ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7215/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7215/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată sub nr.

141/36 din 14 decembrie 2011 la Curtea de Apel Constanța, reclamanta SC D.P. SRL

a chemat în judecată pârâții - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni

Vamale Constanța, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale

București. Autoritatea Națională a Vămilor, Agenția Națională de Administrare

Fiscală, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor în solidar la

repararea prejudiciului material și moral creat prin emiterea unui act

administrativ fiscal nelegal, prejudiciu estimat la data introducerii prezentei

la suma de 217.014.354,86 lei; obligarea pârâtelor în solidar la plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea acțiunii, s-a arătat, in

esență, că a fost înștiințată la sfârșitul anului 2009 de către A.N.A.F. că

urmează sa fie supusă unui control fiscal de fond având ca obiect verificarea

îndeplinirii obligațiilor bugetare, ulterior relevându-i-se faptul că acel

control de fond urma a fi suspendat in scopul realizării de către organele

vamale pe raza cărora își desfășura activitatea a unei inspecții referitoare la

accizele datorate pentru produsele petroliere importate si distribuite.

S-a precizat că, după mai bine de un

an de zile de la începerea inspecției D.R.A.O.V. Constanta referitoare la

regimul accizelor aferente operațiunilor desfășurate în Portul Constanta, s-a

constatat fără echivoc faptul ca obligațiile suplimentare constatate în sarcina

reclamantei au fost nereale si, implicit, actele si masurile adoptate împotriva

reclamantei, nelegale.

A precizat că suita de masuri

asigurătorii si de executare silita luate în mod succesiv asupra patrimoniului

său au condus la blocarea cvasi-totala a activității curente a societății ceea

ce a atras penalități din partea furnizorilor săi, pierderea surselor de

finanțare si, in final, intrarea în procedura insolventei. (Dosar nr.

63863/3/2011 aflat pe rolul Secției a VII-a Civilă a Tribunalului București).

A considerat reclamanta că sunt

îndeplinite condițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 și că răspunderea

pârâtelor pentru prejudiciile materiale si morale rezultate din emiterea unui

act administrativ - fiscal nelegal și din adoptarea diverselor masuri

asigurătorii ori de executare silita, decurge în principal din dispozițiile

art. 227 C. proc. fisc, coroborate cu art. 1, 8 si 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește prejudiciul

suferit, calculat doar pana la data de 08 septembrie 2011, s-a susținut că

acesta a rezultat din expertiza extrajudiciara anexată acțiunii, respectiv

prejudiciu material rezultat din încetarea activității societății în perioada

23 aprilie 2010 - 09 februarie 2011, suma de 4.591.481,87 RON; prejudiciu

material rezultat din litigiile intervenite cu furnizorii de marfa ca urmare a

actelor si masurilor adoptate împotriva societății, suma totala de 161.510.231

RON; profit nerealizat ca urmare a blocării activității curente a societății,

suma de 7.268.098,30 RON;daune morale pentru afectarea iremediabila a

reputației si imaginii societății, pentru concedierea a numărate persoane etc.,

suma de 43.300.000,00 RON (echivalentul în RON a sumei de 10.000.000,00 euro).

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare, invocând lipsa calității

procesuale pasive, motivat de împrejurarea că pretențiile reclamantei derivă

din măsura dispusa prin Decizia de instituire a masurilor asigurătorii

încheiată de Direcția Regionala Vamala Constanta.

Pârâta Autoritatea Naționala a Vămilor

- Direcția Regionala pentru Accize si Operațiuni Vamale București, a depus la

dosar întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție, necompetența

materială a instanței, motivat de faptul că obiectul prezentei cauze este de

fapt o „acțiune în pretenții

”

, neputând avea ca temei de drept

prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

A invocat și excepția necompetentei

teritoriale, apreciind că instanța competenta sa soluționeze cauza este cea de

la sediul ordonatorului principal, si anume Curtea de Apel București și

excepția inadmisibilității acțiunii, nefiind dovedit de către aceasta raportul

de cauzalitate între presupusul act creator de prejudicii si prejudiciul

invocat.

Pe fond s-a arătat că nu a fost probat

existența vreunui prejudiciu provocat de autoritatea vamala, singurul bun care

a fost practic indisponibilizat total fiind cantitatea de 6.800 tone de

motorina, care nu aparținea reclamantei.

Pârâta Direcția Regională pentru

Accize și Operațiuni Vamale Constanța, prin reprezentanții săi legali, în

numele și pe seama Autorității Naționale a Vămilor a depus la dosar întâmpinare

prin care a invocat pe cale de excepție, inadmisibilitatea acțiunii întemeiată

pe dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și excepția tardivității.

Cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii s-a arătat că dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 condiționează în mod obligatoriu introducerea unei cereri în

despăgubiri de introducerea anterioară a unei cereri în anularea actului,

reclamantul obținând o hotărâre favorabilă în acest sens, situație ce nu a avut

loc în cauza de față.

Cu privire la excepția tardivității,

s-a arătat că, raportat la data comunicării actului - 2010, precum și luarea la

cunoștință despre producerea pagubei, termenul de 1 an prevăzut la art. 11

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a fost depășit.

Pârâta Agenția Naționala de

Administrare Fiscala a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea acțiunii formulată de reclamantă, în principal ca inadmisibilă,

având în vedere faptul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1,

art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, iar, în subsidiar, ca fiind

prescrisă, în raport de prevederile art. 19 și art. 11 din Legea nr. 554/2004,

iar pe fondul cauzei, ca nefondată.

La data de 13 martie 2012, s-a depus

la dosar de către Casa de Insolvență Transilvania - Filiala București S.P.R.L.

în calitate de administrator judiciar al reclamantei SC D.P. SRL, note prin

care a arătat că s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței față de SC D.P. SRL,

iar debitoarei nu i s-a ridicat dreptul de administrare, aceasta optând pentru

procedura reorganizării judiciare.

Hotărârea instanței de fond

Prin Sentința nr. 199 din 11 aprilie

2012 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, s-au respins excepțiile necompetenței materiale și

teritoriale ca nefondate; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a respins acțiunea

față de pârât pentru lipsă calitate procesuală pasivă.

Prin aceeași sentință s-a admis

excepția inadmisibilității și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea

formulată de reclamanta - SC D.G.P. SRL, în contradictoriu cu pârâții Direcția

Regională Pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța, Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale București, Autoritatea Națională a Vămilor,

Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca inadmisibilă.

Au fost respinse excepțiile

inadmisibilității și prescrierii acțiunii ca rămase fără obiect.

Pentru a pronunța această soluție

Curtea de Apel a apreciat, raportat la criteriul valoric instituit de

dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 și la prejudiciul estimat de către

reclamantă, respectiv 217.014.345,86 lei prin emiterea de către D.R.A.O.V.

Constanța, în urma controlului efectuat la societatea reclamantă, a deciziei de

regularizare nr. 92 din 22 iunie 2010 pentru suma de 426.061.701 lei, din care

303.528.624 lei accize și T.V.A., precum și suma de 122.533.077 lei accesorii,

că este competentă curtea de apel a soluționa cauza.

În ceea ce privește excepția

necompetenței teritoriale invocată de către A.N.V. - Direcția Regională pentru

Accize și Operațiuni Vamale București s-a reținut că alegerea instanței

aparține reclamantului, in considerarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr.

554/2004, intre domiciliul său și sediul pârâților.

În raport de limitele învestirii

instanței - art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2005, Curtea de Apel a reținut că,

în cauză, calitate procesuală pasivă într-o acțiune în despăgubiri nu poate

avea decât emitentul actului administrativ care în viziunea reclamantei i-a

produs un prejudiciu pe care îl pretinde prin prezentul litigiu, astfel că

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, a fost apreciata ca fiind fondată.

În referire la excepția

inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 19 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, s-a constatat in sentința atacată că acest text de lege

reglementează cererea de despăgubiri formulată separat și ulterior acțiunii în

anularea acrului și că aceste dispoziții au în vedere despăgubirile solicitate

pentru prejudiciul cauzat de actul pretins nelegal în perioada în care acesta

s-a aflat în vigoare (și-a produs efectele), prejudiciu constatat cu ocazia și

ca urmare a soluționării și admiterii acțiunii în anularea actului.

S-a reținut că alin. (1) al art. 19

din actuala Legea nr. 554/2004 reglementează o situație de excepție de la

regula instituită prin art. 8. coroborat cu art. 11, aceea a acțiunilor „de

plină jurisdicție

”

, în sensul de acțiune complexă, care

să conțină și capătul de cerere referitoare la despăgubiri, atât pentru daunele

morale, cât și pentru cele materiale, în baza art. 19 reclamantul având

posibilitatea să formuleze în mod distinct, ulterior, o acțiune separată pentru

acoperirea prejudiciului, sub condiția imperativă a respectării termenului de

prescripție de 1 an, calculat în condițiile art. 19 alin. (1) din lege, ca o

consecință a anulării de către instanța de contencios administrativ în temeiul

art. 18 din Legea nr. 554/2004 a actului administrativ emis nelegal.

A constatat instanța de fond, raportat

la aceste texte de lege că excepția inadmisibilității acțiunii în despăgubiri

pe calea contenciosului administrativ este întemeiată aceasta neputând fi

admisă decât în situația în care despăgubirile decurg din nelegalitatea actului

administrativ atacat, nelegalitate constatată de o instanță de contencios

administrativ.

S-a arătat prin considerentele

sentinței atacate că această condiție, impusă de legiuitor, care constituie un

fine de neprimire, nu este îndeplinită întrucât nici decizia nr. 34 din 01

februarie 2011 emisă de A.N.A.F. și nici decizia nr. 92 din 22 iunie 2010 nu au

fost contestate la instanța de contencios administrativ potrivit dispozițiilor

art. 218 din O.G. nr. 92/2003.

În ceea ce privește excepțiile

tardivității acțiunii și prescrierii dreptului la acțiune, în raport de modul

de soluționare a acțiunii pe cale de excepție a inadmisibilității, au fost

respinse ca rămase fără obiect.

Recursul

Împotriva acestei sentințe a formulat

recurs reclamanta SC D.P. SRL , criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs, au

fost indicate cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 și art.

304

1

C. proc. civ.

S-a susținut astfel, că sentința

cuprinde motive contradictorii, reținându-se inițial că reclamanta a depus

contestație împotriva Deciziei nr. 34 din 01 februarie 2011, pentru a se

concluziona ulterior că aceasta nu a fost contestată.

De asemenea, s-a indicat punctul 8 din

art. 304 C. proc. civ., potrivit căruia, instanța a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit al acestuia,

instanța omițând a analiza că prin desființarea Deciziei nr. 92 din 22 iunie 2010

prin Decizia A.N.A.F. nr. 34 din 01 februarie 2011, reclamanta nu mai avea

interes să atace in contencios această de urmă decizie, fiind instanța in

eroare și in ceea ce privește emitentul acesteia.

S-a apreciat că hotărârea atacată este

lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii, făcându-se o greșită aplicare a art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2204

și a art. 218 C. proc. fisc., judecătorul fondului dând dovadă de un formalism

excesiv.

S-a solicitat admiterea recursului,

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Procedura în fata instanței de recurs

Intimata - pârâtă Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Galați a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că, in contextul in

care Decizia de regularizare a situației nr. 92 din 22 iunie 2010 nu a fost

anulată de către instanța de judecată, ci desființată de către A.N.A.F. -

Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin Decizia nr. 34 din 01

februarie 2011 nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 19 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

Intimatul - pârât Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice a formulat concluzii scrise prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele si soluția instanței de

recurs.

Recursul nu este fondat.

Examinând sentința atacată prin prisma

criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinările pârâtelor

intimate la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din

materia supusă verificării, incluzând art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte reține că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate invocate,

în considerarea celor în continuare arătate.

În fapt,

in baza adresei Direcției de

Supraveghere Accize și Operațiuni Vamale din cadrul A.N.V. nr. 21824/SMA/NN din

15 aprilie 2010 pârâta Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale

Constanța a efectuat controlul ulterior al operațiunilor vamale de import de

motorină necondiționată, încadrată la poziția tarifară NC 27101941, efectuată

de societatea reclamantă în perioada 01 ianuarie 2007 - 01 aprilie 2010.

În baza procesului - verbal din 22

iunie 2010 a fost emisă Decizia de regularizare a situației nr. 92 din 22 iunie

2010 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei debite suplimentare în sumă

de 426.061.701 lei compusă din 303.528.624 lei accize și TVA și 122.533.077

lei, accesorii aferente.

Prin Decizia nr. 34 din 01 februarie 2011

emisă de Direcția generală de soluționare a contestațiilor a fost desființată

decizia de regularizare a situației nr. 92 din 22 iunie 2010 emisă de D.J.A.O.V.

Constanța, dispunându-se ca organele vamale să procedeze la reanalizarea cauzei

în funcție de cele reținute prin decizia nr. 34 din 01 februarie 2011.

În drept,

prezintă relevanță dispozițiile art.

19 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

(1) Când persoana vătămată a cerut

anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri,

termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care

acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(l) Cererile se adresează instanțelor

de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art.

11 alin. (2).

Înalta Curte apreciază că nu se pot

reține criticile recurentei - reclamante circumscrise cazurilor de casare

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.,

referitoare la omisiunea instanței de a constata că s-a uzat de procedura

administrativ fiscală jurisdicțională, in ceea ce privește Decizia nr. 92/2010.

Astfel, in materia contenciosului

administrativ, acordarea despăgubirilor cauzate prin emiterea unui act administrativi

fiscal nelegal se pot solicita odată cu acțiunea in anularea actului sau cu

acțiunea in obligare, printr-o cerere accesorie, ce urmează soarta cererii

principale, sau după anularea actului de către instanța de contencios

administrativ, in termen de un an de la data cunoașterii pagubei, dacă paguba

nu a fost cunoscută la data judecății, prin acțiune principală, adresată

instanței de contencios administrativ și fiscal.

Din interpretarea dispozițiilor art.

18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care instituie regula in materia

contenciosului administrativ și ale art. 19 din aceeași lege, care instituie

excepția, rezultă că acțiunea in răspundere patrimonială are un caracter

subsecvent acțiunii in anularea actului.

Ca și condiție de admisibilitate, cererea

întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este strict legată de

existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea

îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, repararea pagubei fiind o

latură intrinsecă a litigiului administrativ.

Pentru aceste motive, se apreciază că,

in mod justificat, instanța de fond a reținut împrejurarea că atât Decizia nr.

92 din 22 iunie 2010 cât și Decizia nr. 34 din 01 februarie 2011 nu au fost

anulate de către instanța de contencios administrativ, ceea ce constituie un

fine de neprimire al acțiunii in despăgubiri.

Temeiul legal al soluției adoptate în

recurs

Constatând că sentința recurată este

legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau

modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC D.P. SRL

împotriva Sentinței nr. 199 din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

12 noiembrie 2013.