ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4772/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 62 din 17 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul R.A. în contradictoriu

cu M.M.F.P.S. - C.N.P.D.A.S., în sensul că a fost anulat Ordinul din 13

octombrie 2009 emis de pârâtă și obligată la reintegrarea reclamantului în

funcția deținută anterior, de director coordonator al C.I.J. Prahova și să-i

plătească drepturile bănești cuvenite, până la data reintegrării.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii

introductive a reținut că reclamantul a ocupat

funcția de

director executiv adjunct

la C.J.P. Prahova în perioada 08 august 2001-23 mai 2009.

Din

înscrisurile dosarului a rezultat că începând cu data de 25 mai 2009

reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator în cadrul C.J.

P. Prahova, în baza Ordinului din 23 mai 2009

emis de M.M.

F.P.S., reclamantul încheind cu reprezentanții ministerului

și ai pârâtei C.N.P.A.S. contractul de management pe o perioadă de 4 ani.

Ordinul

de numire în funcția de director coordonator al C.J.P. Prahova a reclamantului

a fost emis în baza O.U.G. nr. 37/2009.

Ulterior, ca urmare a abrogării O.U.G. nr. 37/2009 prin

O.U.G. nr. 105/2009

pârâta

C.N.P.D.A.S. a dispus încetarea contractului de management al reclamantului,

începând cu data de 14 octombrie 2009, în baza O.U.G. nr. 105/2009, prin

Ordinul din 13 octombrie 2009 emis în baza atribuțiilor de delegare conferite

prin art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 11/2009 privim organizarea și funcționarea M.M.F.P.S.

și ale și H.G. nr. 13/2004 privim aprobarea Statutului C.N.P.A.S. - art. 9 alin.

(10).

Instanța

de fond a reținut că la data emiterii ordinului atacat, reclamantul se afla în

incapacitate temporară de muncă, respectiv în concediu medical, de care a

beneficiat începând cu luna octombrie 2009, după cum rezultă din certificatele

depuse în copie xerox la dosar.

S-a

constatat că reclamantul a îndeplinit procedura prealabilă administrativă

prevăzută

de art. 7 din Legea nr. 554/2004,

iar pârâta a răspuns

că Ordinul din 13 octombrie 2009 a fost emis cu

respectarea dispozițiilor legale în vigoare, respectiv a O.U.G. nr. 105/2009.

Instanța

de fond a reținut că ordinul atacat a fost emis în temeiul art. 4 și 14 din O.U.G.

nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și

pentru întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice

deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației

publice centrale din unitățile administrativ teritoriale și ale altor servicii

publice, act normativ care preia integral, cu modificări nesemnificative,

prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 37/2009 și care a fost declarată

neconstituțională prin Decizia nr. 1257/2009 a Curții Constituționale.

Instanța

a constatat că această măsură apare ca fiind discriminatorie, față de

dispozițiile art. 27 din Legea nr. 188/1999, conform cărora, este interzisă

orice discriminare între

funcționarii

publici pe criterii politice, de apartenență sindicală, convingeri religioase, etnice,

de sex, de orientare sexuală, stare materială, origine socială sau de orice

altă

asemenea natură.

Măsura

desființării funcțiilor publice enumerate în actul normativ contravine principiului

stabilității exercitării funcției publice prevăzut de art. 3 lit. f) din Legea

nr.

188/1999, dar

și scopului adoptării

acestei legi organice, așa cum este prevăzut în

art. 2, alin. (2):

asigurarea unui

serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient și

imparțial, în

interesul cetățenilor, precum și al autorităților și instituțiilor publice.

Instanța

de fond a arătat pe larg conținutul Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și

nr. 1629 din 3 decembrie 2009 pronunțate de Curtea Constituțională și a

constatat că prevederile legii de aprobare a O.U.G. nr. 105/2009 și-au încetat

efectele, rezultând că nu mai subzistă nici temeiul legal al emiterii Ordinului

din 13 octombrie 2009.

Instanța

a constatat că Ordinul din 13 octombrie 2009 emis de pârâtă nu cuprinde o

motivare a emiterii actului administrativ, reținând că motivarea reprezintă una

dintre condițiile de legalitate și validitate a actului administrativ și o

garanție împotriva arbitrariului și excesului de putere al autorităților

administrației publice, apreciind că este impusă în cazul actelor prin care se

suprimă drepturi sau situații juridice individuale.

De

asemenea, instanța a reținut că se impunea ca actul de eliberare din funcție să

cuprindă, pe lângă motivarea în fapt și în drept, termenul în care poate fi

contestat și instanța judecătorească la care se contestă.

S-a

reținut și faptul că ordinul atacat a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art.

3 din contractul de management încheiat între părți, privind durata

contractului, în condițiile în care reclamantul a fost numit director

coordonator pe o perioadă de 4 ani, însă contractul a încetat după mai puțin de

5 luni, fără ca motivul încetării să se regăsească în vreuna din cauzele

enumerate de art. 9 din contract, concluzionând că temeiul legal al ordinului

emis este abrogat/declarat neconstituțional.

Cu

privire la faptul că reclamantul avea posibilitatea de a participa la noul

concurs organizat pentru funcția sa, instanța de fond a reținut că acest

concurs a fost organizat înainte de a se comunica ordinul de revocare din

funcție a reclamantului, fiind nesocotit dreptul reclamantului la promovare și

la beneficiul unei cariere.

Instanța

a concluzionat că ordinul atacat a fost emis cu încălcarea însăși a

dispozițiilor O.U.G. nr. 105/2009.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs C.N.P.D.A.S., criticând sentința pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

Recurenta a arătat că

instanța de fond și-a depășit atribuțiile, date în competența puterii

judecătorești, invocând ca motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 4 C.

proc. civ. A arătat că instanța nu poate anula un ordin emis de o altă

autoritate publică, ci numai aceasta putea să dispună anularea ordinului

atacat.

A precizat că ordinul

atacat a fost emis în conformitate cu prevederile legale în vigoare la acea

dată, respectiv O.U.G. nr. 105/2009, arătând că instanța nu a reținut aplicarea

dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (3), art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009. De

asemenea, a precizat că sentința a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.

147 din Constituția României, având în vedere faptul că O.U.G. nr. 37/2009,

care a constituit temeiul legal pentru încheierea contractului de management

între reclamant și C.N.P.A.S., a fost abrogată, iar temeiul legal, începând cu

data de 16 octombrie 2009, pentru încheierea și derularea contractelor de

management pentru posturile de directori coordonatori ai caselor județene de

pensii l-a constituit O.U.G. nr. 105/2009.

A arătat pe larg că

instanța de fond a reținut că, prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009

Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art. 1 pct. 1-5 și 26, art. 3, art.

4, art. 5, art. 8 și anexa 1 din O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în

domeniul funcției publice, sunt neconstituționale, criticând interpretarea dată

de instanța de fond, întrucât recurentul a considerat că decizia Curții

Constituționale nu produce efecte în privința reclamantului, deoarece Ordinul din

13 octombrie 2009 a fost emis înainte de data emiterii deciziei arătate.

Recurenta a criticat

hotărârea instanței de fond pentru că a dispus admiterea acțiunii reclamantului

în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care recurenta

consideră că aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză, arătând că instanța

a făcut o aplicare și o interpretare greșită a legii.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat,

pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte nu poate

primi critica formulată de recurentă, întrucât instanța de fond a reținut

corect că actele administrative contestate au fost lipsite de orice fundament

legal ca urmare a Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și nr. 1629 din 3

decembrie 2009, prin care Curtea Constituțională a constatat

neconstituționalitatea legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și a înseși

prevederilor ordonanței de urgență, devenite parte integrantă a legii de

aprobare și respectiv neconstituționalitatea O.U.G. nr. 105/2009.

Acceptarea tezei

susținute de recurentul-pârât, în sensul că ordinele își păstrează validitatea

pentru că ordonanțele de urgență erau în vigoare la data emiterii lor, ar lipsi

de finalitate controlul de constituționalitate, care nu se limitează la

asanarea sistemului legislativ prin eliminarea prevederilor legale contrare

Constituției, ci include protecția efectivă a drepturilor și libertăților

fundamentate ale destinatarilor normelor declarate neconstituționale.

Independent de acest

considerent ținând de evoluția legislativă, Înalta Curte constată, contrar

susținerilor recurentei-pârâte, că art. 3 din contractul de management nu poate

constitui, prin el însuși, un temei al încetării contractului „la expirarea

duratei pentru care a fost încheiat” fără o motivare care să justifice măsura

aplicată, pentru că, potrivit clauzei respective, contractul de management a

fost încheiat „pe o perioadă de până la 4 (patru) ani”.

Eliberarea

reclamantului dintr-o funcție publică în alte situații decât cele reglementate

în Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod

evident securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de

securitate socială, protejată prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

actele comunitare, precum și alte tratate internaționale la care România este

parte și a căror îndeplinire este obligată să o asigure potrivit art. 11 și 20

din Constituția României.

Față de aceste

susțineri, Înalta Curte reține că desființarea funcției publice deținută de

reclamant prin cele două ordonanțe este lipsită de efecte juridice din moment

ce aceste reglementări au fost declarate neconstituționale, revenindu-se astfel

la forma și structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care este lege

organică și ale cărei dispoziții sunt de natură să asigure stabilitatea

funcției publice, ca element al securității sociale, iar aceste dispoziții este

cert stabilit că au fost încălcate în cauză.

Admiterea opiniei

contrare a recurentei ar echivala cu lipsirea de orice finalitate a procedurii

de exercitare a controlului de constituționalitate reglementată prin Legea nr. 47/1992.

Instanța de control

judiciar a reținut că sentința instanței de fond nu a fost pronunțată cu

depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât instanța a exercitat un

control legal, conform prevederilor art. 21 și art. 52 din Constituția României

și art. 3 alin. (1), art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dispoziții care se

coroborează cu dispozițiile art. 1, art. 7 și 8 din Legea nr. 554/2004,

realizând o interpretare și aplicare corectă a legii.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de

C.N.P.D.A.S. împotriva sentinței nr. 62 din 17 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2010.