ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1171/2016

Decizia nr. 1171/2016

Deliberând asupra cererilor de recurs, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub număr de Dosar nr. x/97/2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL să achite suma de 192.365,77 euro, respectiv 855.912,26 lei, reprezentând penalități de întârziere.

Pentru termenul din 06 noiembrie 2012 reclamanta SC A. SRL a formulat o precizare de acțiune, majorând cuantumul pretențiilor sale la suma de 236.301,7 euro, respectiv 1.051.400,78 lei. Ulterior, respectiv pentru termenul din 20 noiembrie 2012, reclamanta SC A. SRL a formulat o ultimă precizare de acțiune, majorând cuantumul pretențiilor sale la suma de 265.426,46 euro, echivalentul a 1.180.988,49 lei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, 1073, 1361 C. civ. de la 1864 și art. 379 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare SC B. SRL prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția autorității de lucru judecat.

La termenul din 22 ianuarie 2013, apreciind necesară administrarea comună de dovezi, atât în ce privește excepțiile invocate, cât și fondul cauzei, a unit aceste excepții cu fondul cauzei.

Prin încheierea premergătoare pronunțată la termenul din 22 noiembrie 2012 de Tribunalul Hunedoara, în Dosarul nr. x/97/2012, a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâta SC B. SRL Curtici și s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara, reținându-se că acestei instanțe îi revine competența față de temeiul invocat de reclamantă și de locul exercitării obligațiilor părților, respectiv transportul și plata. Față de soluția dată asupra excepției, pârâta a formulat cerere de recuzare întemeiată pe dispozițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ., cerere respinsă prin încheierea din 27 noiembrie 2012.

Prin Sentința nr. 5949/CA/2013 din 10 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara au fost respinse excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția autorității de lucru judecat, invocate de pârâta SC B. SRL, a fost admisă acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 265.426,64 euro sau contravaloarea în lei la data achitării sumei reprezentând penalități de întârziere și suma de 53.786 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că între reclamantă și pârâtă s-a încheiat la data de 08 februarie 2010, contractul de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1/2010, care a fost semnat de reprezentanții legali ai celor două părți, din partea reclamantei de către administratorul societății, dl. C., iar din partea pârâtei de către administratorul societății pârâte, dl. D., și de E.

Nu s-a reținut susținerea pârâtei conform căreia unele dintre clauzele din contractul de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1/2010 nu ar fi fost negociate, respectiv acceptate de reprezentanții pârâtei, întrucât contractul în cauză a fost semnat de reprezentanții legali ai pârâtei, dintre care unul, respectiv dl. E. era cetățean român și deci cunoscător al limbii române, aspecte recunoscute și de pârâtă în răspunsul său la interogatoriul formulat de reclamantă, iar pârâta nu a făcut niciun fel de dovadă în sensul de a proba lipsa consimțământului acesteia cu privire la o parte din contract.

Instanța de fond a respins ca nefondate susținerile pârâtei conform cărora clauza penală inserată în contract ar fi nulă, întrucât ar constitui o clauză abuzivă în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Aceasta întrucât, cauza de nulitate a fost invocată de pârâtă doar prin concluziile scrise, după finalizarea dezbaterilor pe fond, fiind incident art. 103 C. proc. civ. Chiar și cu ignorarea acestui viciu procedural al invocării unei excepții, s-a apreciat că susținerea pârâtei nu putea fi reținută, deoarece Legea nr. 193/2000 reglementează clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, iar pârâta este un profesionist în înțelesul acestei legi, astfel cum este definită noțiunea de profesionist la art. 2 alin. (2), și nu se circumscrie noțiunii de "consumator", astfel încât protecția acordată de acest act normativ fiind de strictă aplicare pentru consumatori, pârâta nu se poate prevala de protecția acordată de acest act normativ consumatorilor, în scopul de a proteja persoana fizică sau grupul de persoane fizice de eventualele abuzuri ale profesioniștilor. Mai mult, s-a apreciat că nu se poate vorbi de un dezechilibru obligațional, atât timp cât contractul a fost rodul negocierii și consimțământului părților contractante, care sunt comercianți profesioniști și care au de partea lor prezumția de conservare a interesului afacerii lor.

Nu a putut fi primită nici susținerea pârâtei conform căreia clauza penală din contract ar fi nulă în temeiul Legii nr. 313/1879, afirmație făcută doar prin intermediul concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei după judecarea pe fond a cauzei și nesupusă discuției contradictorii a părților prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 115 C. proc. civ. Totodată, chiar dacă s-ar fi ignorat acest viciu procedural, s-a arătat că Legea nr. 313/1879, în prezent abrogată prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, a instituit prin art. 1 sancțiunea nulității clauzei penale numai pentru contractul de împrumut și contractul de prestări servicii de bunuri în natură, iar nu și pentru contractul de transport, cum este cel în speță. Contractul de transport este un contract numit, are o configurație juridică distinctă, cu o reglementare proprie și, ca atare, nu poate fi încadrat în niciuna din categoriile pe care le-a avut în vedere Legea nr. 313/1879. Chiar părțile și-au intitulat contractul "contract de transport", iar calificarea dată este în concordanță cu drepturile și obligațiile pe care acestea le-au convenit corespunzător calității lor contractuale de transportator și beneficiar/expeditor.

În acest context instanța a considerat contractul de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010 ca fiind valabil încheiat de părți, clauzele acestuia fiind integral opozabile părților în virtutea art. 969 C. civ.

S-a reținut ca fiind nefondată și susținerea pârâtei conform căreia acest contract nu ar mai fi fost operațional după data de 08 februarie 2011, el fiind încheiat doar pentru o perioada de 12 luni începând cu data de 08 februarie 2010.

S-a constatat că art. 7 din contract, stipulează că acesta se încheie pentru o durată de 12 luni, de la data de 08 februarie 2010 până la data de 08 februarie 2011, dar prevăzând expres prelungirea automată a acestuia dacă nici una dintre părți nu a solicitat rezilierea sau încetarea acestuia cu minimum 30 zile înainte de expirarea duratei de valabilitate a contractului.

Așa fiind, neregăsindu-ne în niciuna din situațiile prevăzute expres și limitativ de art. 2.5, acest contract și-a prelungit automat valabilitatea, în temeiul art. 7 din contract, și după data de 08 februarie 2011, putându-se limita întinderea valabilității acestuia până la data de 05 decembrie 2011, dată la care pârâta comunica prin mail reclamantei că urmează să înceteze colaborarea cu aceasta. Dar, întrucât facturile care formează obiectul prezentei cauze au fost emise până la data maximă de 24 octombrie 2011, este evident că acestea au fost emise sub durata de valabilitate a contractului. Chiar dacă ar fi fost reală, simpla convingere a pârâtei că acest contract nu ar mai fi fost operațional nu este de natură a înlătura valabilitatea contractului și respectiv opozabilitatea acestuia.

Analizând contractul, instanța a constatat ca fiind nedovedite susținerile pârâtei conform cărora transporturile efectuate de reclamantă nu ar intra sub incidența contractului de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010, întrucât un act juridic se încheie între două părți în scopul de a i se da eficacitate, o interpretare contrară fiind lipsită și de suportul logic al demersului, dar fiind și în contradicție cu acțiunile părților ulterioare încheierii acestui contract, astfel cum rezultă acestea din actele dosarului, actele contabile emanate atât de la reclamantă, cât și de la pârâtă, mențiunea inserată în comenzile emanate de la pârâtă conform căreia "prin semnarea și ștampilarea prezentei comenzi, transportatorul se angajează să respecte toate cerințele stipulate în contract", corespondența mail dintre părți, inclusiv comunicarea făcută de reclamantă pârâtei privind ajustarea prețului în condițiile contractuale raportat la creșterea costului combustibilului, declarațiile martorilor F. și G.

Ca atare, excepțiile invocate de pârâta au fost analizate raportat și la contractul de transport încheiat de părți.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, întemeiată pe art. 32 din Convenția CMR, instanța a respins-o, reținând că, clauza penală reglementată de art. 1066 și urm. C. civ. român de la 1864 are un caracter strict consensual și convențional, nefiind reglementată de Convenția CMR și, ca atare, nefăcând obiectul acesteia, fapt ce determină ca acțiunile izvorâte din aplicarea acestei clauze penale să fie supuse dreptului comun în materie, respectiv Codul civil român de la 1864 și Decretul lege nr. 167/1958, regim juridic aplicabil și în virtutea art. 147 din Legea nr. 105/1992 în vigoare la data derulării raporturilor comerciale dintre părți. Mai mult, din susținerile pârâtei, din apărările sale scrise și declarațiile martorilor a rezultat că o parte din transporturile facturate de reclamantă au fost subcontractate de aceasta din urmă cu alți transportatori (demers acceptat de pârâta, după cum rezultă din art. 2.1 alin. (4) din contract), caz în care ne-am afla în situația unor intermedieri ce nu intră sub incidența Convenției CMR, ci a dreptului comun în materie privind contractul de comision, deci inclusiv a termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Nici în acest caz pârâta nu a făcut niciun fel de probă pentru a stabili, în urma excluderii intermedierilor, care ar fi fost facturile strict aferente transporturilor efectuate de pârâta și care ar fi trebuit să intre sub incidența convenției CMR. Pe de altă parte, chiar dacă am accepta aplicabilitatea pentru toate facturile emise de reclamantă a termenului de prescripție special prevăzut de Convenția CMR (aspect contestat chiar și de pârâtă), trebuie avut în vedere faptul că termenul special reglementat de Convenția CMR este supus acelorași cazuri de întrerupere și suspendare a prescripției extinctive reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de art. 720

1

alin. (1

1

) C. proc. civ. Ori acel termen de prescripție, care ar fi trebuit calculat, conform art. 5 din Convenția CMR, începând de la expirarea unui termen de 3 luni de la data scrisorii de trăsură aferentă fiecărui transport în parte, a fost întrerupt prin plata efectuată de către pârâtă a facturilor aferente transporturilor, plată care constituie recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, dar și suspendat prin cererile de ordonanță de plată formulate de reclamantă la Judecătoria Brad în Dosarele nr. x/195/2012, x/195/2012, x/195/2012, x/195/2012 și x/195/2012, respectiv de încercările reclamantei de conciliere prealabila, conform art. 720

1

alin. (1

1

) C. proc. civ., cu precizarea că practica judiciară a fost constantă în a aprecia că promovarea unor cereri în temeiul O.G. nr. 5/2001 sau O.U.G. nr. 119/2007 echivalează cu procedura concilierii prealabile.

Prima instanță a respins și excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe art. 4 lit. e) din Decretul nr. 167/1958, motivat de faptul că termenul special de prescripție de 6 luni reglementat de acest text normativ avea aplicabilitate numai raporturilor dintre organizațiile socialiste de stat, acesta devenind caduc în condițiile actuale ale economiei de piață, așa cum a stabilit expres Curtea Constituțională prin Decizia nr. 72 din 5 iulie 1994.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat întemeiată pe art. 31 pct. 2 din Convenția CMR, instanța a respins și această excepție, având în vedere, pe de o parte, raționamentul prezentat cu privire la inaplicabilitatea articolului 31 din Convenția CMR în ce privește o cerere ca cea care face obiectul prezentei cauze, dar având în vedere și faptul că procedura prevăzută de O.U.G. nr. 119/2007 este una de excepție, privind emiterea de ordonanțe de plată pentru creanțe certe, lichide și exigibile, care prevede prin chiar conținutul actului normativ, la art. 9 alin. (3), că, în cazul în care instanța va respinge cererea creditorului de emitere a unei ordonanțe de plată, creditorul poate introduce cerere de chemare de judecată potrivit dreptului comun.

Pe fondul cauzei, analizând probatoriul administrat în cauza, instanța a constatat că prin contractul de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010 părțile au stabilit convențional atât termenul de plată al facturilor emise de transportator, respectiv 45 zile de la facturare, cât și sancțiunea aplicabilă beneficiarului transporturilor în cazul nerespectării termenului de plată al facturilor, respectiv penalități de întârziere de 2% din soldul rămas neachitat. S-a constatat că pârâta a achitat toate facturile emise de transportator, nu a făcut dovada comunicării către transportator a unor obiecții cu privire la modul de îndeplinire de către transportator a obligațiilor sale, și, mai mult, din mail-ul transmis de unul dintre managerii pârâtei către reclamantă, la data de 18 octombrie 2011 a rezultat că pârâta era mulțumită de serviciile reclamantei. De asemenea, s-a reținut că pârâta a confirmat prin plata efectuată că reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile asumate, inclusiv aceea de a emite facturi pentru fiecare transport, însoțite de CMR confirmat fără rezerve. Nu are relevanță în cauză data primirii facturilor, respectiv CMR-urilor de către pârâtă, întrucât termenul de plată nu era condiționat de momentul comunicării acestor documente către pârâtă, ci de momentul emiterii facturilor. În plus, din actele dosarului și declarațiile martorilor a rezultat că facturarea și comunicarea documentelor se producea uneori cu întârziere datorită tergiversărilor angajaților pârâtei, care nu comunicau în timp util către reclamantă toate documentele și informațiile necesare, iar acest aspect era de natură a produce prejudicii tot reclamantei, întrucât lungea în mod nejustificat termenul de plata, respectiv posibilitatea de încasare de către transportator mai rapidă a prețului unui transport deja efectuat. Nu s-a putut reține nici susținerea pârâtei conform căreia aceasta nu ar fi avut posibilitatea să știe ce sume trebuia să plătească transportatorului dacă nu primea factura aferentă transportului, întrucât pârâta avea cunoștință de prețul transportului din chiar comanda lansată de aceasta către transportator, în fiecare din aceste comenzi regăsindu-se și prețul transportului acceptat de pârâta.

În ceea ce privește data plății facturilor, aceasta era stabilită de momentul creditării contului reclamantei, conform extraselor de cont depuse de reclamantă la dosarul cauzei, indiferent de cine este ordonatorul plății către beneficiarul plății, respectiv pârâta însăși sau un contractor al acesteia, respectiv auditorul H. în speța de față, conform, actelor dosarului. S-a arătat că atât literatura de specialitate, cât și practica judiciară sunt constante în a statua că doar creditarea contului beneficiarului plății constituie o plată valabilă în cazul viramentului bancar, debitarea contului ordonatorului plații fiind doar o primă parte a procedurii de virament.

Așa fiind, s-a apreciat că expertul contabil numit în cauză a calculat în mod corect penalitățile de întârziere în Anexa 1 la raportul de expertiză, pornind de la prima zi de întârziere a plății, după calcularea termenului de 45 zile de la facturare, și până la data creditării contului reclamantei cu sumele de plată și nu de la termenul la care pârâta a ordonat plățile către contractorul sau, H. Dealtfel, astfel cum a rezultat din Anexa 2 la răspunsul expertului contabil la obiecțiunile pârâtei la raportul de expertiză, pârâta ordona plățile către contractorul sau, H., în cea mai mare parte chiar după expirarea termenului de plată către transportator, de 45 zile de la facturare, fiind astfel în cunoștință de cauză că plățile vor fi redirecționate către transportator de contractorul sau, H., cu o și mai mare întârziere și acceptând aceste întârzieri, respectiv având prefigurația faptului că în acest mod își încalcă obligațiile asumate contractual.

Nu s-a reținut nici apărarea pârâtei referitoare la încercarea de îmbogățire fără justă cauză a reclamantei prin susținerea cererii ce formează obiectul prezentului dosar, întrucât pretențiile reclamantei emană dintr-un contract, act juridic civil consensual, la care pârâta a achiesat, și nu derivă dintr-un fapt juridic ilicit, una dintre condițiile de bază ale îmbogățirii fără justă cauză, aceasta putând constitui un temei numai pentru pretenții cu privire la care nu se poate invoca un izvor contractual sau alt temei de drept.

Cu privire la cuantumul clauzei penale, instanța a constatat că prin contractul de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010, la art. 4, alin. (2), părțile au stabilit o clauză penală în condițiile art. 1069 C. civ., stipulată pentru simpla întârziere a executării, în cuantum de 2% pe zi de întârziere, aplicată la soldul rămas de achitat. Pretențiile reclamantei privind penalitățile de întârziere privesc un număr de 489 de facturi, emise pe parcursul a aproape doi ani, fața de care pârâta a înregistrat constant întârzieri la plată față de termenul contractual, totalizând un număr de 11.277 zile de întârziere, în medie de 23,06 zile (conform calculului expertului contabil din Anexa 1 la Raportul de expertiza), remarcându-se și întârzierile la plată de 267 zile. Ceea ce a condus la cuantumul mare al sumei pretinsă de reclamantă cu titlu de penalități este valoarea mare a facturilor neachitate în termen, precum și întinderea mare a întârzierilor la plată, cumulând 11,277 zile. Deși penalitățile pretinse de reclamantă se situează mult sub suma achitată cu întârziere (568.499,86 euro, conform susținerilor pârâtei din Concluziile scrise), pârâta solicită să fie redus cuantumul acestora, pe motiv că ar fi abuzive, nul și că reclamanta nu a dovedit că ar fi suportat un prejudiciu real, în cuantumul pretins.

A fost respinsă solicitarea pârâtei de reducere a cuantumului penalităților de întârziere.

Aceasta întrucât, clauza penală pe care contractul de transport o conține a fost convenită de către părți, de către profesioniști în afaceri comerciale, în baza unui temei legal, situație în care reclamanta, parte contractantă, nu-și poate invoca o eventuală culpă în dimensionarea prejudiciului de neexecutare, întrucât o atare invocare este fără niciun efect asupra menținerii clauzei penale, ca o aplicare a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Art. 4 alin. (2) din contract anticipează despăgubirile în caz de neexecutare, respectiv clauza penală, prezintă autonomie convențională în raport cu reglementarea obligațiilor părților din articolele la care reclamanta se referă în acțiunea sa. Prin urmare, din această perspectivă, clauza penală conținută de art. 4 alin. (2) din Contractul de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010 nu este nici ilicită, fiind în acord cu art. 1069 și urm. C. civ.

Clauza penală, fiind un contract, este obligatorie între părți. Intervenția judecătorului, în sensul posibilității modificării clauzei penale nu este de ordin public. Potrivit art. 1069 C. civ., dacă s-a prevăzut clauza penală pentru întârzierea la executare, creditorul va putea cere atât executarea în natură, cât și clauza penală. În materie comercială, în raport cu prevederile Codului civil de la 1865 și ale Codului comercial de la 1887 operează principiul executării cu bună credința a contractelor și a libertății părților de a stabili în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, toate acestea fiind guvernate de dispozițiile art. 969 C. civ., în conformitate cu care convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

În plus, nu s-a putut avea în vedere niciun dezechilibru contractual.

Dealtfel, chiar și instanța supremă a considerat faptul că nu se impune reducerea clauzei penale nici în cazul unor penalități în cuantum de 6%/zi (a se vedea Decizia nr. 671/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) sau de 3%/zi (a se vedea Decizia nr. 642/1996 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție). Or, în cazul de față, cuantumul penalităților solicitate de reclamantă, respectiv 2%/zi, este cu mult mai mic față de cele considerate ireductibile de instanța supremă.

Pe de altă parte, faptul că prejudiciul real suportat de reclamantă ar fi mai mic nu este relevant, întrucât, pe de o parte, în aplicarea clauzei penale creditorul nu este ținut să facă dovada prejudiciului, iar pe de altă parte, clauza penală îndeplinește nu numai o funcție reparatorie, ci și o funcție sancționatorie, ceea ce reiese implicit din dispozițiile art. 1087 C. civ.

Dealtfel, reaua-credință a pârâtei pe parcursul derulării contractului este dovedită de mai multe probe din dosarul cauzei, respectiv: comenzile de transport care se făceau haotic, cu nerespectarea termenului minim de aviz de 24 de ore în avans, prevăzut la art. 3.4 din contractul de transport, ceea ce conducea în mod evident în sarcina transportatorului la suportarea unor consecințe logistice și materiale mult mai mari decât cele previzionate pentru transporturi similare comandate cu respectarea condițiilor contractuale; comunicarea către transportator cu întârziere a documentelor necesare pentru facturare; virarea cu întârzieri mari către ordonatorul secundar al plăților, H., a sumelor necesare pentru plata facturilor emise de transportator, cu întârzieri în medie de 18 zile/factura, conform răspunsului expertului la obiectivul nr. 8 din Raportul de expertiză, deși pârâta avea configurarea faptului că de la momentul efectuării viramentului fondurilor necesare plăților către H. și până la momentul în care aceste sume urmau să ajungă în mod faptic la transportator vor mai exista și alte acumulări de întârzieri la plată; nerespectarea clauzei de la art. 3.3 din Contract, conform căreia pârâta avea dreptul de a folosi serviciile altui transportator doar în situația în care reclamanta nu ar fi putut răspunde tuturor solicitărilor sale, dovedită chiar de martorii propuși de pârâta, ce au declarat că solicitau oferte de la mai mulți transportatori pentru fiecare transport ce intenționau să-l efectueze, iar reclamanta era aleasă doar pentru competitivitatea prețurilor sale; denunțarea Contractului de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010 în afara condițiilor prevăzute de art. 2.5, lit. c), respectiv prin rezilierea intempestivă a contractului la data de 09 decembrie 2011 fără a-i acorda transportatorului preavizul de 30 de zile prevăzut contractual.

Afirmațiile pârâtei privind faptul că transportatorul nu ar fi reclamat niciodată întârzierile la plată s-au reținut a fi în principal nerelevante, întrucât în relațiile dintre profesioniști debitorul obligației este de drept în întârziere, conform art. 43 C. com. de la 1887, iar art. 1073 C. civ. prevede faptul că creditorul (reclamanta) are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar în caz contrar, de a fi dezdăunat, dar este și nefondată, întrucât reclamata a dovedit că a atenționat angajații pârâtei despre aceste întârzieri. Totodată, au existat și recunoașteri ale reprezentanților legali ai pârâtei privind întârzierile mari la plată.

Instanța a apreciat ca nefondată și susținerea pârâtei conform căreia clauza penală ar contraveni dispozițiilor imperative ale legislației în vigoare, precum și uzanțelor și obiceiului locului, întrucât clauza penală este reglementată de dispozițiile art. 1066 și urm. C. civ., nefiind prohibită prin niciun act normativ în ce privește contractele de transport.

În ce privește uzanțele și obiceiul locului, conform prevederilor Codului civil de la 1864 acestea nu constituie izvor de drept decât în cazuri expres prevăzute de lege, cazuri în care nu ne regăsim în speța de față. În plus, pârâta nu a făcut nicio probă a existenței unor astfel de uzanțe sau obiceiuri ale locului. Contractele depuse în probațiune de pârâta, încheiate cu pârâta anterior Contractului de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010, erau contracte de comisionare vamală și nu contracte de transport, fapt ce determina o altă evaluare de către părți a cuantumului clauzei penale raportat la riscurile asumate și cheltuielile anticipate efectuate de prestator cu ocazia executării acelor contracte, iar contractele depuse în probațiune cu date ulterioare Contractului de prestări servicii - transport auto de mărfuri - nr. 107 - 1 din 08 februarie 2010, astfel cum rezultă și din corespondența mail depusă în probațiune de ambele părți, dar și din declarațiile martorilor G., F. și I., au fost rezultatele unor încercări de forțare a reclamantei sa accepte condițiile impuse de pârâta, în condițiile în care piața de gen (solicitări de transporturi de marfa) în anul 2011 se diminuase drastic, urmare a crizei economice mondiale. Ca atare, aceste înscrisuri nu pot constitui o probă indubitabilă a unor eventuale uzanțe sau obiceiuri ale locului.

Cu privire la solicitarea pârâtei de reducere a cuantumului onorariului de expert, instanța a respins aceasta cerere, întrucât cuantumul onorariului a fost justificat de către expert raportat la complexitatea și timpul afectat efectuării lucrării, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în domeniu, iar art. 274 alin. (2) C. proc. civ. interzice expres judecătorului să micșoreze cheltuielile privind plata experților.

Cu privire la solicitarea pârâtei de reducere a cuantumului onorariului de avocat, instanța a respins și această cerere, având în vedere următoarele considerente: de principiu, onorariul apărătorului este stabilit inter partes, conform art. 127 din Statutul profesiei de avocat, în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului, ținând seama de elementele prevăzute în alin. (2) și (3) ale textului menționat, care sunt: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; împrejurarea ca acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat sa accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă aceasta împrejurare poate fi constatata de client fără investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiara a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.

În primul rând, s-a reținut faptul că alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., care permitea instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori constata că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, face referire la "tabloul onorariilor minimale", care nu mai există în prezent, reglementarea fiind astfel superfluă. De altfel, art. 128 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat interzice expres fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocați.

În al doilea rând, această normă a avut menirea să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului. În al treilea rând, valoarea obiectului litigiului și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătire a apărării în cauză, determinat de complexitatea, dificultatea sau noutatea procesului, ca elemente de raportare posibil a fi avute în vedere la aprecierea cuantumului onorariului, este în speța de peste 1.180.988,49 lei, până la pronunțarea hotărârii de primă instanță având loc paisprezece înfățișări, la care apărătorul reclamantei a fost prezent sau și-a asigurat substituirea printr-un alt avocat în cazul imposibilității de prezentare, susținând în mod profesionist interesele societății reclamantă, iar speța a avut un grad de complexitate foarte ridicat, având în vedere numărul mare de excepții procesuale și de fond administrate în cauză, precum și probatoriul complex, dosarul cauzei cumulând un număr de 10 volume a circa 500 de file fiecare.

Nu în ultimul rând, prin reducerea onorariului plătit avocatului sau reducerea onorariului de expert, reclamanta ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se afla în culpă procesuală și nici în culpă de a fi convenit cu apărătorul un onorariu exagerat (cca. 2,7% din valoarea obiectului procesului), recuperarea sumei avansate cu acest titlu nefiind în niciun caz un mijloc de îmbogățire nejustificată, partea neprimind vreo sumă în plus.

Împotriva acestei sentințe, pârâta SC B. SRL a declarat apel.

Prin Decizia nr. 396/2015 din 22 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Sentinței nr. 5949/CA/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/97/2012 pe care a schimbat-o în parte în sensul că s-a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiune, a fost obligată pârâta SC B. SRL să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 156.741,64 euro sau contravaloarea în lei la data plății cu titlu de penalități de întârziere, și a fost înlăturată obligarea pârâtei de la plata diferenței până la suma de 265.426,64 euro.

S-a menținut în rest sentința atacată.

Fără cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe contractul din 8 octombrie 2010 încheiat cu pârâta. Din anexa la acest contract rezultă fără îndoială că locul de plecare sau de sosire al transportului era localitatea Ribița, județul Hunedoara, localitate aflată în raza de competență a Tribunalului Hunedoara. De asemenea, s-a constatat că părțile au intitulat contractul ca fiind de transport și pârâta a susținut constant natura acestui contract ca fiind de transport, supus Convenției CMR - Geneva 1956.

În această situație, curtea de apel a reținut că prima instanță a apreciat corect că potrivit art. 10 pct. 5 C. proc. civ., este competentă să soluționeze litigiul de față. Chiar dacă s-a arătat că și locul plății se află pe raza teritorială de competență a Tribunalului Hunedoara, nu s-a reținut incidența art. 10 pct. 4 C. proc. civ., care, de altfel, era abrogat la data introducerii acțiunii reclamantei, așa cum corect a arătat și pârâta apelantă. Prin urmare, s-a apreciat ca fiind irelevant motivul legat de locul plății.

În ceea ce privește respingerea cererii de recuzare, curtea de apel a constat că, în mod corect a procedat instanța când a reținut că, prin apreciere asupra excepției necompetenței, instanța nu și-a spus părerea cu privire la pricină, Tribunalul nu numai că putea să se pronunțe asupra competenței, dar chiar avea o obligație în acest sens. Prima instanță s-a limitat la a aprecia competența față de cuprinsul explicit al actelor depuse în susținerea cererii reclamantei.

Pârâta a invocat și critici legate de greșita respingere a excepției autorității de lucru judecat. În verificarea acestei critici, curtea de apel a constatat că se invocă dispozițiile art. 31 pct. 2 din Convenția CMR., care reglementează o competență alternativă specială și vizează împiedicarea chemării în judecată a părților într-un alt stat, cu excepția prevăzută la art. 31 pct. 2 teza finală.

În speță, hotărârile invocate au fost pronunțate în procedura sumară reglementată de O.U.G. nr. 119/2007) și nu pot constitui temei al autorității de lucru judecat în cadrul acțiunii de drept comun vizând aceleași pretenții, aceleași părți, Judecătoria Hunedoara nefăcând o verificare a acestor pretenții și a fondului raportului juridic dintre părți.

În concluzie, cu privire la apelul pârâtei formulat în principal, căruia i-au fost subsumate și criticile vizând încheierile de ședință din 22 noiembrie 2012 și 27 noiembrie 2012 pronunțate de Tribunalul Hunedoara în prezenta cauză, curtea de apel a apreciat că este nefondat, competența fiind corect stabilită, conform art. 10 pct. 5 C. proc. civ., în mod legal, apreciindu-se că nu sunt incidente dispozițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ., în speță neexistând autoritate de lucru judecat.

În vederea soluționării apelului în subsidiar, curtea de apel a verificat modul în care a luat naștere raportul juridic dintre părți, natura acestuia și executarea obligațiilor părților.

Poziția părților cu privire la natura raporturilor juridice a fost fluctuantă pe parcursul derulării litigiului, însă verificând contractul din 8 februarie 2010, facturile, scrisorile de transport, corespondența dintre părți, comenzile și plățile, curtea de apel a constatat că raporturile dintre părți s-au derulat în baza contractului din 8 februarie 2010 contract de transport guvernat de Convenția CMR din 19 mai 1956 semnată la Geneva, în ce privește transporturile externe. Nu s-a probat că reclamanta ar fi efectuat alte operațiuni specifice contractului de expediție, cum ar fi ambalarea mărfurilor, încărcarea, descărcarea, obținerea de avize, autorizații, plata de taxe vamale sau alte tarife. Reclamanta s-a limitat la a efectua transporturi punând la dispoziție vehiculele de transport, încărcarea, descărcarea fiind asigurat de beneficiarul transportului și destinatarul transportului. Împrejurarea că, în unele cazuri, reclamanta a subcontractat transportul nu conduce la concluzia că am fi în prezenta unui contract de expediție, reclamanta subcontractând în nume propriu și nu în calitate de mandatar al pârâtei, contractul de expediție fiind guvernat de regulile mandatului. De altfel, situațiile în care s-a subcontractat reprezintă o mică parte din serviciile de transport prestate pârâtei, raportat la volumul total al acestor servicii. Mai mult decât, atât obligațiile specifice contractului de expediție erau în sarcina pârâtei, așa cum rezultă din cuprinsul art. 3.1 din contract, reclamantei revenindu-i doar obligații specifice contractului de transport, întărindu-se, în acest fel, voința reală a părților de a încheia un contract de transport și nu unul de expediții.

Părțile au arătat expres că, pentru transporturile externe, se va face aplicarea Convenției CMR, subliniind care este baza legală a încheierii contractului și că obligația reclamantului era doar aceea de a pune la dispoziție mijloace de transport corespunzătoare și personal necesar pentru conducerea autovehiculelor.

Contractul respectiv este într-adevăr un contract cadru de transport așa cum a apreciat și prima instanță, transporturile urmând a fi efectuate prin prestații succesive, la solicitarea pârâtei, pe rutele menționate de pârâtă. Împrejurarea că fiecare transport, privit individual, îndeplinește condițiile unui contract de transport de sine stătător nu conduce la concluzia că ar fi fost efectuat în afara cadrului contractual stabilit prin contractul de prestări servicii de transport din 8 februarie 2010, reclamanta având posibilitatea de a subcontracta, rămânând însă răspunzătoare de efectuarea transportului (art. 2.1 alin. (4) din contract).

Prima instanță a verificat și a expus pe larg modul în care s-a încheiat contractul. Într-adevăr, contractul s-a încheiat în urma negocierii între părți, din corespondența purtată între părți rezultând că la 15 ianuarie 2010 pârâta putea alege între oferta reclamantei și alte 12 oferte. În aceste condiții nu se poate reține că reclamanta a avut o poziție de forță impunând pârâtei clauze contractuale care nu au fost negociate. Contractul a fost perfectat prin semnarea la 8 februarie 2010 la sediul punctului de lucru al pârâtei din Brad (Ribița), de către administratorii reclamantei și pârâtei, din partea pârâtei semnând și managerul de aprovizionare cu care se purta corespondența în cursul negocierilor.

Pârâta nu face parte din categoria consumatorilor în înțelesul art. 2 din Legea nr. 193/2000 astfel că s-a apreciat ca fiind nefondată susținerea pârâtei privind caracterul abuziv al clauzei penale care ar trebui constatat prin prisma art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, în acest sens fiind jurisprudența constantă a instanțelor, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție (spre ex. Decizia nr. 2074/2014 pronunțată de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Curtea de apel a constatat că, în speță, obligațiile părților își au izvorul într-un contract numit și anume un contract de transport încheiat în exercitarea unor activități comerciale, în care părțile au calitatea de profesioniști, executarea contractului neputând fi apreciată ca efectuare a unei prestații în natură, în înțelesul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 313/1879, această lege reglementând exclusiv contractele civile și nu pe cele încheiate în exercitarea comerțului. În acest sens sunt dispozițiile care arată că este interzis anatocismul, cu excepția raporturilor comerciale.

În materia contractului de transport, reglementarea generală era dată, la momentul încheierii, de dispozițiile Titlului XII C. com. (art. 413 - 441), iar reglementarea specială (Convenția TIR și Convenția CMR) prevede că pot fi convenite și alte clauze decât cele standardizate cu condiția de a nu fi contrare dispozițiilor acestor convenții. Codul comercial consacra principiul posibilității prevederii clauzei penale și al inexistenței obligației de a proba vreo pagubă în limitele clauzei. Proba se impune doar pentru paguba ce ar depăși clauza penală.

Câtă vreme clauza a fost negociată și acceptată de pârâtă și nu era interzisă de lege, susținerea pârâtei potrivit căreia clauza este nulă pentru că ar stabili obligații disproporționate a fost apreciată ca nefondată. De altfel, faptul că raporturile juridice dintre părți au luat naștere prin exprimarea liberului consimțământ urmare a negocierilor este întărit și de împrejurarea că, la sfârșitul anului 2011, pârâta nu a mai acceptat oferta reclamantei pentru încheierea unui nou contract, în condiții diferite de primul, pârâta având libertatea de a încheia sau nu contractul.

De asemenea, instanța de apel a constatat că motivele invocate în apelul subsidiar cu privire la nulitatea clauzei penale sunt nefondate.

Pârâta a mai invocat încetarea contractului la 8 februarie 2011, ca urmare a ajungerii la termen, însă s-a apreciat că dispozițiile art. 7.1 din contract sunt clare în sensul că părțile au convenit la tacita prelungire a contractului în situația în care nu notificau cocontractantului intenția de încetare cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului. În această situație, contractul și-a continuat valabilitatea până la rezilierea tacită prin acordul ambelor părți. Această reziliere a operat la momentul la care pârâta a notificat reclamantei intenția de încetare a raporturilor guvernate de contract și de inițiere a negocierilor pentru încheierea unui nou contract, iar reclamanta a acceptat tacit, prin participarea la negocierile care, ulterior, au și eșuat. Contractul a continuat să producă efecte până în luna octombrie 2011 când pârâta a emis reclamantei ultima comandă de transport pentru care s-a emis factura din 24 octombrie 2011.

Pârâta a mai invocat faptul că o parte din transporturi ar fi fost efectuate pe alte rute care nu au fost menționate în anexele la contractul din 8 februarie 2010. Curtea de apel a constatat că toate aceste transporturi au fost efectuate la comanda pârâtei care le-a și acceptat la plată și le-a achitat. Modalitatea de efectuare a transportului, de facturare (cu mențiunea penalităților) și procedura de verificare și executare a plății prin același mandatar (H.) au condus la concluzia că intenția părților a fost aceea de a include și acele transporturi (în speță, către Marea Britanie și Slovacia) în executarea contractului cadru. Până la declanșarea prezentului litigiu, pârâta nu a contestat includerea acestor transporturi în cadrul contractului și a procedat întotdeauna identic situației transporturilor din Italia, Germania, Franța și Spania, care erau prevăzute expres în contract.

Curtea de apel a apreciat că părțile au convenit o modificare a contractului doar prin extinderea rutei prin includerea transporturilor către Slovacia și Marea Britanie și nu o executare a acestora în afara contractului.

Nici apărările pârâtei legate de împrejurarea că reclamanta nu a îndeplinit corespunzător obligațiile asumate prin contract și nici nu ar fi transmis toate înscrisurile necesare plății (CMR-urile) s-a apreciat că nu sunt fondate. În primul rând, eventualele neregularități trebuiau sesizate la momentul verificării făcute de mandatarul H., pe care pârâta o mandatase în acest sens. Or, pe parcursul derulării contractului, cu privire la facturile în cauză, nu s-a refuzat plata, apreciindu-se că acestea erau conforme stipulației contractuale. Pârâta nu mai poate reveni asupra acestei acceptări la plată în lipsa dovedirii unor manopere dolosive care ar fi determinat mandatarul să aprecieze asupra conformității serviciilor și facturilor. Pârâta nici nu a invocat asemenea manopere și, cu atât mai puțin, le-a dovedit.

După ce s-a stabilit că pretențiile reclamantei sunt născute din contractul din 8 februarie 2010 și sunt accesorii obligației principale de plată a serviciilor de transport acceptate expres de pârâtă, curtea de apel a verificat apărarea pârâtei privind prescripția dreptului la acțiune al reclamantei.

Pârâta a arătat expres că toate transporturile pentru care reclamanta a emis cele 489 de facturi, pentru care se solicită plata penalităților, au fost efectuate sub regimul Convenției CMR, fiind incident termenul de prescripție prevăzut de art. 32 din această convenție.

Curtea de apel a constatat că, într-adevăr, obiectul acțiunii reclamantei ce constituie obligarea pârâtei la plata penalităților aferente celor 489 de facturi menționate de reclamanta și identificate atât de prima instanță, cât și de curtea de apel și de experți. Câtă vreme chiar pârâta invocă dispozițiile art. 32 din convenția CMR cu privire la toate transporturile, apare ca nefondată raportarea la termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. e) din Decretul-lege nr. 167/1958. Pârâta nu numai că nu a dovedit că reclamanta solicită penalități pentru plata întârziată a unor transporturi interne, dar a afirmat contrariul când a susținut că toate transporturile avute în vedere în acțiunea reclamantei sunt supuse Convenției CMR, fiind deci, transporturi intracomunitare (externe). Mai mult decât atât, termenul special prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 167/1958 opera doar în ce privește acțiunile împotriva transportatorului și nu împotriva beneficiarului, cum este cazul în speța de față. Reglementarea unor termene speciale este de strictă interpretare neputându-se extinde și în alte situații, chiar dacă drepturile și obligațiile ar izvorî din același raport juridic.

Prin urmare, instanța de apel a verificat excepția prescripției raportat la art. 32 din Convenția CMR, reținând că părțile au stabilit consensual clauza penală, Convenția CMR neavând o reglementare expresă a acestui tip de clauză, însă o atare clauză nu este contrară reglementării CMR. Obligația accesorie este în legătură de dependență față de obligația principală și anume aceea de plată a prețului transportului. Prin urmare, și obligația accesorie este supusă reglementării obligației principale în ce privește prescripția.

În speță, și plata penalităților este supusă reglementării art. 32 din Convenția CMR care, spre deosebire de reglementarea din Decretul-lege nr. 167/1958 nu se mai raportează doar la acțiunile împotriva transportatorului.

Art. 32 din Convenția CMR arată clar că acțiunile din transporturi se prescriu în termen de un an, cu excepția dolului sau culpei echivalente dolului, fără a se mai restricționa aplicarea acestei reglementări acțiunilor împotriva transportatorului.

De aceea, instanța de apel a constatat că, în mod greșit a apreciat prima instanță asupra incidenței dispozițiilor art. 32 din Convenția CMR atunci când a stabilit că nu sunt aplicabile litigiului de față.

Curtea de apel a constatat că, în speță, dreptul la acțiune al reclamantei este supus prescripției speciale prevăzută de art. 32 din Convenția CMR, mai exact art. 32 pct. 1 lit. c), ziua de plecare a termenului de prescripție nefiind cuprinsă în termen.

Prin urmare, termenul de prescripție este de un an și începe de la expirarea unui termen de 3 luni de la încheierea contractului de transport. Termenul efectiv în care se prescria acțiunea reclamantei era de 1 an și 3 luni de la încheierea contractului de transport.

Instanța de apel a subliniat că, prin "încheierea contractului de transport" trebuie înțeles momentul la care s-a emis CMR pentru fiecare transport succesiv, dovada transportului făcându-se, conform art. 4 din convenția CMR, prin scrisoare de trăsură (CMR). Nu poate fi primită interpretarea pârâtei potrivit căreia termenul de prescripție curge de la data încheierii contractului cadru de transport din 8 februarie 2010, fiecare transport efectuat în cadrul acestui contract având natura unei obligații de sine stătătoare care lua naștere și era scadentă la un moment ulterior încheierii contractului din 8 februarie 2010, dar era supusă reglementării convenționale asupra căreia părțile și-au dat acordul odată cu încheierea contractului. De altfel, pârâta a și revenit asupra acestei interpretări, atât prin cererea de apel, cât și prin concluziile scrise arătându-se de către pârâtă că termenul de prescripție curge de la data emiterii facturii.

Prin urmare, pentru fiecare dintre transporturile facturate, curge un termen distinct de prescripție calculat conform art. 32 pct. 1 lit. c) din Convenția CM.

Reclamanta a mai susținut că a fost suspendată curgerea prescripției în conformitate cu prevederile art. 720

1

alin. (1

1

) C. proc. civ., pe durata concilierii directe.

Instanța de control judiciar a reținut că dispozițiile art. 720

1

alin. (1

1

) C. proc. civ. reglementează un caz special de suspendare a curgerii prescripției și sunt de strictă interpretare. Art. 720

1

C. proc. civ. reglementează o condiție prealabilă introducerii acțiunii în materie de litigii cu profesioniștii evaluabile în bani. Această condiție poate fi îndeplinită alternativ prin conciliere directă sau prin mediere, conform Legii nr. 192/2006. Suspendarea curgerii prescripției vizează doar ipoteza urmării procedurii medierii, așa cum prevede explicit art. 720

1

alin. (1

1

) C. proc. civ. și nu poate fi extinsă și situației concilierii directe.

Așadar, verificarea excepției prescripției s-a făcut prin raportare la data întocmirii scrisorii de trăsură (CMR), data introducerii acțiunii reclamantei și termenul de prescripție de un an care curge după expirarea termenului de 3 luni de la încheierea scrisorii de trăsură, în conformitate cu art. 4, 6 și 32 din Convenția CMR.

Acțiunea a fost introdusă la 12 iulie 2012, astfel că toate transporturile pentru care s-a emis scrisoare de trăsură înainte de 11 aprilie 2011 sunt supuse prescripției. Cum prezenta acțiune își are temeiul într-un contract de transport, curtea de apel a constatat că pretențiile privind penalitățile de întârziere aferente transporturilor pentru care s-a încheiat scrisoare de trăsură anterior datei de 11 aprilie 2011 sunt prescrise. Verificând care sunt transporturile efectuate după 11 aprilie 2011, curtea de apel a reținut că primul transport pentru care nu s-a îndeplinit termenul de prescripție este cel pentru care s-a emis scrisoarea de trăsură CMR din 11 aprilie 2011. Facturile aferente transporturilor pentru care nu a intervenit prescripția au fost emise după 18 aprilie 2011 și se regăsesc în dosarul Tribunalului Hunedoara. Facturile sunt identificate mai facil în tabelele anexă la raportul de expertiză, în toate variantele de calcul, fiind cele indexate de la poziția 239 până la poziția 489 (de ex. vol. IV dosarul Curții de Apel Alba Iulia).

Pretențiile legate de penalități calculate la facturi emise anterior apar ca prescrise.

Cu privire la modul de calcul al penalităților, curtea de apel a reținut că penalitățile trebuie raportate la soldul neachitat al facturii, sold existent în a 46-a zi de la emiterea facturii, prevăzut de art. 4 din contractul din 8 februarie 2010 fiind clare. Acest sold nu este, așa cum a arătat pârâta, cel de la momentul introducerii acțiunii, sancțiunea neexecutării obligației de plată intervenind de la data scadenței. Scadența era la 45 de zile de la emiterea facturii. Pârâta a acceptat aceste condiții contractuale, împrejurarea că a optat să apeleze la un mandatar pentru verificarea conformității efectuării transporturilor de către reclamantă și pentru efectuarea plăților nefiind imputabilă reclamantei. P