ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3201/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamatul S.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale suspendarea executării Ordinului nr. 1874 din 07 octombrie 2009 privind desființarea funcției de conducere de director coordonator din cadrul Direcției Silvice Caraș-Severin, până la pronunțarea instanței de fond asupra cererii de anulare a actului administrativ. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în data de 14 octombrie 2009, a fost comunicat, prin fax, Direcției Silvice Caraș-Severin ordinul mai sus arătat, potrivit căruia, începând cu data cu data de 07 octombrie 2009, se desființează funcția ocupată de acesta.

Prin sentința civilă nr. 436 din 14 decembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamant, a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 1874 din 7 octombrie 2009 emis de pârât până la pronunțarea instanței de fond și a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în sumă de 1.000 lei. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că: Prin ordinul a cărei suspendare se solicită s-a procedat la desființarea funcției de conducere ocupată de reclamant în temeiul O.U.G. nr. 105/2009 în condițiile în care funcția respectivă a fost înființată conform art. III prin O.U.G. nr. 37/2009 și desființată ulterior în baza O.U.G.

nr. 105/2009 fără însă a fi menționată în anexa 1 la O.U.G. nr. 105/2009 care prevede funcțiile ce urmează a fi desființate. În fața instanței învestite cu cererea de suspendare a executării actului atacat se poate primi cel mult susținerea existenței unui indiciu de nelegalitate a actului administrativ în speță reprezentat de împrejurările de fapt legate de desființarea funcției de conducere prin raportare la prevederile cuprinse în anexa 1 la O.U.G.

nr. 105/2009 precum și de faptul că anterior încheierii contractului de management nr. 21/DS din 28 mai 2009 reclamantul a ocupat funcția publică de director al Direcției Silvice Reșița cu contract de muncă pe durată determinată pe perioada suspendării contractului individual de muncă al titularului postului, iar în urma aplicării ordinului atacat se pune inevitabil problema reactivării funcției de director al Direcției Silvice Caras pe care însă a fost numită o altă persoană decât titularul evidențiat în decizia din 10 ianuarie 2009. Aceste aspecte se conturează ca reprezentând o îndoială suficientă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul atacat și care este de natură a dovedi astfel îndeplinirea condiției cazului bine justificat.

Soluția se impune întrucât în speță s-a dovedit și condiția prevenirii unei pagube iminente, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca prejudiciul material, viitor și previzibil sau după caz perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorității publice din perspectiva faptului că desființarea funcției de conducere deținută de reclamant fără a se da eficiență contractului individual de muncă al acestuia conform deciziei din 10 ianuarie 2009 este de natură a conduce la perturbarea gravă a funcționării instituției reprezentate de Direcția Silvică Reșița a cărei activitate managerială este supusă acestor schimbări. Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei de obiect. Întrucât actul de eliberare din funcție a reclamantului a ajuns la termen anterior pronunțării hotărârii recurate și chiar anterior introducerii acțiunii, rezultând din dispozițiile art. 14 alin. (1) și (7) din Legea nr. 554/2004, că legiuitorul a avut în vedere doar actele cu executare succesivă, iar nu și actele cu executare dintr-o dată. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susține că instanța de fond în mod greșit a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât condiția existenței unui caz bine justificat nu este îndeplinită atâta timp cât O.U.G.

nr. 105/2009. în temeiul căreia a fost emis actul atacai, nu a fost declarată neconstituțională și este în vigoare, nefiind îndeplinită nici condiția referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente. atâta timp cât reclamantul nu suferă niciun prejudiciu material ireparabil, deoarece în ipoteza anulării actului de eliberare din funcție și repunerii în funcția respectivă, i se vor acorda drepturile bănești de care a fost lipsit în mod nelegal. În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate și admise de instanță, recurentul consideră că acestea sunt exagerate în raport de valoarea pricinii, acțiunea având ca obiect suspendarea unui act administrativ, dar și în raport de complexitatea muncii depusă de avocat.

Problema aplicării de principiu a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a fost dezlegată de Curtea Constituțională prin mai multe decizii care au făcut trimitere și la jurisprudența C.E.D.O. Aceasta a statuat că rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale se recuperează numai în măsura în care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil. Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele arătate în continuare: În ceea ce privește excepția lipsei de obiect, Înalta Curte reține că în mod corect a fost respinsă de instanța de fond.

cu motivarea că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu fac distincție între actele administrative cu executare uno ictu și actele administrative cu executare succesivă, iar legea trebuie să fie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, fund astfel admisibilă cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 1874 din 7 octombrie 2009. A accepta teoria recurentului-pârât echivalează cu lipsirea de efecte juridice a normei cuprinse la art. 14 din Legea nr. 554/2004 în privința tuturor actelor administrative cu executare uno ictu. Care reprezintă de altfel regula în materie, excepția fiind reprezentată de actele administrative cu caracter normativ.

Este de reținut și faptul că ține de esența instituției juridice a suspendării executării actului administrativ tocmai posibilitatea conferită persoanei vătămate de a obține întreruperea vremelnică a efectelor juridice ale actului contestat, ca o situație de excepție de la regula executării din oficiu a actului. Sub aspectul fondului cauzei, Înalta Curte reține următoarele: Este necontestat faptul că reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator al Direcției Silvice Caraș-Severin prin Ordinul nr. 1266 din 28 mai 2009, iar în temeiul prevederilor art. III alin. (3) – (10) și (12) din O.U.G. nr. 37/2009, prin Ordinul nr. 1874 din 7 octombrie 2009, emis în temeiul art. IV și art. XIV din O.U.G.

nr. 105/2009, s-a dispus desființarea funcției ocupate de reclamant. De asemenea, este necontestat că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de neconstituționalitate. fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență (...) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului (...)”. Or, a argumentat Curtea Constituțională, prin O.U.G.

nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria funcționarilor publici de conducere funcțiile de director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale. Totodată, este necontestat că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 publicată în M.Of. nr. 668 din 6 octombrie 2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009. a fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. I pct. 1-5 și 26. art. II, art. IV, art. V, art. VIII și anexa 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G.

nr. 37/2009 în privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009. În plus, Curtea Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii. Or, caracterul executoriu al unui act administrativ are ca temei fundamental prezumția de legalitate care funcționează în favoarea acestuia ca urmare a faptului că orice act administrativ este emis în baza și în limitele legii, așa cum este și cazul ordinului în litigiu care a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 105/2009. În situația în care temeiul legal al unui act administrativ a fost declarat neconstituțional, prezumția de legalitate nu mai funcționează în favoarea actului administrativ în litigiu, ceea ce face să existe un caz bine justificat pentru suspendarea sa până la soluționarea cererii de anulare a acestuia.

În ceea ce privește existența celei de-a doua condiții, a existenței unei pagube iminente, instanța de recurs reține că urmare emiterii ordinului în litigiu, intimatul- reclamant a fost eliberat din funcția publică de conducere fiind astfel lipsit de drepturile salariale în temeiul unui act administrativ în favoarea căruia, așa cum s-a arătat anterior, nu mai subzistă prezumția de legalitate, astfel că și condiția iminenței unei pagube este îndeplinită. Înalta Curte constată că și motivul de recurs privind greșita acordare a cheltuielilor de judecată este nefondat, având în vedere următoarele. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a tăcut.

Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, pronunțând o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, împotriva sentinței civile nr. 436 din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 iunie 2010.