ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3784/2015

Decizia nr. 3784/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Procedura în fața primei instanțe

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București și Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea deciziei nr. 200 din 20 martie 2013 emisă de A.N.A.F. - D.G.F.P.M.B. - Serviciul soluționare contestații prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative și a deciziei nr. 240 din 12 decembrie 2012 emisă de Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București, prin care s-a stabilit în sarcina societății un debit de 1.154,573 lei.

1.2. Soluția primei instanțe

Curtea de Apel București- secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3264 din 25 octombrie 2013, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București și Agenția Națională de Administrare Fiscală și a anulat deciziile nr. 200 din 20 martie 2013 și nr. 214 din 12 decembrie 2012 cu privire la dobânzile și penalitățile aferente accizelor. A obligat pârâta A.N.A.F. să achite reclamantei 4.500 lei cheltuieli de judecată.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 3264 din 25 octombrie 2013 au promovat recurs reclamanta SC A. SRL și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii contestației astfel cum a fost formulată, mai exact anularea deciziei nr. 240 din 12 decembrie 2012 ca tardivă și, în subsidiar ca nelegală și netemeinică cu privire la debitul principal, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă invocă faptul că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. 217 și 220 din Regulamentul Consiliului nr. 2193/1992 de instituire a Codului Vamal European, în temeiul cărora, trebuia să se constate tardivitatea emiterii deciziei nr. 240/2012.

De asemenea, se susține că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 8 și 9 din Regulamentul Consiliului 2913/1992, pornind de la premisa că noțiunea de „informații” privește dispoziții legale în vigoare la data efectuării importului, ori această noțiune nu poate să privească decât elemente legate de import, tipul mărfii cantitatea etc. deoarece atât în dreptul național, cât și în cel european există prezumția că autoritățile publice cunosc legea pe care o aplică și de aceea ele nu pot avea informații greșite cu privire la o normă de drept.

Recurenta invocă și faptul că instanța de fond nu a acordat în aplicarea legii prevalența dreptului european față de cel intern și a încălcat și dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituție. În cauză, se impunea a fi aplicat cu prioritate Regulamentul Consiliului European nr. 2913/1992 de instituire a Codului vamal European față de Codul fiscal aprobat prin Legea nr. 571/2003.

Nu în ultimul rând se mai susține și o încălcare a principiului certitudinii impunerii reglementat prin art. 3 lit. b) C. fisc., asigurat prin „prin elaborarea de norme juridice clare care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii fiscale”.

Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București solicită admiterea recursului și casarea sentinței atacate iar în rejudecare respingerea acțiunii în totalitate.

În susținerea căii de atac, recurenta-pârâtă invocă motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de fond a încălcat normele de drept material incidente speței.

În esență, se susține că, în mod greșit, prima instanță a dispus anularea deciziei de impunere nr. 240/2012, cu încălcarea procedurii obligatorii prevăzute de C. proc. fisc., în sensul că, nu se putea analiza legalitatea și temeinicia deciziei de impunere, înainte de soluționarea contestației administrative formulate împotriva acesteia, astfel încât acest capăt de cerere trebuia respins ca inadmisibil.

Se precizează în acest sens că prin decizia nr. 200 din 20 martie 2013, soluționarea contestației formulată de reclamantă a fost suspendată până la pronunțarea unei soluții pe latură penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Mai susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de suspendare a prezentei cauze formulată în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. dispoziții care prevăd „instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel”.

Precizează că se impunea suspendarea judecății întrucât organele învestite cu soluționarea contestației pe cale administrativă au suspendat procedura administrativă în conformitate cu dispozițiile art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

În cuprinsul cererii de recurs mai sunt criticate dispozițiile instanței de fond pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată pe motiv că nu se poate reține reaua credință a organelor fiscale în declanșarea și efectuarea controlului.

Examinând cu prioritate sentința recurată în raport de motivele invocate de pârâta D.G.F.P. a municipiului București având în vedere că sunt aduse critici pentru anularea deciziei de suspendare a contestației și se invocă neadmisibilitatea acțiunii până la soluționarea contestației, se constată următoarele.

Prin sentința recurată s-a dispus anularea deciziei nr. 200 din 20.03.2013 și a deciziei nr. 240 din 12 decembrie 2012.

Prin decizia nr. 200 din 20 martie 2013 s-a dispus de către organul fiscal suspendarea soluționării contestației formulată de către reclamantă împotriva actelor administrativ fiscale, până la pronunțarea unei soluții pe latura penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea. Deci, instanța de fond a fost învestită în primul rând cu controlul de legalitate asupra decizie de suspendare a contestației emisă în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. ceea ce înseamnă că era obligată să analizeze măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere cuprinsă în art. 1 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului, precum și la o bună administrare a actului de justiție.

În considerentele hotărârii recurate lipsesc cu desăvârșire considerentele care au determinat anularea deciziei de suspendare ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. În cauză sunt încălcate prevederile art. 425 noul C. proc. civ. care obligă judecătorul să arate în concret în raport de probele dosarului situația de fapt pe care o reține în cauză pentru a demonstra aplicarea sau nu a regulii de drept incidente în cauză. Totodată considerentele hotărârii judecătorești trebuie să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrarea.

Cum absența motivelor avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției de anulare a deciziei de suspendare a soluționării contestației, face practic imposibilă analizarea în cadrul recursului a legalității soluției pronunțate, nemotivarea echivalând practic cu necercetarea fondului cauzei, se impune soluția casării cu trimitere spre rejudecare potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ.

În consecință recursul va fi admis iar cauza va fi trimisă la aceeași instanță pentru a analiza în principal legalitatea deciziei de suspendare a soluționării contestației.

După verificarea legalității acestei decizii cu respectarea dispozițiilor ce obligă judecătorul la motivarea hotărârii instanța va analiza admisibilitatea cererii de anulare a deciziei de impunere în considerarea prevederilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. potrivit cu care numai deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212 din același cod și având în vedere că procedura de soluționare a contestației este o cale administrativă de atac fără caracter jurisdicțional și în consecință parcurgerea ei este obligatorie.

În situația în care se va ajunge la concluzia, în sensul că este admisibilă contestația formulată împotriva deciziei de impunere vor fi analizate în rejudecare criticile formulate de către reclamantă prin cererea de recurs, vizând tardivitatea emiterii deciziei de impunere, încălcarea principiului priorității dreptului comunitar precum și interpretarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile în speță.

Vor fi analizate de asemenea criticile și apărările de fond formulate de pârâta D.G.R.F.P. București prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 3264 din 25 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2015