Decizia nr. 5120/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Circumstanțele cauzei 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2014 la data de 12.08.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Agenția National de Administrare Fiscala - Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor și Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regionala pentru Accize și Operațiuni Vamale București, potrivit dispozițiilor Art. 218 alin. (2) din Codul de Procedura Fiscală, coroborate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare, a solicitat ca prin hotararea ce se va pronunța să se dispună: - anularea Deciziei nr. 75/25.03.2014 prin care Agenția Naționala de Administrare Fiscala - Direcția Generala de Soluționare a Contestatiilor a respins recursul grațios al reclamantei înregistrat la autoritatea administrativă competentă sub nr. x/18.09.2013, prin care a contestat Decizia de admitere în parte a cererii de restituire a accizelor nr. 215/24.07.2013 emisa în baza Procesului Verbal nr. x/23.07.2013, ambele emise de DRAOV București, comunicate societatii la data de 24.07.2013 și înregistrate la serviciul registratura sub nr. x/24.07.2013 și respectiv nr. 31192/24.07.2013, soluție prin care organul administrativ a mentinut Decizia prin care a fost aprobata la restituire acciza în sumă de 1.590.137,00 RON și a respins la restituire acciza în sumă de 4.350.763,69 RON; - anularea parțială a Deciziei nr. 215/24.07.2013 și a Procesului-verbal nr. x/23.07.2013, ambele emise de DRAOV București drept nelegale si neîntemeiate, în sensul anulării dispoziției prin care acciza în sumă de 4.350.763,69 RON a fost respinsă la restituire; - admiterea cererii de restituire a accizei în sumă de 4.350.763,69 RON si, pe cale de consecința, obligarea pârâtelor să emită o decizie de admitere a cererii de restituire a accizei în sumă de 4.350.763,69 RON, compusă din: 2.019.189 RON - acciză solicitată prin cererea nr. x/24.10.2011, soluționată de DRAOV București prin Procesul-verbal nr. x/26.04.2012 și 2.331.574,69 RON - acciză solicitată prin cererile nr. x/23.03.2012 și nr. y/26.04.2012, ce nu au fost verificate anterior; - obligarea pârâtelor la restituirea către reclamantă a accizei în sumă de 4.350.763,69 RON; - obligarea în solidar a pârâtelor la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză. 1.

Hotărârile pronunțate în cauză Prin sentința civilă nr. 735 din 16.03.2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București (succesor al Autorității Naționale a Vămilor - Direcția Regională Pentru Accize și Operațiuni Vamale București), ca neîntemeiată. În calea de atac a recursului promovată de reclamanta S.C. A. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1905 din 23 mai 2017, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 735 din 16 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și pe cale de conscință, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În fond, după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 4159 din 6 noiembrie 2017, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București (succesor al Autorității Naționale a Vămilor - Direcția Regională Pentru Accize și Operațiuni Vamale București) și pe cale de consecință: - a anulat Decizia nr. 75/25.03.2014 de soluționare a contestației, în parte Decizia nr. 215/24.07.2013, precum și Procesul-verbal nr. x/23.07.2013 cu privire la dispoziția de respingere la restituire a accizelor în valoare de 4.350.763,69 RON; - a obligat pârâtele să restituie în favoarea reclamantei contravaloarea accizelor în cuantum total de 4.350.763,69 RON prin emiterea unei decizii de admitere a cererilor de restituire a accizelor cu privire la această sumă, după cum urmează: suma de 2.019.189 RON reprezentând accize solicitate prin cererea nr. x/24.10.2011 și suma de 2.331.574,69 RON reprezentând accize solicitate prin cererile nr. x/23.03.2012 și nr. y/26.04.2012. 1.

Calea de atac exercitată și motivele de recurs înfățișate. 1.3.1. Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală (în continuare ANAF) a declarat recurs împotriva acestei sentințe, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că, încălcând atribuțiile puterii judecătorești, instanța de fond s-a substituit organului fiscal competent cu restituirea de accize dispunând obligarea pârâtelor la restituirea în favoarea reclamantei a contravalorii accizelor, prin emiterea unei decizii de admitere a cererilor de restituire a accizelor. Instanța a dispus aceasta soluție fără a ține seama de împrejurarea că organul fiscal competent nu a avut posibilitatea să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de restituire, având în vedere că acestea s-au pronunțat doar cu privire la depunerea în termen a cererii de restituire a accizelor. În plus, ANAF nu are competența, potrivit legii, să emită decizie de admitere a cererilor de restituire a accizelor, fiind citată în cauză pe motiv că a emis, prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, din structura ANAF, decizia de soluționare a contestației administrative. Potrivit legii, orice operațiune de restituire trebuie să fie avizată de către organul fiscal competent care are obligația de a ține seama de prevederile legale în materie și de a stabili în final dacă sumele solicitate pot fi restituite sau nu, potrivit dispozițiilor stabilite în acest sens de Codul fiscal și Normele Metodologice de aplicare a acestuia. În aceste condiții, recurenta consideră că instanța de fond era ținută de respectarea normelor fiscale și procedurale, în sensul de a da posibilitatea autorității fiscale teritoriale competente, DGAMC, la emiterea actului administrativ, după verificarea documentației doveditoare, respectiv copia facturilor de achiziție, dovada plății accizelor către furnizor și dovada cantităților efectiv utilizate în scopul pentru care se acordă scutirea, în caz contrar încălcându-se prevederile ce stabilesc această competență în sarcina organului fiscal. Instanța de fond, a menționat recurenta, nu a făcut, în realitate, o analiza a înscrisurilor justificative (atributul organului fiscal), întrucât din cuprinsul sentinței atacate nu rezultă acesta aspect, limitându-se, de fapt, să preia susținerile reclamantei. Astfel, în cazul de față, nu se pune în discuție un refuz al autorității vamale, ci o nejustificare a situației de fapt de către reclamantă care constă în nedepunerea în termen a documentației așa cum au fost solicitată la momentul respectiv, de către autoritatea vamală. Prin urmare, consideră recurenta, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 206 Ʌ 58 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborate cu cele ale pct. 111 alin. (37)-39 și alin. (43)-45 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 care reglementează modalitatea de scutire de la plata accizelor pentru produsele alcoolice denaturate și utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate consumului uman, precum și condițiile concrete de acordare a acestei scutiri. De asemenea, învederează recurenta, era de competența organului fiscal, și nu direct a instanței de judecata, aplicarea prevederilor pct. 111 alin. (38) lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, prin care legiuitorul a prevăzut ca cererea de restituire de accize să fie însoțită de dovada cantității utilizate în scopul pentru care se acordă scutirea. 1.3.2. Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a declarat, la rândul său, recurs împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, criticând-o pentru nelegalitate, astfel că, menționând că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, în ceea ce privește cererea de restituire a accizelor în ansamblul ei și invocând încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate. Soluția instanței de fond, menționează recurenta, nu are o fundamentare legală și nu ține cont de prevederile reorganizării ANAF care a avut loc în anul 2013 și care prin OPANAF nr. 2594 din 29.08.2013 - Capitolul I, care face parte integrantă din H.G. nr. 520/2013 și O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea ANAF, s-au dispus "măsurile specifice pentru predarea - primirea acțiunilor de inspecție fiscală privind acciza între structurile Autorității Naționale a Vămilor și structurile competente ale Agenției Naționale de Administrare Fiscală, inclusiv în ceea ce privește documentarul și personalul de specialitate". Raportul juridic obligațional și implicit cel fiscal, trebuia să fie stabilit de către instanța de fond între DGAMC pe de o parte, și reclamanta S.C. A. S.R.L. pe de altă parte, motiv pentru recurenta invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a DGRFP București, care a preluat prin absorție prin fuziune Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București. În ceea ce privește reținerea instanței de fond cu privire la faptul că autoritatea vamală și cea fiscală nu au adus critici cu privire la documentația depusă de petentă, recurenta precizează că această documentație, depusă după termenul prevăzut de legislația în vigoare, nu a fost verificată de organul vamal, aceasta urmând a face obiectul verificărilor care vor avea loc pentru emiterea decizie de admitere sau nu a cererii de restituire a accizelor de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, autoritate fiscală teritorială care administrează din punct de vedere fiscal societatea reclamantă. Potrivit legislației în vigoare, precizează recurenta, momentul de la care curge termenul pentru depunerea cererii de restituire a accizelor este acela când sunt întrunite toate condițiile legale pentru a beneficia de restituirea accizelor, aspect de care instanța de fond nu a ținut cont, iar pe de altă parte, obligarea autorităților fiscale la emiterea unei decizii de admitere a cererilor de restituire a accizelor pentru suma totală de 4.350.763,69 RON poate avea loc numai după verificarea documentației doveditoare, respectiv copia facturilor de achiziție, dovada plății accizelor către furnizor și dovada cantităților efectiv utilizate în scopul pentru care se acordă scutirea. În ceea ce privește dispozitivul hotărârii atacate, referitor la emiterea de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin actuala Direcție Regională Vamală București, a deciziei de restituire, recurenta a conchis precizând că acesta este lipsit de conținut, întrucât Direcția Regională Vamală București nu mai are atribuțiuni în acest sens după reorganizarea ANAF din anul 2013 și nici ANAF, prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. 1.

Apărările intimatei-reclamante. Prin întâmpinarea depusă, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate. Pe aspectul pretinsei depășiri a atribuțiilor instanței, pe considerentul că organele ANAF nu ar putea fi obligate să restituie acciza pentru că nu ar fi procedat la o analiză pe fond a cererilor de restituire a accizei și că acestea ar fi fost respinse de plano drept tardiv formulate, intimata a menționat că recurentele contrazic procesele-verbale emise chiar de către organele proprii de control. Fiscul nu doar că a verificat pe fond toate cererile sale ce fac obiectul acestui dosar, dar pentru o parte din aceste cereri organele ANAF au efectuat două rânduri de controale, un control anticipat concluzionat prin Procesul Verbal nr. x/26.04.2012 și un al doilea control subsecvent soldat cu Decizia nr. 215/24.07.2013, ambele analizând în detaliu, pe fond, cererile de restituire accize, astfel cum se poate constata din aceste acte depuse la dosarul cauzei, fără a reține vreun fine de neprimire pe condiții de fond, precizează intimata. Având în vedere și faptul că recurentele nu au contestat niciodată aceste aspecte în cursul judecății, hotărârea pronunțată de judecătorul fondului în rejudecare nu poate fi criticată pe aspectul depășirii atribuțiilor instanțelor de judecată. Pe aspectul excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată pentru prima dată în recurs după casare, la finalul celui de-al doilea ciclu procesual, direct în fața Curții de Casație, se arată în cuprinsul întâmpinării, recurentele încearcă să critice practic toate hotărârile pronunțate în ultimii 4 ani, în 2 cicluri procesuale, invocând-și propria culpă. Indiferent de reorganizările interne pur discreționare la nivelul ANAF, intimata menționează că nu se putea îndrepta împotriva altor entități, altele decât cele care i-au refuzat fără temei drepturile legale, încălcând, astfel cum au stabilit deja atât Înalta Curte cât și Curtea de Apel București, interesele legitime și nesocotind dreptul comunitar în materie. Este evident, în opinia intimatei, că invocarea tardivă, la acest moment procesual, a excepției relative a lipsei calității procesuale pasive a uneia dintre recurente, pentru a încerca o critică a hotărârii recurate, nu poate fi primită și nu poate constitui un motiv de recurs în sine. Cu privire la critica conform căreia hotărârea fondului în rejudecare ar fi lipsită de obiect, intimata precizează că toate drepturile și obligațiile entității transferate/preluate/reorganizate în cadrul ANAF se transferă și se preiau in corpore prin efectul legii de către entitatea din cadrul ANAF către care au fost transferate atribuțiile, inclusiv obligația de a achita sumele către aceasta, în executarea dispozitivului hotărârii fondului din rejudecare, din moment ce recurentele vorbesc de "fuziune prin absorbție" ca mecanism de reorganizare internă între entitățile ANAF. 1.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 20 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței dedusă judecății, precum și prin raportare la criticile comune formulate de recurente, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, pentru considerentele ce succed: Preliminar, Înalta Curte precizează că reclamanta a înțeles să învestească instanța de fond cu efectuarea controlului de legalitate a actelor administrativ-fiscale emise de recurentele-pârâte, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se acorde prevalență efectivității dreptului la restituirea accizei, prin obligarea acestora la emiterea actului administrativ corespunzător, respectiv de admitere a cererilor având numerele de înregistrare x, cu privire la care organele fiscale competente au apreciat că nu au fost depuse în termenul legal, motiv care a stat la baza respingerii acestora. Înalta Curte reține, în privința contenciosului fiscal român, că acesta este un contencios de plină jurisdicție care permite instanței judecătorești să analizeze fondul cauzei atunci când organul administrativ nu a soluționat pe fond sau prin contestația administrativă cererea persoanei impozabile, în speță cererea reclamantei de restituire a accizelor. În acest cadru, soluția instanței de fond este perfect admisibilă față de dispozițiile art. 18 alin. (1), coroborat cu art. 8 alin. (1) și art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care consacră contenciosul de plină jurisdicție. Cu alte cuvinte, în cazul actelor administrative asimilate definite de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (nesoluționarea în termenul legal a unei cereri sau refuzul nejustificat de soluționare a cererii), instanța poate să impună autorității publice obligații de "a face", în sensul că aceasta va putea fi obligată să emită un anumit act administrativ la care reclamantul era îndreptățit sau să elibereze orice alt înscris necesar pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim pretins. Însă, atunci când autoritatea publică a emis deja un act administrativ considerat vătămător pentru reclamant, instanță este obligată să verifice în totalitate legalitatea actului dedus judecății și, în funcție de constatările sale, să îl anuleze total sau parțial sau să-l mențină. Instanța nu poate să retrimită actul administrativ autorității emitente, care s-a pronunțat deja o dată, în vederea reconsiderării lui. Așa cum, în situația actelor administrative asimilate, instanță de contencios administrativ nu poate hotărî conținutul actului și nici condițiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea, putând numai să oblige autoritatea publică să emită actul administrativ, întrucât în caz contrar s-ar încălca principiul separației puterilor în stat, tot în temeiul aceluiași principiu, instanța nu poate să retrimită organelor emitente cererea deja soluționată prin act administrativ emis de acestea, spre a se pronunța a doua oară asupra solicitării persoanei impozabile, o asemenea atribuție aparținând exclusiv instanței în etapa judiciară a contenciosului administrativ. În întreaga reglementare a Legii nr. 554/2004 nu există soluția casării cu trimitere către autoritățile publice emitente. Legea nr. 554/2005, art. 52 din Constituție, precum și dispozițiile speciale în materia soluționării contestațiilor în materie fiscală, cuprinse în art. 205-218 Codul de procedură fiscală, dau posibilitatea autorității publice fiscale să se pronunțe o singură dată asupra actului administrativ în procedura prealabilă administrativă. Actul pronunțat în procedura prealabilă va fi cenzurat de instanța judecătorească chiar și atunci când autoritatea publică nu s-a pronunțat pe fond. Aceasta cu atât mai mult cu cât procedura de soluționare a contestațiilor în materie fiscală este o procedură administrativă, care presupune parcurgerea ei ca o procedură prealabilă, astfel cum rezultă în mod expres din dispozițiile art. 205 Codul de procedură fiscală și din doctrina juridică în materie și nu o procedură administrativ-jurisdictională, ale cărei trăsături s-ar fi apropiat mai mult de judecata în primă instanță. Întreaga doctrină juridică în materie este consecventă în a aprecia cu privire la controlul pe care îl exercita instanțele judecătorești asupra activității autorităților administrative, în baza Legii contenciosului administrativ, în sensul că acesta este unul de plină jurisdicție, așa cum anterior s-a menționat. În aceste condiții, instanțele judecătorești pot să adopte orice măsură, având drept scop restabilirea legalității încălcate, dispunând astfel de o largă competență în cadrul controlului de legalitate a actelor administrative. De asemenea, Înalta Curte învederează jurisprudența constantă a secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul acesteia, conform căreia prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia controlul exercitat de instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecății, aceasta putând ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată. Prin urmare, din perspectiva celor menționate, instanța de recurs apreciază ca fiind nefondate criticile recurentelor referitoare la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de fond, acestea constituind simple alegațiuni lipsite de suport legal, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu își găsește incidența în cauză. În ceea ce privește lipsa de competență a recurentelor de a proceda la emiterea deciziei de admitere a cererilor de restituire a accizei anterior menționate, potrivit dispozitivului hotărârii pronunțată de instanța de fond, Înalta Curte reține că reclamanta a chemat în judecată, prin acțiunea introductivă, emitenții actelor administrativ-fiscale contestate, respectiv Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor - emitentul deciziei de soluționare a contestației administrative și Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București - emitentul deciziei de admitere în parte a cererilor de restituire a accizelor (începând cu data de 01.08.2013, în temeiul art. 10 alin. (5), art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 74/2013 și art. 23 alin. (2) din H.G. nr. 520/2013, fiind preluată, prin absorbție prin fuziune, de DGRFP București), la epoca emiterii celor două decizii ambele fiind structuri în cadrul ANAF. Reorganizarea aparatului fiscal, urmare a H.G. nr. 520/2013 și O.U.G. nr. 74/2013, având ca efect, printre altele, apariția unei noi structuri fiscale care administrează reclamanta din punct de vedere fiscal, respectiv Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, nu constituie un eveniment de natură a lipsi de obiect obligația emiterii deciziei de restituire a accizei, refuzată la restituire prin Decizia nr. 215/24.07.2013 emisă de autoritatea fiscală competentă la momentul respectiv, obligație stabilită de instanța de fond în sarcina pârâtelor. Desigur, constituie responsabilitatea recurentelor de a identifica resorturile necesare pentru îndeplinirea acestei obligații prin structura competentă la momentul punerii în executare a hotărârii judecătorești definitive, în condițiile în care prin actele normative anterior menționate s-au stabilit măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea ANAF, așadar structura competentă funcționând în cadrul aceluiași aparat fiscal. Prin urmare, excepția lipsei calității procesuale pasive a DGRFP București, invocată prin recursul aceleiași pârâte, nu constituie o veritabilă excepție, întrucât schimbarea competențelor de administrare fiscală a contribuabililor, în cursul soluționării litigiului, nu este de natură a lipsi pârâta de legitimare procesuală pasivă, în contextul în care aceasta este parte în raportul juridic litigios, prin preluarea Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale București, emitentul deciziei nr. 215/2013 prin care a fost soluționată cererea reclamantei de restituire a accizei. În fine, în ceea ce privește fondul cauzei, respectiv soluția instanței de fond de obligare a pârâților la restituirea accizelor în cuantum de 4.350.763,69 RON, prin emiterea unei decizii de admitere a cererilor de restituire, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentelor, că verificarea aspectelor de fond în privința cererilor de restituire a accizei respinse sunt consemnate expres chiar de către organele de inspecție și verificare ale ANAF în cuprinsul Procesului-Verbal nr. x/23.07.2013 aflat la dosarul cauzei, în cuprinsul căruia se consemnează că organele fiscale au verificat documentele anexate la dosarele de restituiri și anume: facturile fiscale de achiziții de la furnizori, note de recepție și constatare de diferențe; fișele de magazie; situațiile privind achizițiile de alcool etilic denaturat; situațiile privind consumurile lunare de alcool etilic denaturat în procesul de fabricație a diferitelor produse; registrul stocurilor de alcool etilic denaturat, ordinele de plata care atesta plata accizei de către furnizori la bugetul statului, adică documente care, potrivit pct. 111 alin. (38) lit. c) din H.G. nr. 44/2004, coroborat cu prevederile art. 206 Ʌ 58 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fac dovada achiziției alcoolului etilic și/sau a produselor alcoolice denaturate și utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate consumului uman și a cantității utilizate în scopul pentru care se acordă scutirea de accize. Ca atare sunt nefondate și susținerile relative la lipsa verificărilor de fond a documentației doveditoare depuse de reclamantă în susținerea cererilor de restituire a accizei respinse prin Decizia nr. 215/2013, după cum în mod judicios a reținut și instanța de fond. III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Față de considerentele de fapt și de drept reținute, constatând că sentința recurată se află la adăpost de criticile formulate de recurentele-pârâte, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 și 497 C. proc. civ., va proceda la respingerea ambelor recursuri, ca fiind nefondate.