ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7742/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7742/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond

Prin cererea adresată Curții de Apel

București, secția contencios administrativ și Fiscal, reclamanta SC D.P. PTE

LTD a solicitat, în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală

- Direcția Generală pentru Soluționarea Contestațiilor și A.N.V. - Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța, anularea Deciziei de

soluționare nr. 393 din 10 octombrie 2011 emisă de D.G.S.C. din cadrul Agenției

Naționale de Administrare Fiscală și, pe cale de consecință:

- anularea Deciziei

nr. 1 din 4 ianuarie 2011 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală -

Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și

Operațiuni Vamale Constanța privind regularizarea situației privind obligațiile

suplimentare stabilite de controlul vamal (denumită în continuare

"DRS");

- anularea

procesului-verbal de control din 04 ianuarie 2011 emis de Agenția Națională de

Administrare Fiscală - Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru

Accize și Operațiuni Vamale Constanța (denumit în continuare "PV");

- exonerarea

reclamantei de la plata sumei de 3.263.830 RON compusă din: 1.227.723 TVA

reprezentând TVA și din 2.036.107 RON reprezentând accize;

- restituirea sumei

de 1.227.723 TVA reprezentând TVA;

- achitarea dobânzii

legale pentru suma de 2.036.107 RON reprezentând valoarea accizei executate în

mod nelegal, pentru perioada între data emiterii deciziei de regularizare și

data la care bunurile au fost puse în consum, în cuantum de 181.620,12 RON;

- obligarea pârâtei

în temeiul art. 274 C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta A.N.A.F. a

formulat întâmpinare și a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a

acestei autorități în ceea ce privește capetele de cerere prin care se solicită

restituirea sumei de 1.227.723 RON reprezentând TVA și obligarea la plata

dobânzii legale în sumă de 181.620,12 RON, respingerea acestor capete de cerere

ca inadmisibile și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâta A.N.V. prin

Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța a formulat

întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

de fond

Prin Sentința civilă

nr. 6078 din 26 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

pasive a A.N.A.F. și respinse capetele de cerere privind restituirea sumei de

1.227.723 RON TVA și plata dobânzii legale de 181.620,12 RON împotriva

A.N.A.F., pentru lipsa calității procesuale pasive, a fost admisă excepția

inadmisibilității și respinse capetele de cerere privind restituirea sumei de

1.227.723 RON TVA și plata dobânzii legale în sumă de 181.620,12 RON, a fost

admisă în parte cererea reclamantei și a fost anulată Decizia nr. 393 din 10

octombrie 2011 emisă de A.N.A.F., Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 2011 și

procesul-verbal de control din 4 ianuarie 2011 și a fost exonerată reclamanta

de plata sumei de 3.263.830 RON din care 1.227.723 RON TVA și 2.036.107 RON,

accize.

Pentru a motiva

această soluție, în privința excepției lipsei calității procesuale pasive,

instanța de fond a reținut că potrivit prevederilor art. 117 din O.G. nr.

92/2003 se stabilește ca procedura de restituire și rambursare a sumelor de la

buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art. 124, se

aprobă prin ordin al ministrului finanțelor publice.

Aceasta procedura, la

care fac referire prevederile art. 117 alin. (9) din O.G. nr. 92/2003, este

stabilită prin O.M.F.P. nr. 1899/2004 și O.M.F.P. nr. 1939/2006.

Potrivit pct. 2 din

O.M.F.P. nr. 1899/2004, "restituirea se efectuează la cererea

contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii și înregistrării

acesteia la organul fiscal căruia îi revine competența de administrare a

creanțelor bugetare".

Iar, potrivit pct. 3

alin. (2) din O.M.F.P. nr. 1899/2004, cererea de restituire trebuie să fie

însoțită de copii de pe documentele din care rezulta că suma a fost plătită la

buget, precum și de copii legalizate de pe hotărârile definitive și irevocabile

sau de pe decizii ale organelor jurisdicționale sau administrative, după caz,

pentru sumele stabilite prin acestea.

De asemenea,

prevederile art. 117 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003, sunt preluate și la pct. 5

din O.M.F.P. nr. 1899/2004 în sensul ca sumele solicitate se vor restitui numai

după efectuarea compensării acestor obligații bugetare restante.

În soluționarea

cererii de restituire, conform pct. 6 alin. (2) din O.M.F.P. nr. 1899/2004,

organul fiscal competent va întocmi o decizie de restituire, conform modelului

prezentat în anexa ordinului, care se aproba de către conducătorul unității.

Din aceste motive, în

baza textelor de lege menționate, Curtea a admis excepția inadmisibilității și

a respins capetele de cerere privind restituirea sumei de 1.227.723 RON TVA și

plata dobânzii legale pentru suma de 181.620, 12 RON.

Pe fondul cauzei,

Curtea a reținut că la 20 august 2010 reclamanta a încheiat cu SC O.T. SA, în

calitate de antrepozitar vamal, contractul de prestări servicii și expediție

nr. 353/C/2010.

La 14 octombrie 2010,

reclamanta instituie scrisoarea de garanție bancara nr. X2, emisă de I., în

numele sau la 14 octombrie 2010 în valoare de 16.294.009 RON pentru a garanta

plasarea sub antrepozit vamal pe teritoriul României a unei cantități de 11.000

tone de motorină.

La 20 octombrie 2010,

reclamanta a plasat prin SC O.T. SA în regim de antrepozitare vamala 9.990.080

kg motorină, în baza declarației vamale nr. X1, în care termenul de închidere a

regimului vamal era 28 decembrie 2010.

La 27 decembrie 2010,

O.T. aduce la cunoștința D.R.A.O.V. că din cantitatea totală de motorină

plasată în regim vamal, 8.833.176 tone au fost indigenizate prin import, 200

tone au fost transferate în port cu facilități vamale fiscale iar pentru alte

100 tone s-a cerut pe data de 24 decembrie 2010 acordul pentru transfer în

portul cu facilități vamale și fiscale. Totodată antrepozitarul a solicitat

prelungirea termenului de încheiere a operațiunii deschise, până la data de 05

ianuarie 2011 pentru motorina rămasă.

La 29 decembrie 2010,

D.R.A.O.V. Constanța a emis adresa din 29 decembrie 2010 către O.T. prin care

au solicitat în temeiul prevederilor art. 198 din Regulamentul CEE nr. 2913/92

prelungirea sau înlocuirea scrisorii de garanție pentru un termen acoperitor

demersurilor în eventualitatea în care obligațiile fiscale ar deveni exigibile,

fără a menționa care ar fi în accepțiunea lor acest termen. Data până la care

autoritatea vamală a indicat O.T. să prezinte noua scrisoare de garanție

bancară era fixată pentru data de 31 decembrie 2010. Această adresă a fost

primită de către antrepozitar la data de 31 decembrie 2010, fiind înregistrată

de acesta din urmă sub nr. 10406 din 31 decembrie 2010.

La 30 decembrie 2010,

înainte de a primi adresa nr. 10406 din 31 decembrie 2010, O.T. a mai solicitat

încă o dată, prelungirea termenului operațiunii până la data de 05 ianuarie

2011 arătând că motorina rămasă urmează a fi încărcată pe nava J. și tranzitată

către Serbia prin adresa din 30 decembrie 2010.

LA 31 decembrie 2010,

antrepozitarul trimite către D.R.A.O.V. Constanța adresa din 31 decembrie 2010

prin care aduce la cunoștința D.R.A.O.V. Constanța faptul că pentru motorina

rămasă, deja se află în port barja J. pe care acesta urmează a fi încărcată și

că nu este necesară emiterea unei noi scrisori de garanție bancară deoarece

scrisoarea de garanție emisă este valabilă până la data de 12 ianuarie 2010 și

este suficientă pentru cele 1375 tone rămase în stoc.

La 31 decembrie 2010,

antrepozitarul trimite către D.R.A.O.V. Constanța adresa prin care informează

că reclamanta va transmite un addendum la scrisoarea de garanție bancară

existentă în jurul datei de 03 ianuarie 2011.

La 04 ianuarie 2011,

în urma inspecției, reprezentanții D.R.A.O.V. Constanța întocmesc

procesul-verbal de control din 04 ianuarie 2011 și emit și decizia de

regularizare a situației din 04 ianuarie 2011 prin care stabilesc în sarcina

antrepozitarului o sumă totală de plată în cuantum de 3.263.830 RON, după cum urmează:

2.036.107 RON accize și 1.227.723 RON TVA.

D.R.A.O.V. Constanța

trimite către I. Bank N.V. Amsterdam, Suc. București adresa nr. 83 prin care

solicită executarea scrisorii de garanție bancară nr. X2 pentru suma de

3.263.830 RON.

La 06 ianuarie 2011,

antrepozitarul depune la D.R.A.O.V. Constanța sub nr. 186 suplimentul la

scrisoarea de garanție nr. X2, prin care valoarea garanției a fost majorată cu

suma de 18.828.118 RON astfel încât a rezultat o sumă totală de 35.122.127 RON

echivalentul a 23.000 tone de motorină, garanția fiind prelungită până la data

de 15 iunie 2011.

La 31 ianuarie 2011,

O.T. depune contestație împotriva procesului-verbal de control și a deciziei de

regularizare.

La 12 februarie 2011,

I. procedează la plata sumei pentru care s-a solicitat executarea de către

D.R.A.O.V. Constanța.

Reclamanta a depus

contestație împotriva procesului-verbal de control și a deciziei de

regularizare.

Agenția Națională de

Administrare Fiscală - Generală de Soluționare a Contestațiilor a emis Decizia

de soluționare nr. 393 din 10 octombrie 2011 prin care a respins contestația

reclamantei.

Cu privire la

aspectele de ordin procedural privind decizia de regularizare, Curtea a

observat că organele fiscale au încălcat dreptul reclamantei, în calitate de

contribuabil de a fi ascultată.

Astfel, potrivit art.

9 din O.G. nr. 92/2003 "(1) Înaintea luării deciziei organul fiscal este

obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de

vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei.

(2) Organul fiscal nu

este obligat să aplice prevederile alin. (1) când:

a) întârzierea în

luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației fiscale reale

privind executarea obligațiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri

prevăzute de lege;

b) situația de fapt

prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu privire la cuantumul

creanțelor fiscale;

c) se acceptă

informațiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le-a dat într-o

declarație sau într-o cerere;

d) urmează să se ia

măsuri de executare silită."

În speță, nu s-a

dovedit ca este prezenta una din situațiile de excepție prevăzute de alin. (2),

astfel încât era aplicabil alin. (1).

Pe de altă parte,

organele fiscale au încălcat dreptul reclamantei de a fi informat.

Potrivit art. 107 din

O.G. nr. 92/2003 "(1) Contribuabilul va fi informat pe parcursul

desfășurării inspecției fiscale asupra constatărilor rezultate din inspecția

fiscală.

(2) Organul fiscal

prezintă contribuabilului proiectul de raport de inspecție fiscală, care

conține constatările și consecințele lor fiscale, acordându-i acestuia

posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere potrivit art. 9 alin. (1), cu

excepția cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nicio modificare în

urma inspecției fiscale sau a cazului în care contribuabilul renunță la acest

drept și notifică acest fapt organelor de inspecție fiscală.

(3) Data, ora și

locul prezentării concluziilor vor fi comunicate contribuabilului în timp util.

(4) Contribuabilul are

dreptul să își prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările

inspecției fiscale, în termen de 3 zile lucrătoare de la data încheierii

inspecției fiscale.

(5) Data încheierii

inspecției fiscale este data programată pentru discuția finală cu

contribuabilul sau data notificării de către contribuabil că renunță la acest

drept."

Cu privire la

aspectele de drept material, Curtea a considerat că nu există obligația legală

de a furniza o scrisoare de garanție cu o durata de valabilitate mai mare cu 15

zile decât durata de închidere a regimului vamal.

obligația legală de a furniza o scrisoare de garanție cu o durată de

valabilitate cu 15 zile mai mare decât data de închidere a regimului vamal a

cărui aprobare se cere.

Nici Regulamentul CEE

nr. 2913/1992, nici Legea nr. 86/2006 și nici Hotărârea nr. 707/2006 pentru

aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal nu prevăd o astfel de

obligație în sarcina solicitanților.

Mai mult, în lipsa

unui text legal în acest sens, pentru a fi opozabilă acesta obligație

reclamantei de a avea o scrisoare de garanție legală cu un termen de

valabilitate cu 15 zile mai mare decât data de închidere a regimului vamal

acesta ar fi trebuit să fie făcută cunoscută reclamantei și antrepozitarului

încă de la data acordării regimului inițial.

Potrivit art. 3 din

C. fisc., termenele și condițiile stabilirii de obligații de plată pentru

fiecare plătitor trebuie să fie în mod clar stabilite. Este necesar ca măsurile

fiscale să fie astfel luate încât contribuabilii să poată urmări și înțelege

sarcina fiscală ce le revine.

Deoarece codul fiscal

reprezintă legea generală și în materie vamală nu există dispoziție

derogatorie, rezultă că principiul certitudinii fiscale se aplică și

autorităților vamale.

În al doilea rând, nu

au fost întrunite condițiile prevăzute art. 198 din Regulamentul CEE nr.

2913/1992 pentru închiderea regimului vamal.

În conformitate cu

art. 198 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 care stă și la baza solicitării

D.R.A.O.V. Constanța de a fi suplimentată, înlocuită scrisoarea de garanție

bancară, "atunci când autoritățile vamale constată că garanția constituită

nu asigură plata datoriei vamale în termenul prevăzut sau că aceasta nu mai

este sigură sau suficientă pentru asigurarea plății, ele solicită persoanei

menționate la articolul 189 alin. (1), la alegerea sa, să constituie o garanție

suplimentară sau să înlocuiască garanția inițială cu o garanție nouă".

Ori, scrisoarea de

garanție bancară nr. X2 din 14 octombrie 2010 era dată pentru o sumă de 7 ori

mai mare decât cea necesară pentru cele 1375 tone de motorină din stoc, era

valabilă până pe 12 ianuarie 2011 astfel că acoperea plata datoriei vamale care

s-ar fi născut și termenul scrisorii era cu 7 zile mai mare decât data până la

care s-a solicitat prelungirea regimului vamal.

Nu se justifică

solicitarea unei noi scrisori de garanție bancară sau solicitarea prelungirii

valabilității acesteia deja existente.

Din aceste motive,

Curtea a considerat că nu a luat naștere datoria vamală.

Atât autoritatea

vamală cât și organul de soluționare s-au mărginit la a invoca prevederile art.

204 din Regulamentul nr. 2913/1992, fără a indica care dintre tezele prevăzute

de acesta le consideră ca fiind aplicabile, neîndeplinind astfel obligația de a

arata motivele de fapt care au stat la baza deciziei.

În acest sens, art.

204 din Regulamentul nr. 2913/1992, prevede:

" (1) O datorie

vamală la import ia naștere prin:

(a) neexecutarea

uneia dintre obligațiile care rezultă, în privința mărfurilor supuse

drepturilor de import, din depozitarea lor temporară sau din utilizarea

regimului vamal sub care sunt plasate sau

(b) nerespectarea

unei condiții care reglementează plasarea mărfurilor sub regimul respectiv sau

acordarea unei rate reduse sau zero a drepturilor de import ținând seama de

destinația mărfurilor,"

Cu privire la

nașterea datoriei vamale, ambele teze menționate mai sus presupun existența

unei condiții legale sau a unei obligații legale care, fie nu a fost respectată

de către antrepozitar/reclamantă, fie a fost încălcată de

antrepozitar/reclamantă.

Or singura

obligație/condiție la care se face mențiune în toate documentele întocmite de

pârâte este aceea de a avea o scrisoare de garanție bancară cu o valabilitate

cu 15 zile mai mare decât data de închidere a regimului, dar nu exista această

obligație.

În al treilea rând,

de regulă, antrepozitul vamal este stabilit pe perioada nedeterminată

Potrivit art. 108 din

Regulamentul CEE nr. 2913/1992:

"(1) Mărfurile

pot rămâne în regim de antrepozit vamal pe timp nelimitat. Cu toate acestea, în

cazuri excepționale, autoritățile vamale pot stabili un termen până la care

antrepozitarul trebuie să atribuie mărfurilor o nouă destinație vamală".

Dispozițiile citate

coincid cu cele ale art. 128 din Legea 86/2006 rezultă că regula în materia

instituirii antrepozitului vamal este ca acesta să fie pe durată nelimitată.

În cazul reclamantei,

D.R.A.O.V. Constanța a aprobat ținerea motorinei în regim de antrepozit vamal

doar până la data de 28 decembrie 2010 dar nu a menționat care sunt circumstanțele

extraordinare care au determinat aplicarea excepției de la regula menționată

mai sus.

Data de ieșire din

regimul vamal suspensiv a fost stabilită pentru data de 28 decembrie 2010.

Deși în data de 27

decembrie 2010 O.T. a solicitat prin Adresa nr. 6291 Direcției Județene pentru

Accize și Operațiuni Vamale Constanța prelungirea termenului de închidere a

operațiunii vamale pentru soldul de 1375 tone motorină până la data de 05

ianuarie 2011, pârâta nu a răspuns.

În conformitate cu

prevederile art. 89 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992:

"Un regim

suspensiv cu impact economic se încheie când se atribuie o altă destinație

vamală admisă fie mărfurilor plasate în acest regim, fie produselor

compensatoare sau transformate plasate sub acest regim."

Autoritățile vamale

iau toate măsurile necesare pentru a reglementa situația mărfurilor pentru care

nu s-a încheiat un regim în condițiile prevăzute."

În conformitate cu

acest articol este evident că autoritatea vamală avea obligația să

încunoștințeze titularul regimului vamal despre obligația de a solicita un nou

statut pentru mărfurile plasate, sau era obligată să decidă în consecință cu

privire la solicitările transmise de către O.T. privind prelungirea regimului

de antrepozitare vamală sau de relocare a mărfurilor în zona de antrepozit

liber.

Curtea a apreciat că

erau îndeplinite condițiile pentru mutarea motorinei din stoc în zona liberă

fără plata niciunor taxe.

Prin Adresa nr. 6352

O.T. revine cu o nouă solicitare prin care se menționează că motorina în stoc

de 1375 tone aflată sub declarația de antrepozit vamal 15638 din 20 octombrie

2010 să fie transferată în rezervorul 16/P aflat în "zona port cu

facilități vamale" (respectiv portul liber Constanța) în vederea

încărcării "în jurul datei de 04 ianuarie 2011 pe barja J. și tranzitată

spre Serbia".

În conformitate cu

art. 169 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992:

"Atât mărfurile

comunitare cât și cele necomunitare pot fi plasate în zone libere sau

antrepozite libere.

Cu toate acestea,

autoritățile vamale pot cere ca mărfurile care prezintă risc sau pot sa

deterioreze alte mărfuri sau care, din alte motive, necesită condiții speciale,

să fie plasate în incinte dotate special pentru a le adăposti".

Potrivit prevederilor

art. 170 alin. (2) lit. (a) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992:

"Sunt prezentate

autorităților vamale și fac obiectul formalităților vamale prevăzute, mărfurile

care:

(a) sunt plasate sub

regim vamal și a căror intrare în zona liberă sau în antrepozit liber duc la

încheierea regimului menționat anterior; cu toate acestea, o astfel de

prezentare nu este necesara dacă în cadrul regimului vamal respectiv este

admisa o dispensă de la obligația de a prezenta mărfurile".

Astfel, nu numai că

autoritatea vamală și-a încălcat obligația de a emite o decizie cu privire la

aplicarea regulamentelor vamale, în cel mai scurt termen posibil de la primirea

unei solicitări în acest sens, conform art. 6 alin. (2) din Regulamentul CEE

nr. 2913/1992 D.R.A.O.V. Constanța, dar și-a creat premisele executării

reclamantei, căruia i-a fost practic imposibil să, obțină o prelungire a

antrepozitului vamal în condițiile impuse de autoritatea vamală.

Reclamanta a emis o

scrisoare de garanție bancară nr. X2 din 14 octombrie 2010 acoperitoare pentru

plata drepturilor vamale și a drepturilor accesorii aferente pentru cantitatea

de 9.990,080 tone motorină. Această scrisoare a rămas valabilă cu întreaga sumă

și în momentul în care soldul de motorină din antrepozitul vamal a rămas de cca

7 ori mai mic, respectiv de 1375 tone.

De aceea, Curtea a

considerat că scrisoarea de garanție nr. X2 era într-un cuantum și durată de

valabilitate suficientă pentru a asigura garantarea obligațiilor vamale

Cu privire la

stabilirea la plată a accizelor și a TVA aferente stocului de motorină, organul

de soluționare a reținut că: "drepturile de import reprezintă drepturi

vamale și taxe cu efect echivalent prevăzute la importul de mărfuri, iar

potrivit art. 287 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României",

stabilind că dispozițiile legale invocate se aplică și TVA și accizelor.

Dar, conform art. 20

alin. (1) din Regulamentul CEE nr. 2913/ 1992: "Drepturile legal datorate

la apariția unei datorii vamale se bazează pe Tariful Vamal al Comunităților

Europene".

În consecință,

autoritatea vamală ar fi putut să calculeze drepturi vamale de plată în sarcina

SC O.T. SA doar dacă acestea au fost calculate pentru taxele vamale aferente

clasificării tarifare a mărfurilor.

Pe de altă parte, în

conformitate cu prevederile art. 131 lit. a) de la Titlul VI din C. fisc.,

importul de bunuri reprezintă:

"intrarea pe

teritoriul Comunității de bunuri care nu se află în liberă circulație, în

înțelesul art. 124 din Tratatul de înființare a Comunității Europene".

În conformitate cu

prevederile art. 144 alin. (1) lit. a) pct. 3 și 4 din C. fisc., sunt scutite

de taxe următoarele:

"a) livrarea de

bunuri care urmează:

într-o zona liberă sau într-un antrepozit liber;

regim de antrepozit vamal".

Motorina rămasă în

stoc, respectiv cantitatea de 1375 tone, era în antrepozitul vamal și exista

solicitarea transmisă de SC O.T. SA din data de 27 decembrie 2010 să rămână în

cadrul aceluiași antrepozit vamal, prelungindu-se doar termenul de închidere al

acestuia, iar pe de alta parte, în 31 decembrie 2010 SC O.T. SA a solicitat

plasarea stocului de motorina în "zona portului liber" (în zona cu

statut de zonă liberă sau antrepozit liber al portului Constanța) în rezervorul

numărul 16/P.

În mod nelegal,

autoritatea vamală, fără a ține cont de prevederile legale din Codul fiscal de

la Titlul VI Secțiunea "Scutiri speciale legate de traficul internațional

de bunuri", întocmește Decizia de regularizare nr. 1 din 4 ianuarie 2011

în baza procesului-verbal nr. 37 din aceeași zi, fără a comunica anterior emiterii

deciziei de regularizare măsura închiderii din oficiu a regimului de

antrepozitare vamală și fără a solicita eventuale obiecțiuni.

Pe de altă parte, în

conformitate cu prevederile art. 206

2

de la Titlul VII din C. fisc.,

promovat prin Legea nr. 571/2003:

"Accizele

armonizate sunt taxe speciale percepute direct sau indirect asupra consumului

următoarelor produse:

a) alcool și băuturi

alcoolice;

b) tutun prelucrat;

c) produse energetice

și electricitate".

În conformitate cu

prevederile art. 206

6

din C. fisc.:

"(1) Accizele

devin exigibile în momentul eliberării pentru consum și în statul membru în

care se face eliberarea pentru consum.

(2) Condițiile de

exigibilitate și nivelul accizelor care urmează sa fie aplicate sunt cele în

vigoare la data la care accizele devin exigibile în statul membru în care are

loc eliberarea pentru consum".

La data întocmirii

deciziei de regularizare cele 1375 tone de motorină din antrepozitul SC O.T. SA

nu fuseseră eliberate pentru consum și nu a fost constatată nicio pierdere sau

lipsă de produs accizabil care să justifice măsura exigibilității accizei

aferente.

Stocul de motorină a

fost introdus în consum de abia la data de 22 noiembrie 2011 când reclamanta a

vândut către societatea înființată de ea, respectiv D.P. SRL astfel că de abia

de la acesta dată a intervenit exigibilitatea accizelor.

Pe de altă parte, în

ceea ce privește obligarea la plata TVA, deși obligația fiscală a fost impusă

antrepozitarului, decizia de regularizare vizându-l pe acesta, suma care a fost

reținută de autoritatea vamală drept TVA pentru stocul de motorină a fost

obținută prin executarea scrisorii de garanție bancară furnizată de reclamantă.

Autoritatea vamală a

impus o obligație fiscală unui contribuabil și a executat pentru respectiva

sumă o altă entitate care nici nu are reprezentare fiscală în România.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs Agenția Națională de Administrare Fiscală și

Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța, în numele

A.N.V. și în nume propriu.

I. În recursul

declarat de A.N.A.F. a fost invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. (hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii).

În motivele de recurs

s-a arătat că organele vamale au dispus închiderea din oficiu a regimului vamal

având în vedere că la termenul aprobat, societatea intimată nu a atribuit o

nouă destinație vamală admisă pentru marfa aflată în regim suspensiv.

Intimata a plasat sub

regim de antrepozit vamal cantitatea de 9.990.908 kg. motorină, având ca termen

de încheiere a operațiunii data de 28 decembrie 2010.

Prin două adrese

succesive, intimata-reclamantă a solicitat organelor vamale prelungirea

termenului de valabilitate a operațiunii de antrepozit fiscal, adrese în urma

cărora organele vamale au solicitat, în baza art. 198 din Regulamentul CEE nr.

2913/92 al Consiliului, o nouă scrisoare de garanție care să acopere noul

termen solicitat și eventualele demersuri ce ar fi necesare pentru executarea

acesteia în eventualitatea în care obligațiile fiscale ar fi devenit exigibile.

Intimata a refuzat să

depună o nouă scrisoare de garanție bancară până la finalizarea actului de

control, ceea ce a condus la respingerea cererii de prelungire a termenului de

încheiere a operațiunii de antrepozit fiscal, iar după expirarea termenului

inițial stabilit de către reclamantă s-au stabilit obligații vamale de plată,

fiind avute în vedere prevederile art. 84 lit. a) din Regulamentul CEE nr.

2913/92.

Prin adresele din 16

iunie 2010, din 24 septembrie 2010 și din 5 iulie 2010, organele vamale au

comunicat faptul că termenul pentru încheierea regimului trebuie să fie mai mic

cu 15 zile față de termenul de valabilitate a scrisorii de garanție, iar în

cazul prelungirii termenului va fi necesară o nouă scrisoare de garanție care

să corespundă cerințelor cu privire la termenul de valabilitate.

S-a considerat de

către recurentă că, în mod greșit, Curtea de Apel București a reținut că nu

există obligația legală de a furniza o scrisoare de garanție cu o durată de

valabilitate mai mare de 15 zile decât data închiderii regimului vamal deoarece

se impune acest termen datorită modalității greoaie de executare a garanțiilor

bancare.

Au fost invocate

adresele din 27 iulie 1999 și din 20 octombrie 2000 emise de Direcția Generală

a Vămilor (actualmente Autoritatea Națională a Vămilor), adrese în care s-a

precizat modul de urmărire și executare a scrisorilor de garanție bancară.

Demersul pentru executarea garanției va fi efectuat cu minimum 15 zile înainte

de expirarea valabilității scrisorii de garanție, pentru a ajunge în timp util

la banca emitentă.

În cauză, cererea de

executare a scrisorii de garanție bancară nr. X3 a fost transmisă băncii

emitente atât prin fax cât și prin poștă, dar a fost pusă în aplicare după un

timp relativ mare și în urma unei corespondențe susținute.

A fost criticată

soluția instanței de fond în ceea ce privește inexistența unei datorii vamale.

Au fost invocate

prevederile art. 84 și 89 din Registrul CEE nr. 2913/1992 și art. 119 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 86/2006.

Potrivit art. 108

alin. (2) C. vam. comunitar, în cazuri excepționale, autoritățile vamale pot

stabili un termen până la care antrepozitarul trebuie să atribuie mărfurilor o

nouă destinație vamală, iar în speță, termenul acordat pentru încheierea

regimului vamal a fost data de 28 octombrie 2010.

Recurenta a apreciat

că nu poate fi reținută opinia instanței potrivit căreia autoritatea vamală a

încălcat prevederile art. 89 alin. (2) C. vam. comunitar cu referire la luarea

tuturor măsurilor necesare pentru reglementarea situației mărfurilor în cauză.

Prin adresa din 27

decembrie 2010, SC O.T. SA a solicitat vămii prelungirea termenului de

antrepozitar pentru soldul de 1375 tone motorină până la 5 ianuarie 2011, când

această cantitate urma să fie încărcată pe barja J. și scoasă din țară.

Cu privire la

stabilirea de plată a accizelor și a TVA aferente stocului de motorină,

recurenta a arătat că plata acestora se face potrivit art. 287 din Legea nr.

86/2006.

SC O.T. SA este

titularul de regim vamal și avea obligația prevăzută expres în autorizația

vamală de antrepozit dar din corespondența transmisă rezultă că nu a făcut

toate diligențele pentru prelungirea garanției corespunzătoare stocului de

marfă plasat în antrepozit vamal.

Pentru că intimata nu

a adus nici un argument pertinent referitor la nelegalitatea acestor acte

administrative fiscale, în mod greșit instanța de fond a admis cererea.

S-a solicitat

menținerea Hotărârii nr. 6078 din 26 octombrie 2012 în ceea ce privește

restituirea sumei de 1.227.723 RON reprezentând TVA și plata dobânzii de

181.620,12 RON, dar și modificarea ei în parte și respingerea acțiunii

reclamantei ca neîntemeiată.

II. În recursul

declarat de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța au

fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

(hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii) și art. 304

1

C.

proc. civ.

În cadrul motivelor

de recurs recurenta D.R.A.O.V. Constanța a prezentat situația de fapt și s-a

subliniat că termenul de valabilitate a operațiunii - 28 decembrie 2010 nu a

coincis cu o zi de sărbătoare legală, iar cu adresa din 31 decembrie 2010 SC

O.T. a informat autoritatea vamală că D. va transmite un addendum la S. în data

de 3 ianuarie 2011 pentru a se evita executarea S. existentă, astfel că

operațiunea de antrepozitare nu a fost încheiată din oficiu pe data de 3

ianuarie 2011.

Până la data

încheierii actului de control, S. (addendum) nu a fost prezentată, motiv pentru

care solicitarea de prelungire a termenului de încheiere a operațiunii nu a

fost favorabilă, operațiunea vamală fiind încheiată din oficiu cu stabilirea în

sarcina reclamantei de obligații fiscale reprezentând accize și TVA în vamă.

În data de 6 ianuarie

2011 solicitarea de plată a vămii ajunge în original la banca emitentă a S. iar

I. Bank a emis un amendament la S. din 14 octombrie 2010 prin care s-a majorat

valoarea garanției cu suma de 18.828.118 RON rezultând o sumă totală de

35.122.127 RON, iar valabilitatea garanției a fost prelungită până la data de

15 iunie 2011 pentru 23.00 tone metrice motorină, dar această garanție

suplimentară a fost depusă la 6 ianuarie 2011, ulterior emiterii actului de

control contestat.

Referitor la

aspectele de ordin procedural, s-a apreciat de către recurentă că, în mod

greșit, instanța de fond a reținut că ar fi fost încălcat dreptul de a fi

ascultat al contribuabilului.

Actul contestat a

fost emis în baza Ordinului nr. 7521/2006 pentru aprobarea Normelor

metodologice privind realizarea supravegherii și controlului vamal ulterior și

au fost respectate prevederile art. 26, 78 alin. (1) și (2) din acest ordin.

Cu privire la cele

reținute de instanța de fond referitor la regimul vamal și constituirea

garanției vamale, recurenta a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 89,

art. 108 alin. (8), art. 88, art. 198 și art. 189 alin. (1) din Regulamentul

CEE nr. 2913/1992 și că pentru încheierea regimului vamal de antrepozitare,

reclamanta avea posibilitatea ori de a acorda mărfurilor o nouă destinație

vamală în termenul stabilit, ori de a prelungi termenul de antrepozitare în

condițiile comunicate de autoritatea vamală.

Prin prezentarea

scrisorii de garanție bancară nr. X2 emisă de I. Bank din ordinul reclamantei,

se dovedește că ambele societăți (antrepozitarul și proprietarul mărfii)

cunoșteau dispozițiile privind garantarea și a altor obligații fiscale în afară

de taxele vamale.

În ceea ce privește

obligația legală de a furniza o scrisoare de garanție cu o durată de

valabilitate mai mare de 15 zile decât data de încheiere a regimului vamal,

contrar celor susținute de instanța de fond, recurenta a arătat că termenele de

încheiere a regimului vamal corespunzătoare declarațiilor vamale de

antrepozitare au fost stabilite de autoritatea vamală, conform prevederilor art.

198 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 și ținând cont de precizările din

adresele D.G.V. (A.N.V.) din  27 iulie 1999 și din 20 octombrie 2000.

Au fost prezentat

demersurile făcute de autoritatea vamală pentru executarea scrisorii de

garanție bancară și din care rezultă dificultățile întâmpinate la executarea

garanției bancare și care justifică instituirea unui termen pentru operațiunea

de antrepozitare mai mic cu 15 zile decât valabilitatea scrisorii de garanție

bancară.

În ceea ce privește

nașterea datoriei vamale, recurenta a precizat că, în raport de art. 108 alin.

(2) C. vam. comunitar, autoritățile vamale au latitudinea de a stabili cazurile

excepționale care impun acordarea unui termen pentru încheierea operațiunii

vamale, fără a arăta expres și limitativ care sunt aceste cazuri excepționale

și fără a impune organului de control vamal obligativitatea exemplificării și

motivării reținerii unor asemenea cazuri.

În speță, s-a făcut

aplicarea prevederilor art. 204 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CEE nr.

2913/1992 și, contrar celor reținute de instanța de fond, autoritatea vamală a

făcut aplicarea prevederilor art. 89 alin. (2) C. vam. comunitar cu referire la

luarea tuturor măsurilor necesare pentru reglementarea situației mărfurilor în

cauză și prin neacordarea unei noi destinații vamale mărfurilor aflate în

antrepozitul vamal a luat naștere în sarcina reclamantei datoria vamală

reprezentând drepturile de import ca drepturi vamale și taxe cu efect

echivalent la importul de mărfuri - accize și TVA în vamă.

Cu privire la

aspectele reținute referitoare la întrunirea condițiilor pentru transferul

cantității de 1.352 tone din stoc în zona liberă fără plată taxe, s-a arătat că

solicitarea de transfer în zona liberă a motorinei aflate în stoc nu a fost

făcută în cadrul termenului de valabilitate a declarației vamale de către

antrepozitar.

SC O.T. a informat

prin adresa din  4 ianuarie 2011 încărcarea a cca 1352 tone motorină aparținând

D.P., dar nu s-a făcut dovada că aceasta a fost depusă anterior întocmirii

deciziei pentru regularizarea situației, iar permisia de încărcare nu poate fi

considerată mijloc de probă.

Tot greșit, apreciază

recurenta, a reținut instanța de fond că autoritatea vamală ar fi impus o

obligație fiscală unui contribuabil și a executat o altă entitate care nu are

nicio reprezentare fiscală în România întrucât, din actele dosarului, rezultă

că Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare

stabilite de controlul vamal au căzut în sarcina SC O.T., în calitate de declarant

vamal, în numele și pe seama reclamantei D.P. LTD.

S-a solicitat

admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii în

tot a acțiunii formulate, respectiv, menținerea în totalitate a Deciziei de

soluționare nr. 393 din 10 octombrie 2011 emisă de D.G.S.C. și a Deciziei

pentru regularizarea situației nr. 1 din 4 ianuarie 2011 și a procesului-verbal

de control din 4 ianuarie 2011 emis de Direcția Județeană pentru Accize și

Operațiuni Vamale Constanța, ca fiind temeinice și legale.

Intimata D.P. PTE LTD

a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursurilor formulate ca

nefondate, menținerea ca legală și temeinică a Sentinței civile nr. 6078 din 26

octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și

fiscal și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

de recurs

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va

respinge recursurile declarate pentru următoarele motive ce vor fi analizate

grupat, având în vedere că unele dintre critici sunt comune în cele două

recursuri.

Instanța de fond a

fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a procesului-verbal de

control nr. 37 din 4 ianuarie 2011 emis de A.N.A.F. - A.N.V. - Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța și a Deciziei nr. 1 din 4 ianuarie

2011, prin care s-a stabilit în sarcina antrepozitarului fiscal plata sumei de

3.263.830 RON din care 2.036.107 RON accize și 1.227.723 RON TVA și a Deciziei

de soluționare a contestației nr. 393 din 10 octombrie 2011 emisă de D.G.S.C.

din cadrul A.N.A.F.

S-a solicitat, în

același timp, restituirea sumei de 1.227.723 TVA și achitarea dobânzii legale

pentru suma de 2.036.107 RON reprezentând valoarea accizei executate în mod

nelegal - 181.620,12 RON.

În raport de soluția

adoptată de instanța de fond și în condițiile în care, prin recursurile

declarate, este criticată numai soluția instanței de fond în privința anulării

procesului-verbal de control din 4 ianuarie 2011, Decizia nr. 1 din 4 ianuarie

2011 și a Deciziei nr. 393 din 10 octombrie 2011, se constată că respingerea

capetelor de cerere privind restituirea sumei de 1.227.723 RON TVA și plata

dobânzii legale de 181.620,12 RON pentru lipsa calității procesuale pasive a A.N.A.F.

și prin admiterea excepției inadmisibilității este definitivă și se bucură de

puterea de lucru judecat.

Actele contestate în

cauză (Procesul-verbal nr. 37/2011 și Decizia nr. 1/2011) au fost emise de

autoritatea vamală prin încheierea din oficiu a regimului de antrepozit vamal,

deoarece la expirarea termenului aprobat, nu s-a atribuit o nouă destinație

vamală pentru marfa aflată în regim suspensiv.

Cantitatea de

motorină de 9.990.908 kg, a fost plasată de reclamantă, prin intermediul O.T.

SA în regim de antrepozitare fiscală la data de 20 octombrie 2010 și a fost

emisă scrisoarea de garanție bancară nr. X2 de către I. Bank cu termen de

valabilitate până la data de 12 ianuarie 2011 și în valoare de 16.294.009 RON

pentru a garanta plasarea sub antrepozit vamal a cantității de 11.000 tone

motorină.

La data de 27

decembrie 2010, O.T. SA a solicitat pentru cantitatea rămasă în stoc (circa

1.375 tone motorină), prelungirea termenului de închidere a operațiunii până la

data de 5 ianuarie 2011, dar organele vamale au solicitat, la 29 decembrie

2011, în temeiul art. 198 din Regulamentul CEE nr. 2913/92, prelungirea sau

înlocuirea, până la 31 decembrie 2010, a scrisorii de garanție bancară.

O.T. a solicitat, din

nou, la 30 decembrie 2010, prelungirea termenului până la 5 ianuarie 2011

pentru că motorina urma să fie încărcată pe nava J. și tranzitată către Serbia.

Pentru că nu a fost

prezentată o nouă scrisoare de garanție bancară sau prelungirea cele existente

au fost emise Procesul-verbal nr. 37/2010 și Decizia nr. 1/2010 și nu s-a

prelungit termenul de închidere al regimului de antrepozit fiscal de către

organele vamale.

Instanța de fond a

considerat că nu există o obligație legală de a furniza o scrisoare de garanție

cu o durată de valabilitate cu 15 zile mai mare decât data de închidere a

regimului vamal a cărei aprobare se cere, dar criticile din cele două recursuri

referitoare la aceste susțineri sunt nefondate.

Antrepozitarul O.T.

SA a apreciat că nu se impune prelungirea sau înlocuirea scrisorii de garanție

bancară pentru a se putea dispune prelungirea termenului până la 5 ianuarie

2011 față de termenul stabilit inițial - 28 decembrie 2010, având în vedere că

scrisoarea de garanție X2 emisă de I. Bank era valabilă până la 12 ianuarie

2010 și era suficientă pentru cele 1375 tone rămase în stoc.

Autoritățile vamale

au apreciat, ca și organul de soluționare a contestației, că se impune fie

prelungirea măsurii cu un termen de minim 15 zile mai mare decât termenul până

la care se solicită prelungirea, fie emiterea unei noi scrisori care să

respecte aceiași condiție.

Așa cum a arătat și

instanța de fond, iar recurentele nu au susținut contrariul, nu există nicio

dispoziție legală în legislația comunitară sau națională care să prevadă ca

scrisoarea de garanție bancară pentru a garanta plasarea unor bunuri într-un

antrepozit vamal să fie valabilă cu cel puțin 15 zile mai mult decât termenul

de închidere a antrepozitului vamal.

Art. 198 din

Regulamentul CEE nr. 2913/1992 nu vizează instituirea unui asemenea termen, așa

cum susțin recurentele în motivele de recurs.

Potrivit art. 198 din

Regulamentul CEE nr. 2913/1992, acest text dă posibilitatea organelor vamale de

a cere constituirea unei garanții suplimentare sau înlocuirea garanției, dar

numai dacă sunt îndeplinite anumite condiții alternative:

- când garanția

constituită nu asigură plata datoriei vamale;

- când aceasta nu mai

este sigură sau suficientă pentru asigurarea plății.

Or, niciuna din cele

două condiții alternative nu este îndeplinită și nici nu justifică cerința

privind termenul de 15 zile mai mare al valabilității scrisorii de garanție

față de termenul de închidere a regimului de antrepozit fiscal.

Ambele recurente au

făcut trimiteri la conținutul adreselor din 27 iulie 1999 și din 20 octombrie

2010 emise de fosta Direcție Generală a Vămilor, dar acestea nu pot constitui

acte administrative cu caracter normativ, în baza cărora să fie dispuse măsuri,

iar "dificultățile întâmpinate la executarea garanției bancare"

invocate de recurenta A.N.V. - D.R.A.O.V. Constanța pot determina eventual

modificări legislative care să consacre obligativitatea respectării acestui

termen de către toți contribuabilii.

Chiar dacă recurenta

A.N.V. - D.R.A.O.V. încearcă să justifice măsura încheierii din oficiu pentru

lipsa scrisorii de garanție sau prelungirea ei pentru termenul din 5 ianuarie

2011 și pentru că anterior societatea era avizată despre modalitatea de

stabilire a termenelor, totuși aceasta nu poate substitui lipsa unui temei

legal pentru instituirea acestui termen.

În ambele recursuri

s-au adus critici soluției instanței de fond în ceea ce privește nașterea

datoriei vamale, dar și acestea sunt nefondate.

Potrivit art. 108

alin. (1) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 privind Codul vamal comunitar:

"Mărfurile pot rămâne în regim de antrepozit vamal pe timp nelimitate. Cu

toate acestea, în cazuri excepționale, autoritățile vamale pot stabili un

termen până la care antrepozitarul trebuie să atribuie mărfurilor o nouă

destinație vamală".

În speță, termenul de

încheiere a regimului vamal suspensiv a fost stabilit pentru data de 28

decembrie 2010.

S-a susținut că

închiderea din oficiu și stabilirea datoriei vamale s-a făcut în conformitate

cu prevederile art. 204 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992

potrivit cărora: "O datorie vamală la import ia naștere prin: a)

neexecutarea uneia dintre obligațiile care rezultă în privința mărfurilor

supuse drepturilor de import din depozitarea lor temporară sau din utilizarea

regimului vamal sub care sunt plasate".

Deși în motivele de

recurs s-a făcut trimitere și la obligația, nerespectată de reclamantă, de a

acorda în termenul stabilit o altă destinație vamală, în actele contestate s-a

justificat închiderea regimului vamal prin imposibilitatea de prelungire a

termenul de închidere pentru lipsa unei noi scrisori de garanție bancară sau

prelungirea celei deja existente.

Or, așa cum am arătat

anterior, nu se putea respinge o cerere de acordare a prelungirii termenului

până la 5 ianuarie 2011, în condițiile în care stocul rămas era de cca 1375

tone motorină, iar scrisoarea de garanție prezentată inițial, cu valabilitate

până la 12 ianuarie 2011, garanta plasarea sub antrepozit fiscal a unei

cantități de 11.000 tone motorină.

Mai mult,

intimata-reclamantă, prin intermediul antrepozitarului fiscal - O.T. SA, la 31

decembrie 2010 și-a arătat disponibilitatea de a da curs solicitării

autorității vamale și a informat autoritatea că va transmite un addendum la

scrisoarea de garanție bancară existentă la 3 ianuarie 2011, având în vedere

perioada sărbătorilor de iarnă.

De altfel, pentru a

dovedi buna-credință a contribuabilului, la 6 ianuarie 2011 a și fost depus

suplimentul la scrisoarea de garanție bancară și garanția a fost prelungită

până la 15 iunie 2011.

Cu toate acestea, la

4 ianuarie 2011, autoritățile vamale au procedat la închiderea din oficiu a

regimului vamal suspensiv, deși nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 204 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992, ci se impunea

prelungirea termenului de închidere, așa cum a solicitat intimata-reclamantă

prin antrepozitarul O.T. în lipsa unui temei legal care să impună existența

unei sesizări de garanție bancară care să fie valabilă cu cel puțin 15 zile mai

mult decât termenul de închidere a autorității vamale și având în vedere că

până la 12 ianuarie 2011 era valabilă scrisoarea de garanție X2, în valoare de

16.294.009 RON deși stocul de motorină rămas era de cca 1375 tone.

Toate acestea

dovedesc faptul că organele vamale nu au respectat un principiu fundamental al

dreptului comunitar, cel al proporționalității.

Acest principiu este

cunoscut de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și presupune

obligația autorității publice de a luat acele măsuri care sunt necesare pentru

atingerea scopului urmărit.

Jurisprudența Curții

de Justiție a Uniunii Europene este direct aplicabilă de judecătorul național

în baza art. 148 alin. (2) din Constituția României, iar nerespectarea acestui

principiu poate fi constatată de judecător și se poate dispune anularea unui

act al autorității încheiat cu nerespectarea acestui principiu.

Nici criticile din

motivele de recurs referitoare la susținerile instanței de fond privind

transferul cantității de 1352 tone în zona liberă fără taxe nu sunt fondate.

O.T. SA a solicitat,

la 31 decembrie 2010, ca motorina rămasă în stoc, de 1375 tone, să fie

transferată în "zona port cu facilități vamale" pentru a fi încărcată

la 4 ianuarie 2011 pe barja J., dar autoritățile vamale nu au dat nici un

răspuns acestei solicitări, deși era întemeiată, în raport de dispozițiile art.

169 și art. 170 alin. (2) lit. a) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992.

În motivele de recurs

s-a justificat refuzul de a da curs solicitării privind transferul în zona

liberă prin expirarea termenului acordat conform declarației vamale de

antrepozitare.

Însă, în condițiile

în care s-a apreciat că refuzul autorității vamale de a prelungi termenul de

încheiere a regimului vamal suspensiv a fost nejustificat pentru că nu se

impunea prelungirea valabilității scrisorii de garanție sau o nouă scrisoare de

garanție pentru cele 1375 tone motorină rămasă în stoc la 28 decembrie 2010,

pentru aceleași considerente va fi constatat că și refuzul de a aproba

transferul celor 1375 tone din stoc în zona liberă este nejustificat.

Referitor la aspectele

de ordin procedural reținute de instanța de fond și criticate în motivele de

recurs, se constată că sunt nefondate.

Recurenta D.R.A.O.V.

Constanța a arătat că au fost respectate dispozițiile din Ordinul nr. 7521/2006

pentru aprobarea Normelor metodologice privind realizarea supravegherii și

controlului vamal ulterior, însă, chiar dacă s-ar aprecia că sunt incidente

numai aceste dispoziții, se poate constata că ele nu au fost respectate.

Astfel, potrivit art.

63 alin. (1) din Ordinul nr. 4521/2006: "Procesul-verbal de control este

un act bilateral care se semnează de către organul de control și de persoana

controlată sau de reprezentantul legal al persoanei, în cazul controlului vamal

al mărfurilor ori bunurilor", iar conform art. 63 alin. (6) din același act

normativ se prevede că "Persoana fizică sau reprezentantul legal al

persoanei juridice va fi informat pe parcursul desfășurării controlului asupra

constatărilor rezultate din acesta".

Dispozițiile art. 63

alin. (6) din acest ordin reprezintă chiar o consacrare a principiului enunțat

în art. 9 alin. (1) C. proc. fisc. - "dreptul de a fi ascultat", dar

în cauză nu rezultă respectarea acestor prevederi, astfel că soluția instanței

de fond este legală și temeinică și sub acest aspect.

Apreciind că soluția

instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ.

raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi respinse recursurile ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și de Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța în numele și pe seama Autoritatea

Națională a Vămilor, dar și în numele Direcției Județene pentru Accize și

Operațiuni Vamale Constanța (în prezent Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice

Constanța) împotriva Sentinței civile nr. 6078 din 26 octombrie 2012 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 decembrie 2013.

Procesat

de GGC - NN