ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4772/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentința nr. 62 din 17 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul R.A. în contradictoriu cu M.M.F.P.S. - C.N.P.D.A.S., în sensul că a fost anulat Ordinul din 13 octombrie 2009 emis de pârâtă și obligată la reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior, de director coordonator al C.I.J. Prahova și să-i plătească drepturile bănești cuvenite, până la data reintegrării. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii introductive a reținut că reclamantul a ocupat funcția de director executiv adjunct la C.J.P. Prahova în perioada 08 august 2001-23 mai 2009. Din înscrisurile dosarului a rezultat că începând cu data de 25 mai 2009 reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator în cadrul C.J.

P. Prahova, în baza Ordinului din 23 mai 2009 emis de M.M. F.P.S., reclamantul încheind cu reprezentanții ministerului și ai pârâtei C.N.P.A.S. contractul de management pe o perioadă de 4 ani. Ordinul de numire în funcția de director coordonator al C.J.P. Prahova a reclamantului a fost emis în baza O.U.G. nr. 37/2009. Ulterior, ca urmare a abrogării O.U.G. nr. 37/2009 prin O.U.G. nr. 105/2009 pârâta C.N.P.D.A.S. a dispus încetarea contractului de management al reclamantului, începând cu data de 14 octombrie 2009, în baza O.U.G. nr. 105/2009, prin Ordinul din 13 octombrie 2009 emis în baza atribuțiilor de delegare conferite prin art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 11/2009 privim organizarea și funcționarea M.M.F.P.S.

și ale și H.G. nr. 13/2004 privim aprobarea Statutului C.N.P.A.S. - art. 9 alin. (10). Instanța de fond a reținut că la data emiterii ordinului atacat, reclamantul se afla în incapacitate temporară de muncă, respectiv în concediu medical, de care a beneficiat începând cu luna octombrie 2009, după cum rezultă din certificatele depuse în copie xerox la dosar. S-a constatat că reclamantul a îndeplinit procedura prealabilă administrativă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, iar pârâta a răspuns că Ordinul din 13 octombrie 2009 a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, respectiv a O.U.G. nr. 105/2009. Instanța de fond a reținut că ordinul atacat a fost emis în temeiul art. 4 și 14 din O.U.G.

nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și pentru întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale și ale altor servicii publice, act normativ care preia integral, cu modificări nesemnificative, prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 37/2009 și care a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257/2009 a Curții Constituționale. Instanța a constatat că această măsură apare ca fiind discriminatorie, față de dispozițiile art. 27 din Legea nr. 188/1999, conform cărora, este interzisă orice discriminare între funcționarii publici pe criterii politice, de apartenență sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, de orientare sexuală, stare materială, origine socială sau de orice altă asemenea natură.

Măsura desființării funcțiilor publice enumerate în actul normativ contravine principiului stabilității exercitării funcției publice prevăzut de art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999, dar și scopului adoptării acestei legi organice, așa cum este prevăzut în art. 2, alin. (2): asigurarea unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient și imparțial, în interesul cetățenilor, precum și al autorităților și instituțiilor publice. Instanța de fond a arătat pe larg conținutul Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și nr. 1629 din 3 decembrie 2009 pronunțate de Curtea Constituțională și a constatat că prevederile legii de aprobare a O.U.G.

nr. 105/2009 și-au încetat efectele, rezultând că nu mai subzistă nici temeiul legal al emiterii Ordinului din 13 octombrie 2009. Instanța a constatat că Ordinul din 13 octombrie 2009 emis de pârâtă nu cuprinde o motivare a emiterii actului administrativ, reținând că motivarea reprezintă una dintre condițiile de legalitate și validitate a actului administrativ și o garanție împotriva arbitrariului și excesului de putere al autorităților administrației publice, apreciind că este impusă în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situații juridice individuale. De asemenea, instanța a reținut că se impunea ca actul de eliberare din funcție să cuprindă, pe lângă motivarea în fapt și în drept, termenul în care poate fi contestat și instanța judecătorească la care se contestă.

S-a reținut și faptul că ordinul atacat a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 3 din contractul de management încheiat între părți, privind durata contractului, în condițiile în care reclamantul a fost numit director coordonator pe o perioadă de 4 ani, însă contractul a încetat după mai puțin de 5 luni, fără ca motivul încetării să se regăsească în vreuna din cauzele enumerate de art. 9 din contract, concluzionând că temeiul legal al ordinului emis este abrogat/declarat neconstituțional. Cu privire la faptul că reclamantul avea posibilitatea de a participa la noul concurs organizat pentru funcția sa, instanța de fond a reținut că acest concurs a fost organizat înainte de a se comunica ordinul de revocare din funcție a reclamantului, fiind nesocotit dreptul reclamantului la promovare și la beneficiul unei cariere.

Instanța a concluzionat că ordinul atacat a fost emis cu încălcarea însăși a dispozițiilor O.U.G. nr. 105/2009. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C.N.P.D.A.S., criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală. Recurenta a arătat că instanța de fond și-a depășit atribuțiile, date în competența puterii judecătorești, invocând ca motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. A arătat că instanța nu poate anula un ordin emis de o altă autoritate publică, ci numai aceasta putea să dispună anularea ordinului atacat. A precizat că ordinul atacat a fost emis în conformitate cu prevederile legale în vigoare la acea dată, respectiv O.U.G. nr. 105/2009, arătând că instanța nu a reținut aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (3), art. 14 din O.U.G.

nr. 105/2009. De asemenea, a precizat că sentința a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 147 din Constituția României, având în vedere faptul că O.U.G. nr. 37/2009, care a constituit temeiul legal pentru încheierea contractului de management între reclamant și C.N.P.A.S., a fost abrogată, iar temeiul legal, începând cu data de 16 octombrie 2009, pentru încheierea și derularea contractelor de management pentru posturile de directori coordonatori ai caselor județene de pensii l-a constituit O.U.G. nr. 105/2009. A arătat pe larg că instanța de fond a reținut că, prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art. 1 pct. 1-5 și 26, art. 3, art. 4, art. 5, art. 8 și anexa 1 din O.U.G.

nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, sunt neconstituționale, criticând interpretarea dată de instanța de fond, întrucât recurentul a considerat că decizia Curții Constituționale nu produce efecte în privința reclamantului, deoarece Ordinul din 13 octombrie 2009 a fost emis înainte de data emiterii deciziei arătate. Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond pentru că a dispus admiterea acțiunii reclamantului în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care recurenta consideră că aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză, arătând că instanța a făcut o aplicare și o interpretare greșită a legii. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte nu poate primi critica formulată de recurentă, întrucât instanța de fond a reținut corect că actele administrative contestate au fost lipsite de orice fundament legal ca urmare a Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și nr. 1629 din 3 decembrie 2009, prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și a înseși prevederilor ordonanței de urgență, devenite parte integrantă a legii de aprobare și respectiv neconstituționalitatea O.U.G. nr. 105/2009.

Acceptarea tezei susținute de recurentul-pârât, în sensul că ordinele își păstrează validitatea pentru că ordonanțele de urgență erau în vigoare la data emiterii lor, ar lipsi de finalitate controlul de constituționalitate, care nu se limitează la asanarea sistemului legislativ prin eliminarea prevederilor legale contrare Constituției, ci include protecția efectivă a drepturilor și libertăților fundamentate ale destinatarilor normelor declarate neconstituționale. Independent de acest considerent ținând de evoluția legislativă, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că art. 3 din contractul de management nu poate constitui, prin el însuși, un temei al încetării contractului „la expirarea duratei pentru care a fost încheiat” fără o motivare care să justifice măsura aplicată, pentru că, potrivit clauzei respective, contractul de management a fost încheiat „pe o perioadă de până la 4 (patru) ani”.

Eliberarea reclamantului dintr-o funcție publică în alte situații decât cele reglementate în Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate socială, protejată prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și actele comunitare, precum și alte tratate internaționale la care România este parte și a căror îndeplinire este obligată să o asigure potrivit art. 11 și 20 din Constituția României.

Față de aceste susțineri, Înalta Curte reține că desființarea funcției publice deținută de reclamant prin cele două ordonanțe este lipsită de efecte juridice din moment ce aceste reglementări au fost declarate neconstituționale, revenindu-se astfel la forma și structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care este lege organică și ale cărei dispoziții sunt de natură să asigure stabilitatea funcției publice, ca element al securității sociale, iar aceste dispoziții este cert stabilit că au fost încălcate în cauză. Admiterea opiniei contrare a recurentei ar echivala cu lipsirea de orice finalitate a procedurii de exercitare a controlului de constituționalitate reglementată prin Legea nr. 47/1992.

Instanța de control judiciar a reținut că sentința instanței de fond nu a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât instanța a exercitat un control legal, conform prevederilor art. 21 și art. 52 din Constituția României și art. 3 alin. (1), art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dispoziții care se coroborează cu dispozițiile art. 1, art. 7 și 8 din Legea nr. 554/2004, realizând o interpretare și aplicare corectă a legii. Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de C.N.P.D.A.S. împotriva sentinței nr. 62 din 17 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2010.