ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3201/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3201/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamatul S.S.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale suspendarea executării Ordinului nr. 1874 din 07 octombrie 2009

privind desființarea funcției de conducere de director coordonator din cadrul

Direcției Silvice Caraș-Severin, până la pronunțarea instanței de fond asupra

cererii de anulare a actului administrativ.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că în data de 14 octombrie 2009, a fost comunicat, prin fax, Direcției

Silvice Caraș-Severin ordinul mai sus arătat, potrivit căruia, începând cu data

cu data de 07 octombrie 2009, se desființează funcția ocupată de acesta.

Prin sentința civilă nr. 436 din 14

decembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea formulată de reclamant, a dispus suspendarea executării

Ordinului nr. 1874 din 7 octombrie 2009 emis de pârât până la pronunțarea instanței

de fond și a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamant

în sumă de 1.000 lei.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de fond a reținut că:

Prin ordinul a

cărei suspendare se

solicită s-a procedat la desființarea funcției de

conducere ocupată de reclamant

în temeiul O.U.G. nr. 105/2009 în condițiile în care funcția respectivă

a fost înființată conform art. III prin O.U.G. nr. 37/2009 și desființată

ulterior în baza

O.U.G. nr. 105/2009 fără

însă a fi menționată în anexa 1 la O.U.G. nr. 105/2009

care prevede

funcțiile ce urmează a fi desființate.

În fața

instanței învestite cu cererea de suspendare a

executării actului atacat se

poate primi cel mult susținerea existenței unui indiciu

de nelegalitate a actului

administrativ în speță reprezentat de împrejurările de

fapt legate de desființarea funcției de conducere prin raportare la

prevederile

cuprinse în anexa 1 la O.U.G. nr. 105/2009 precum și de faptul că anterior

încheierii contractului

de management nr. 21/DS din 28 mai 2009 reclamantul a ocupat

funcția publică de director al Direcției Silvice

Reșița cu contract de muncă pe

durată

determinată pe perioada suspendării contractului individual de muncă al

titularului

postului, iar în urma aplicării ordinului atacat se pune inevitabil problema

reactivării funcției de director al Direcției Silvice Caras pe care însă a fost

numită o altă persoană decât titularul evidențiat în decizia din 10 ianuarie 2009.

Aceste aspecte se conturează ca

reprezentând o îndoială suficientă asupra prezumției de legalitate de care se

bucură actul atacat și care este de natură a dovedi astfel îndeplinirea

condiției cazului bine justificat.

Soluția se impune întrucât în speță

s-a dovedit și condiția prevenirii unei pagube iminente, definită de art. 2

alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca prejudiciul material, viitor și

previzibil sau după caz perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei

autorității publice din perspectiva faptului că desființarea funcției de

conducere deținută de reclamant fără a se da eficiență contractului individual

de muncă al acestuia conform deciziei din 10 ianuarie 2009 este de natură a

conduce la perturbarea gravă a funcționării instituției reprezentate de

Direcția Silvică Reșița a cărei activitate managerială este supusă acestor

schimbări.

Împotriva hotărârii instanței de

fond, pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a

declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că instanța

de fond în mod greșit a respins excepția lipsei de obiect. Întrucât actul de

eliberare din funcție a reclamantului a ajuns la termen anterior pronunțării

hotărârii recurate și chiar anterior introducerii acțiunii, rezultând din

dispozițiile art. 14 alin.

(1)

și (7)

din

Legea nr. 554/2004, că

legiuitorul a avut în vedere doar actele cu executare succesivă, iar nu și actele

cu executare dintr-o dată.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât

susține că instanța de fond în mod greșit a apreciat că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de

art. 14

din

Legea nr. 554/2004, întrucât condiția existenței unui caz bine justificat nu

este îndeplinită atâta timp cât O.U.G. nr. 105/2009. în temeiul căreia a fost

emis actul atacai, nu a fost declarată neconstituțională și este în vigoare,

nefiind

îndeplinită nici condiția

referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente. atâta timp cât

reclamantul nu suferă niciun prejudiciu material ireparabil, deoarece în

ipoteza anulării actului de eliberare din funcție și repunerii în funcția

respectivă, i se vor acorda drepturile bănești de care a fost lipsit în mod nelegal.

În ceea ce privește cheltuielile de

judecată solicitate și admise de instanță, recurentul consideră că acestea sunt

exagerate în raport de valoarea pricinii, acțiunea având ca obiect suspendarea

unui act administrativ, dar și în raport de complexitatea muncii depusă de

avocat.

Problema aplicării de principiu a

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a fost dezlegată de Curtea Constituțională

prin mai multe decizii care au făcut trimitere și la jurisprudența C.E.D.O.

Aceasta a statuat că rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt

cuprinse și onorariile avocațiale se recuperează numai în măsura în care au

fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Analizând recursul, prin prisma

motivelor invocate, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele

arătate în continuare:

În ceea ce

privește excepția lipsei de obiect,

Înalta

Curte reține că în mod corect

a fost respinsă de instanța de fond.

cu motivarea că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu fac distincție

între actele administrative cu executare uno ictu și actele administrative cu

executare succesivă, iar legea trebuie să fie interpretată în sensul de a

produce efecte juridice, fund astfel admisibilă cererea de suspendare a

executării

Ordinului nr. 1874 din 7

octombrie 2009. A accepta teoria recurentului-pârât

echivalează cu

lipsirea de efecte juridice a normei cuprinse la art. 14 din Legea nr. 554/2004

în privința tuturor actelor administrative cu executare uno ictu. Care

reprezintă de altfel regula în materie, excepția fiind reprezentată de actele

administrative cu caracter normativ. Este de

reținut și faptul că

ține

de esența instituției

juridice a suspendării

executării actului administrativ tocmai posibilitatea conferită persoanei

vătămate de a obține întreruperea vremelnică a efectelor juridice ale actului

contestat, ca o situație de excepție de la regula

executării

din

oficiu a actului.

Sub aspectul fondului cauzei, Înalta

Curte reține următoarele:

Este necontestat faptul că

reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator al Direcției Silvice

Caraș-Severin prin Ordinul nr. 1266 din 28 mai 2009, iar în temeiul prevederilor

art. III alin. (3) – (10) și (12) din O.U.G. nr. 37/2009, prin Ordinul nr. 1874

din 7 octombrie 2009, emis în temeiul art. IV și art. XIV din O.U.G. nr.

105/2009, s-a dispus desființarea funcției ocupate de reclamant.

De asemenea, este necontestat că prin

Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională, ca urmare a unei

sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat că Legea

pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare a

faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de

neconstituționalitate. fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art.

115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență (...) nu

pot

afecta regimul instituțiilor

fundamentale

ale

statului

(...)”.

Or, a argumentat Curtea

Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria

funcționarilor publici de conducere funcțiile de director executiv și director

executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte

organe

de specialitate

ale

administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Totodată, este necontestat că O.U.G.

nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 publicată în M.Of.

nr. 668 din 6 octombrie 2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009. a

fost declarată neconstituțională în

privința

dispozițiilor art. I

pct. 1-5

și 26. art.

II,

art. IV, art. V, art. VIII

și anexa 1, cu

motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și

aceleași soluții legislative ca și

cele ce

au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privința neconstituționalității

căreia

Curtea Constituțională s-a

pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009.

În plus, Curtea Constituțională a

reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea

O.U.G.

nr. 105/2009, a încălcat și dispozițiile art. 147

alin.

(4)

din Constituție, potrivit

cărora deciziile sale sunt general

obligatorii.

Or, caracterul executoriu al unui

act administrativ are ca temei fundamental

prezumția

de legalitate care funcționează în favoarea acestuia ca urmare a faptului că

orice

act administrativ este emis în baza și în

limitele

legii, așa cum este și cazul

ordinului în

litigiu care a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 105/2009.

În situația în

care temeiul legal al unui act administrativ a fost declarat

neconstituțional, prezumția de

legalitate nu mai funcționează în favoarea actului

administrativ în litigiu, ceea ce face să existe un caz bine justificat

pentru suspendarea

sa până la soluționarea cererii de anulare a

acestuia.

În ceea ce

privește existența celei de-a doua condiții, a existenței unei pagube iminente,

instanța de recurs reține că urmare emiterii ordinului în litigiu, intimatul-

reclamant a fost eliberat din

funcția publică de conducere fiind astfel lipsit de drepturile salariale în

temeiul unui act administrativ în favoarea căruia, așa cum s-a arătat anterior,

nu mai subzistă prezumția de legalitate, astfel că și condiția iminenței unei

pagube este îndeplinită.

Înalta Curte constată că și motivul

de recurs privind greșita acordare a cheltuielilor de judecată este nefondat,

având în vedere următoarele.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și

impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și

orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a tăcut.

Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să

mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în

tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt

nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită

de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să

fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă

procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ.

Astfel, cheltuielile de judecată vor

cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de

avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a

judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate

de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că

le-a făcut.

Din actele și lucrările dosarului

rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu

susținerea intereselor în fața instanței de fond.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de

judecată, pronunțând o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

În consecință pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale, împotriva sentinței civile nr. 436 din 14

decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 iunie

2010.