ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1670/2008

Recurenta A.D.S. a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., pentru a susține că decizia nr. 371 din 10 septembrie 2007 este nelegală pentru că s-a dat cu încălcarea art. 274 C. proc. civ. În argumentarea acestui motiv autoarea a susținut că nu i-au fost acordate cheltuielile de judecată deși a depus la dosar contractul de asistență juridică și factura nr. 16 din 18 mai 2007 prin care s-a făcut dovada achitării onorariului către avocatul care a asistat partea. A mai arătat, în același sens al greșelii instanței de apel, că în ședința de judecată, cu ocazia concluziilor în fond, au fost solicitate și cheltuielile de judecată iar îndreptățirea sa de a le solicita rezultă din dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt datorate de partea care a căzut în pretenții.

Reclamantul B.A. prin recursul declarat împotriva aceleiași decizii a invocat drept temei art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în argumentarea căruia a susținut că hotărârea Curții de apel a fost dată cu ignorarea gravă a normelor incidente în cauză. În concret s-a referit la dispozițiile Legii nr. 64/1995 și ale Legii nr. 31/1990. Prin încălcarea prevederilor acestor legi, a considerat că drepturile acționarului reclamant, cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare, au suferit îngrădiri /limitări în exercițiul lor. Datorită interpretării greșite a faptului că societatea nu se afla în faliment la data încheierii contractului i-a fost încălcat dreptul la informare asupra activității economice a societății pe acțiuni prin imposibilitatea de a se propune un plan de reorganizare viabil, dreptul de participare la A.G.A., respectiv dreptul de adoptare a deciziilor de către acționarul unic care a fost restricționat de incidența efectelor Legii nr. 64/1995 precum și dreptul la dividende. În continuare recurentul-reclamant a susținut că instanța a pornit de la obiectul convenției care a fost înțeles greșit pentru că în realitate s-a cumpărat o afacere a unei societăți comerciale, considerând că era de neconceput ca recurentul să cumpere acțiunile unei societăți falimentare și să-și asume și obligații investiționale. Potrivit recurentului s-a interpretat greșit și clauza cuprinsă în art. 7.2.1. din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni întrucât nu s-a corelat cu voința părților contractante iar suspendarea procedurii prevăzută de Legea nr. 64/1995 nu înseamnă dispariția efectelor acesteia. În același sens a considerat că instanțele au reținut greșit și faptul că la semnarea contractului societatea se afla într-o procedură specială de administrare. Analiza vicierii consimțământului în accepțiunea recurentului, rezultă din falsa convingere care i-a fost creată cumpărătorului acțiunilor prin efectul Legii nr. 64/1995 precum și din nesocotirea echilibrului dorit de legiuitorul care a adoptat o serie de acte normative pentru reglementarea corectă și echitabilă a procedurilor de privatizare, care în „cazul C.” au fost lipsite de finalitate datorită incompetenței și pasivității autorității de monitorizare a contractului de privatizare A.D.S. În sensul aceluiași raționament, recurentul a făcut trimitere la dispozițiile art. 2.1, 8.19 și 8.9 pe care le-a considerat greșit interpretate precum și la încheierile de ședință dintr-un dosar al Tribunalului Olt pentru a susține că în perioada 31 decembrie 2003 – 14 iunie 2004, SC C, SA Corabia se afla în procedura concursuală a insolvenței, prevăzută de Legea nr. 64/1995. În consecință, pentru motivele invocate a solicitat admiterea recursului și în fond schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii în anularea contractului. Prin notele de ședință depuse, la data de 9 mai 2008, recurentul a invocat alte temeiuri pentru susținerea criticilor aduse deciziei din apel prin care, în esență, a evocat vicierea consimțământului prin dol, art. 970, 1312 și 1377 C. civ., precum și o decizie a Înaltei Curți prin care s-a anulat titlul executoriu, somația 70655 din 3 februarie 2006. La recursul formulat de reclamant, a depus întâmpinare pârâta A.D.S. prin care a solicitat să se mențină soluțiile anterior pronunțate având în vedere că exprimarea consimțământului la încheierea contractului s-a făcut în cunoștință de cauză. În sensul acestor afirmații recurenta a făcut trimitere la faptul că, în legătură cu adjudecarea pachetului de acțiuni, a fost inițiată de un ofertant o acțiune pentru anularea licitației, iar reclamantul a participat alături de A.D.S. la judecata procesului. De asemenea, a arătat că dosarul de prezentare conținea date corecte cu privire la societatea C. SA, că la momentul încheierii contractului aceasta nu se afla sub incidența Legii nr. 64/1995 și că procedura prevăzută de această lege nu a fost reluată deși suspendarea a încetat în iunie 2004. Înainte de a se analiza cele două recursuri în conformitate cu motivele invocate potrivit art. 137 raportat la art. 301 C. proc. civ., se va examina excepția tardivității recursului declarat de reclamant, excepție invocată de A.D.S. Analizând excepția, Înalta Curte va reține: Potrivit art. 301 C. proc. civ., „termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel” Urmează a se constata față de aceste prevederi că în cazul de față, în lipsa unor derogări, termenul aplicabil este de 15 zile, care începe să curgă de la data când a fost comunicată decizia instanței de apel. Întrucât recursul a fost declarat la data de 1 noiembrie 2007, termenul de 15 zile nu a fost depășit, așa încât excepția tardivității declarării recursului se va respinge. Din analiza criticilor aduse prin cele două recursuri, Înalta Curte va reține: 1. Recursul declarat de A.D.S. este nefondat. Prin motivul de nelegalitate invocat de recurentă, art. 304 alin. (9) C. proc. civ., a fost pusă în discuție aplicarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestor prevederi „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”. Recurenta a invocat pe de o parte faptul că reclamantul este partea căzută în pretenții, iar pe de altă parte, că cheltuielile de judecată au fost cerute iar instanța nu le-a acordat. Cele două susțineri ale recurentei se confirmă, numai că, cheltuielile de judecată trebuie dovedite pentru ca instanța să le acorde. Din dosarul de apel rezultă că s-au depus copii de pe actele menționate de recurentă neînsoțite și de originalul chitanței de plată. În aceste condiții nu se poate reține că s-au încălcat dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., invocate de recurentă. În ce privește omisiunea de a respinge expres cheltuielile pentru motivul că nu au fost dovedite, este de reținut că nu o prejudiciază pe recurentă de vreme ce, cu dovezile cerute de lege pot fi solicitate și separat de acest litigiu. Concluzia că neacordarea cheltuielilor de judecată nu încalcă prevederile art. 274 C. proc. civ., se impune cu atât mai mult cu cât nici în recurs nu au fost prezentate originalele documentelor de plată. În consecință, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei A.D.S. va fi respins. 2. Recursul declarat de reclamantul B.A. este nefondat. Potrivit art. 304 alin. (9) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Aceste dispoziții vizează încălcarea legii care poate însemna aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin extinderea ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a textului de lege în raport de situația de fapt reținută, și în fine, violarea unor principii generale de drept. 1. Prima chestiune care trebuie precizată în raport de recursul declarat de reclamant este aceea că în reglementarea actuală recursul este cale extraordinară de atac ceea ce înseamnă că în recurs se examinează legalitatea soluției, fără ca instanța să-și propună să reanalizeze motivele de netemeinicie decât în măsura în care acestea sprijină critica de nelegalitate. A doua chestiune care se impune a fi amintită înainte de a se analiza motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., se referă la obiectul cererii dedusă judecății prin care se solicită instanței să dispună anularea contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni pentru vicierea consimțământului cumpărătorului reclamant prin eroare substanțială asupra obiectului convenției. Și, în fine, că în recurs nu pot fi invocate motive care nu au fost supuse spre analiză instanței de apel întrucât nu s-ar putea, ca motivele respective să fie examinate omisso medio, pentru prima dată în recurs. 2. Trecând la analiza criticii referitoare la ignorarea gravă a normelor legale incidente cauzei, se constată că recurenta aduce în discuție argumente în scopul de a demonstra că la încheierea contractului nr. 9/2004 i-a fost viciat consimțământul prin neprezentarea situației juridice corecte, a societății care s-a privatizat prin vânzarea pachetului de acțiuni. Deși se susține că i-a fost alterat consimțământul printr-un viciu de consimțământ, prin motivele expuse, nu face nicio referire în drept la dispozițiile legale care reglementează eroarea ca viciu de consimțământ. Or, instanța de apel a examinat criticile din apel prin prisma dispozițiilor art. 954 C. civ., apreciind, în alți termeni, că nu a existat o falsă reprezentare asupra calităților substanțiale ale obiectului convenției. În recurs nu s-a demonstrat încălcarea acestor dispoziții ci s-a cerut instanței de control judiciar să examineze împrejurările de fapt care i-a creat recurentului credința că i-a fost viciat consimțământul prin „îngrădire” și limitări ale dreptului său în calitate de cumpărător.

Dacă s-ar trece peste faptul că nu a fost pusă în discuție legalitatea deciziei prin prisma temeiului legal aplicabil în susținerea vicierii consimțământului, încă nu s-ar putea reține că voința exteriorizată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost alterată în conținutul său intelectual, conștient. Împrejurările supuse spre analiză instanței de apel ca chestiuni de fapt într-o cale de atac devolutivă privind inducerea în eroare ca urmare a neîncunoștiințării cumpărătorului asupra situației juridice a societății supusă privatizării înainte de vânzarea acțiunilor, au fost corect stabilite mai întâi de instanța de fond și apoi au fost confirmate de instanța de apel. Astfel, s-a confirmat, în alți termeni, caracterul conștient al încheierii convenției, ca urmare a verificării dosarului de prezentare cât și a faptului că la momentul încheierii contractului societatea se afla în procedura administrării judiciare, în timp ce procedura falimentului era suspendată. Ulterior, această procedură prevăzută de Legea nr. 64/1995 a fost închisă. Dosarul de prezentare este edificator în a se reține că reclamantul cumpărător al acțiunilor, a fost în cunoștință de cauză în momentul când a încheiat contractul a cărui nulitate o susține. Așadar, capacitatea de a aprecia asupra actului și a efectelor lui nu a fost afectată de necunoașterea invocată astfel că nu se poate reține că a avut influență asupra manifestării sale de voință.

Revenind la obiectul contractului de vânzare - cumpărare se constată așa cum corect a reținut instanța de apel, că s-au vândut acțiuni și nu „o afacere” așa cum a susținut recurenta, noțiunea de afacere referindu-se la săvârșirea actelor și faptelor de comerț în sens larg. Întrucât instanța de apel s-a referit la drepturile care-i sunt conferite titularului acțiunilor, recurenta a pus în discuție în această cale de atac, pentru prima dată, faptul că i-au fost afectate drepturile, de a se informa, de a participa la adunările generale și dreptul la dividende, chestiuni care exced controlului în recurs. Aceste chestiuni au fost citate în considerentele deciziei din apel cu titlu exemplificativ cu scopul de a înlătura confuzia în legătură cu obiectul contractului de vânzare-cumpărare. Oportunitățile deschiderii procedurii falimentului și a suspendării acesteia și apoi a instituirii procedurii administrării speciale prin ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurii și Apelor, publicat în M. Of. nr. 391/2003, cât și motivele care au dus la aplicarea acestor proceduri exced analizei contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni sub aspectul îndeplinirii condițiilor de validitate. Mai este de reținut că susținerile în legătură cu informarea asupra situației juridice a societății privatizate prin vânzare de acțiuni au fost analizate și prin prisma art. 8.9 din contract prin care se afirmă de către cumpărător, după consultarea dosarului de privatizare, că a primit de la vânzător toate informațiile privind societatea având acces la documentele și informațiile puse la dispoziție. Prin urmare situația juridică a societății, a fost cunoscută și deci nu se poate reține eroarea cumpărătorului asupra calităților esențiale ale acțiunilor care constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 9 din 19 mai 2004.

În recurs, prin notele de concluzii au fost invocate și manoperele dolosive ale vânzătorului, cu alte cuvinte încălcarea art. 960 C. civ., numai că acest viciu de consimțământ nu a fost supus spre analiză instanțelor anterioare și ca atare nu va putea fi analizat nici în recurs. În fine, nici celelalte trimiteri la alte dispoziții legale conform notelor de concluzii depuse de recurent nu vor fi reținute pentru același argument. Ca o chestiune în plus care duce la concluzia că nu există eroare substanțială asupra obiectului contractului care se impunea a fi observată, dar care vizează împrejurări ulterioare câștigării licitației și care trebuie menționată este aceea că procesele verbale de licitație au fost atacate în justiție de un alt ofertant iar reclamantul s-a opus anulării acestora, prin participarea la proces alături de A.D.S. București astfel că, este și aceasta o probă în sprijinul faptului că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 9/2004, consimțământul nu i-a fost viciat.

Nu în ultimul rând, trebuie reținut că vânzarea a avut loc în condițiile în care era instituită administrarea specială a societății care intenționa să se privatizeze conform Ordinului M.A.P.A.M. nr. 391/2003, că această procedură și-a produs efectele până la transferul acțiunilor astfel că închiderea falimentului conform Legii nr. 64/1995, după încheierea contractului nu constituie o dovadă că i-a fost viciat consimțământul cumpărătorului asupra obiectului vânzării. Toate aceste împrejurări de fapt au fost examinate de instanțele anterioare și nu sprijină nelegalitatea la care s-a referit recurentul. Revenind la prevederile art. 304 alin. (9) C. proc. civ. și la situațiile mai sus arătate, la care se referă acest motiv de nelegalitate, concluzia care se impune este aceea că legea a fost aplicată corect, corespunzător situației de fapt fundamentată pe probele de la dosar și că nu au fost violate principii generale de drept. În consecință, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.