ceea ce rezultă expres din ele

dar și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă

obligației, după natura sa, conform art. 970 alin. (2) C. civ., în

cazul de față, morala contractuală care, îndeobște,

caracterizează contractele comerciale, dintre profesioniști.

situația de dezechilibru contractual pe care reclamanta o invocă,

chiar existentă fiind, nu se constituie în cauză de nulitate

absolută a contractului, și nicidecum a clauzei penale. O

eventuală stare de dezechilibru obligațional pune în discuție

executarea obligațiilor contractuale, iar sancțiunea care ar putea

interveni ar fi una specifică executării, patrimonială, în

despăgubiri, dezechilibrul contractual fiind o stare de fapt care succede

momentului încheierii contractului, moment la care se raportează o

cauză de nulitate absolută.

recurenta din argumentația sa este însă un aspect esențial cu

privire la motivul invocat: dezechilibrul contractual, și anume,

independența clauzei penale inserată în contract, de contractul

însuși, în sensul că ceea ce poate constitui cauză de nulitate

pentru contract, nu constituie automat cauză de nulitate pentru clauza

penală, aceasta fiind autonomă de contractul în care este

inserată, reglementarea ei putând fi și separată de acesta.

susținerea capătului de cerere subsidiar, reclamanta arată în

acțiune, că obligația principală a SC P. SA, în calitate de

expeditor, astfel cum rezultă aceasta din dispozițiile contractuale

(art. 14 – 20 din contractul de transport), era de a achita contravaloarea

serviciilor prestate în temeiul contractului, că drepturile și obligațiile

SC C. SA, în calitate de transportator sunt detaliate în art. 21 - 30 din

contractul de transport, iar contractul de transport cuprinde, de asemenea, un

capitol distinct în care sunt reglementate penalitățile și

despăgubirile datorate de părți în cazul în care acestea nu

își îndeplinesc sau își îndeplinesc necorespunzător

obligațiile contractuale.

distinct care, convențional, anticipează despăgubirile în caz de

neexecutare, respectiv clauza penală, prezintă autonomie

convențională în raport cu reglementarea obligațiilor

părților din articolele la care reclamanta se referă în

acțiunea sa.

această perspectivă, clauza penală conținută de art.

12 alin. (2) din contractul de transport nu este nici ilicită, fiind în

acord cu art. 1069 și urm. C. civ., nici lipsită de cauză, cauza

rezultă

per se

, și nici nu încalcă ordinea publică

și bunele moravuri; nu se constituie nici într-o îmbogățire

fără justă cauză, aceasta putând constitui un temei numai

pentru pretenții cu privire la care nu se poate invoca un izvor

contractual sau alt temei de drept, iar nu o cauză de nulitate a unei

clauze penale.

penală pe care contractul de transport o conține a fost

convenită de către părți, de către profesioniști

în afaceri comerciale, în baza unui temei legal, situație în care

reclamanta, parte contractantă, nu-și poate invoca o eventuală

culpă în dimensionarea prejudiciului de neexecutare întrucât o atare

invocare este fără niciun efect asupra menținerii clauzei

penale, ca o aplicare prin analogie, nefiind în prezența unei cauze de

nulitate, a  principiului

nemo auditur propriam turpitudinem allegans

.

mai criticat

recurenta, pe cale de consecință, lipsa de motivare cu privire la

temeinicia cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de

nulitate absolută, prin raportare la dispozițiile art. 261 alin. (5)

C. proc. civ.

constată că prin considerentele deciziei sale, instanța de apel

a răspuns argumentat la toate motivele de apel formulate de

reclamantă, nefiind în prezența unei încălcări a

prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. și, deci, nici în

situația reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., critica cu acest obiect neputând fi nici ea primită.

considerentelor ce preced, Înalta Curte a respins recursul declarat, în raport

de prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., ca nefondat.

de judecată către intimata pârâtă SC C. SA Ploiești.