ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 794/2020

Ședința publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16.11.2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C. și S.C. D. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea în parte a Deciziei nr. 17470/26.10.2018 prin care FGA a analizat cererea de plata nr. x/12.09.2016 și majorarea sumelor solicitate, inclusiv suma solicitată în numele S.C. D. S.R.L..

Prin sentința civilă nr. 2014 din 14 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanții A., B., C. și S.C. D. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în parte, a fost anulată Decizia nr. 17470/26.10.2018 emisă de pârât și a fost obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să admită în parte cererea de plată pentru următoarele sume: B. - 7277 RON daune materiale și 25000 RON daune morale; A. - echivalentul în RON al sumei de 2000 euro de la data plății; C. - 15000 RON daune morale.

De asemenea, s-a respins cererea formulată de reclamanta S.C. D. S.R.L. ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2014 din 14 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanții C., B. și A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au formulat cereri de recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

3.1 Recureții-reclamanți C., B. și A. au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și schimbarea sentinței recurate, susținând, în esență, că prima instanță, în mod greșit, nu a acordat recurenților-reclamanți cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru și onorariu avocat, invocând dispozițiile art. 453 C. proc. civ. și faptul că au solicitat acordarea de cheltuieli cu ocazia dezbaterilor asupra fondului, depunând la dosar dovezile în acest sens.

Totodată, recurenții au criticat acordarea către reclamanta B. a sumei de 7277 RON, în loc de 10840 RON, judecătorul fondului reținând în mod eronat înscrisurile justificative doar pentru suma de 7277 RON reprezentând cheltuieli rezultate direct ca urmare a vătămării produse, în condițiile în care s-a dovedit cu bonul și factura fiscală nr. x/13.09.2017 cheltuirea sumei de 3000 RON pentru spitalizarea necesară extragerii tijei metalice prin operația care a avut loc la data de 13.09.2017.

În fine, au considerat recurenții-reclamanți că suma de 25000 RON acordată de curtea de apel reclamantei B. pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial trebuie majorată, în condițiile în carestarea sănătății acesteia a fost grav afectată de accidentul în discuție, problemele de sănătate existând mai multe luni, capacitatea de muncă fiind-i afectată și în prezent.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

3.2 Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea contestației formulată de reclamanți împotriva Deciziei nr. 17470/26.10.2018, precum și obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, susținând, în esență, că prima instanță a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 50 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt și a enunțării dispozițiilor legale sus-menționate, a considerat recurentul că sentința recurată este nelegală și netemeinică, având în vedere că s-a admis o contestație inadmisibilă în lipsa cererii de anulare în tot sau în parte a actului administrativ atacat, totodată, hotărârea fiind dată cu încălcarea prevederilor legale care impun acordarea sumelor reprezentând daune morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, precum și a dispozițiilor care stabilesc scopul înființării și funcționării Fondului de Garantare a Asiguraților.

Astfel, în opinia sa, contestația împotriva Deciziei nr. 17470/26.10.2018 este inadmisibilă în lipsa cererii de anulare, în tot sau în parte, a actului administrativ atacat, instanța de fond admițând o cerere inadmisibilă în raport de prevederile art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 194 alin. (1) lit. c) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., sens în care a fost invocată Decizia nr. 7215/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la faptul că obligația de plată este subsidiară cererii de anulare a actului administrativ.

De asemenea, a arătat recurentul-pârât că deși instanța de fond a reținut că dreptul la despăgubirile morale în cazul vătămărilor corporale se stabilește în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, aceasta nu a făcut nicio analiză a practicii judecătorești în materia daunelor morale, deși există foarte multe hotărâri pronunțate în această materie, cu privire la acest aspect menționând jurisprudența Curții de apel București.

Totodată, a susținut că majorarea daunelor morale stabilită de judecătorul fondului nu dă eficiență juridică și dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, prin prisma faptului că raportarea sumelor la scopul pentru care Fondul este constituit și la resursele pe care le gestionează este un imperativ al bunei administrări a resurselor și a proporției juste între obligații și resurse ce revine oricărei instituții publice, astfel că, în opinia sa, în lipsa unor criterii și limite legale de stabilire acuantumului daunelor morale, recurgerea la o procedură standardizată nu contravine vreunei prevederi legale și nici nu este de natură a leza dreptul persoanei îndreptățite de a primi daune morale, ci de a asigura transparența în procesula doptării soluțiie administrative.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de reclamanții persoane fizice, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 17 octombrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 12 februarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte va respinge recursurile, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanții A., B., C. și S.C. D. S.R.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei nr. 17470/26.10.2018 prin care FGA a analizat cererea de plata nr. x/12.09.2016 și majorarea sumelor solicitate, inclusiv suma solicitată în numele S.C. D. S.R.L..

La data de 30.05.2016 a avut loc un accident de circulatie, din vina conducatorului autovehiculului cu nr. de inmatriculare x, care circula din directia Brasov spre Bran si la km 115+280m a patruns pe sensul opus de mers si a intrat in coliziune cu autovehiculul cu nr. de inmatriculare x, care circula regulamentar din sens opus. In urma impactului, a rezultat vatamarea corporala a numitilor B., C., A..

La data evenimentului, autovehiculul cu nr. de inmatriculare x era asigurat RCA la S.C. E. S.A., conform politei de asigurare nr. x.

Cererea de plată înregistrată sub nr. x/12.09.2016 reclamanții persoane fizice au solicitat să fie despăgubiți din disponibilitățile pârâtului cu următoarele sume: B. - 10.000 RON daune materiale si 25.000 eur daune morale; C. - 15.000 eur daune morale; A. - 2.000 eur, reprezentand prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier din data de 30.05.2016. In cererea de plata se afirma si faptul ca s-a produs avarierea autovehicului x, pentru care asiguratorul E. a deschis dosar de dauna si a constatat daună totală, fără a depune înscrisuri în sustinerea acestui capăt de cerere.

Prin Decizia nr. 17470/26.10.2018, pârâtul a admis cererea de plată formulată de reclamanta B. pentru suma de 7.277 RON daune materiale și 21.000 RON daune morale, reclamantul C. pentru suma de 360 RON daune morale și reclamantul A. pentru suma de 120 RON daune morale, decizie contestată în prezenta cauză.

Prin sentința recurată a fost anulată Decizia nr. 17470/26.10.2018 emisă de pârât; a fost obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să admită în parte cererea de plată pentru următoarele sume: B. - 7277 RON daune materiale și 25000 RON daune morale; A. - echivalentul în RON al sumei de 2000 euro de la data plății; C. - 15000 RON daune morale.

2.1 În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Astfel, recurentul-pârât a înțeles să formuleze critici care, în opinia sa, se circumscriu acestui motiv de nelegalitate, arătând, în esență, că demersul judiciar cu soluționarea căruia a fost învestită instanța de contencios administrativ este inadmisibil, în lipsa unei cereri de anulare în tot sau în parte a actului administrativ atacat.

Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului de față este o acțiune în anularea Deciziei nr. 17470/26.10.2018 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a analizat cererea nr. x/12.09.2016 formulată de reclamanți prin care aceștia au solicitat să fie despăgubiți din disponibilitățile pârâtului cu următoarele sume: B. - 10.000 RON daune materiale si 25.000 eur daune morale; C. - 15.000 eur daune morale; A. - 2.000 eur, reprezentând prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier din data de 30.05.2016.

Or, recurentul-pârât se află în eroare în ceea ce privește obiectul prezentei acțiunii atunci când susține că este o cerere în despăgubire pentru daune cauzate prin emiterea unui act administrativ nelegal, în prezenta cauză, fiind supusă controlului judiciar legalitatea deciziei prin care s-a soluționat cererea de plată a despăgubirilor pentru daune materiale și morale, urmare a unui eveniment rutier, cu consecința majorării acestor despăgubiri, în raport de situația de fapt, de probele administrate și de dispozițiile legale incidente, astfel cum, în mod corect, a reținut instanța de fond.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu pot fi reținute criticile formulate de recurentul-pârât cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, care în opinia sa ar face incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. privind încălcarea regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin raportare la îndeplinirea condițiilor de sesizare a instanței cu o acțiune în răspundere patrimonială, care are caracter subsecvent acțiunii în anularea actului, aspect rezultat inclusiv din decizia nr. 7215/2013, atașată de recurent în susținerea acestui motiv de nelegalitate.

2.2 În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că hotărârea primei instanțe a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, și a Normelor ASF nr. 23/2014 și nr. 16/2015, întrucât nu ține seama de procedura internă de soluționare pe cale amiabila a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese a Fondului și nici de criteriile jurisprudențiale impuse în evaluarea cuantumului despăgubirilor.

Instanța de control judiciar apreciază că și acest motiv este nefondat, în mod judicios, instanța de fond evaluând prejudiciul material suferit de reclamanta B., în conformitate cu înscrisurile justificative din care a rezultat suma de 7.277 RON, pentru cheltuieli rezultate direct din vatamarea produsă acesteia în urma evenimentului rutier reclamat, respectiv: factura fiscală nr. x/02.06.2016 - 5.000 RON (cv servicii medicale); factura fiscală nr. x/04.06.2016 - 2.000 RON (cv servicii medicale); factura fiscală nr. x/06.06.2016 - 126,70 RON (cv proteze); factura fiscală nr. x/15.07.2016 - 90 RON (cv servicii medicale) și factura fiscală nr. x/15.07.2016 - 60 RON (cv servicii medicale).

Totodată, Înalta Curte împărtășește concluzia primei instanțe, formulată în temeiul dispozițiilor art. 49 pct. l lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011, (dispoziții menționate și în art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, invocate de către pârât în cuprinsul deciziei), care stipulează că "stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale in cazul vătămării corporale a unei persoane, victime ale unui accident rutier, trebuie sa fie in conformitate cu legislația si jurisprudența din România".

Astfel, FGA nu se putea raporta, așa cum acesta susține prin cererea de recurs, la procedura internă de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice, pentru a se evita săvârșirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naționale si convenționale în aceasta materie.

În acest sens trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ. justifică depășirea pragurilor stabilite prin Decizia nr. 142/26.05.2016 adoptată de FGA, act normativ cu o forță juridică inferioară C. civ., astfel cum în mod corect a reținut curtea de apel.

Totodată, Înalta Curte constată că procedura internă în discuție contravine și paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora:

"Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității".

Reține instanța supremă că dispozițiile normative invocate, calitatea de persoană juridică de drept public și scopul înființării Fondului nu justifică instituirea acestor praguri valorice și nici nerespectarea criteriilor jurisprudențiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, așadar, să țină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate și de principiul acoperirii integrale a acestuia.

Astfel, în literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească s-a arătat că în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilit, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a evidențiat, în mod corect, în evaluarea prejudiciului nepatrimonial, restrângerea posibilităților de viață familială și socială ale reclamanților ca urmare a accidentului produs, prin prisma următoarelor aspecte:

- pentru reclamanta B.: vătămarea corporală a reclamantei, care a avut drept consecințe: fractură treime proximală cu medie humerus stâng, vindecarea care a necesitat 60 de zile de ingrijiri medicale, conform certificat medico-legal; faptul că leziunile suferite, prin ele însele, nu au pus în pericol viața victimei; faptul că i-a fost afectată capacitatea de muncă, în sensul că nu mai poate efectua toate manevrele chirurgicale necesare exercitării profesiei sale, deoarece mișcă mâna mai greu și scapă din mână lucruri; faptul că gătește mai greu și nu poate să facă curățenie încă; faptul că nu a fost incadrata in grad de handicap, respectiv vindecarea s-a facut fara constituirea de sechele morfo-funcționale; faptul că a suferit o operatie de introducere a unei tije metalice, care ulterior a fost extrasă, în raport de toate aceste elemente concrete în individualizarea prejudiciului nepatrimonial produs reclamantei, considerând că suma de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, acoperă integral prejudiciul nepatrimonial;

- pentru reclamantul C.: vătămarea corporală a reclamantului, care a provocat drept consecințe: TCC minor grad I, contuzie coloană vertebrala cervicală, minim edem cerebral difuz remisiv, contuzie abdominală, excoriatii frontale; vindecarea care a necesitat 2 de zile de îngrijiri medicale, conform certificat medico-legal; faptul că leziunile suferite, prin ele însele, nu au pus în pericol viața victimei; faptul că nu i-a fost afectată capacitatea de muncă; faptul că nu a fost incadrat în grad de handicap, respectiv vindecarea s-a făcut fără constituirea de sechele morfo-functionale; faptul că atunci când se află în autoturism este speriat, solicitând să se conducă cu viteză mică, în raport de aceste elemente concrete în individualizarea prejudiciului nepatrimonial produs reclamantului, considerând că suma de 15.000 RON, cu titlu de daune morale, acoperă integral prejudiciul nepatrimonial;

- pentru reclamantul A.: vătămarea corporală, care a provocat drept consecinte: TCC acut închis minor nivel 0, minim hematom epicranian temporal drept; vindecarea care a neecsitat 2 de zile de îngrijiri medicale, conform certificat medico-legal; faptul că leziunile suferite, prin ele insele, nu au pus în pericol viața victimei; faptul că nu i-a fost afectată capacitatea de muncă; faptul că nu a fost încadrat în grad de handicap, respectiv vindecarea s-a făcut fără constituirea de sechele morfo-functional; faptul că o bună perioadă de timp nu a mai condus un autoturism, iar ulterior, de când a început să conducă, circulă cu teamă și cu viteză mică, în raport de toate aceste elemente concrete în individualizarea prejudiciului nepatrimonial produs reclamantului, considerând că suma 2000 euro, echivalentul în RON de la data plății, cu titlu de daune morale, acoperă integral prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamant.

În opinia Înaltei Curți, durata îngrijirilor medicale, stabilite ca fiind necesare pentru vindecarea traumatismelor suferite de reclamanți, descrise prin Rapoartele de expertiză medico-legal nr. 1746/E/13.07.2016, nr. 1747/E/13.07.2016 și nr. 1748/E/13.07.2016, poate fi într-adevăr pertinentă în stabilirea unor daune materiale și, eventual, a daunelor morale acordate pentru compensarea suferințelor fizice îndurate în această etapă a recuperării.

Cu toate acestea, numărul de zile de îngrijiri medicale nu are nicio legătură cu prejudiciul moral încercat de reclamanți datorită urmărilor accidentului, urmări care au afectat atât starea de sănătate normală cât și viață familială liniștită de care aceștia se bucurau anterior, în această ordine de idei, neputând fi avută în vedere nici valoarea medie a despăgubirilor morale acordate de F. S.A., astfel cum invocă recurentul-pârât prin cererea de recurs.

De asemenea, având în vedere faptul că, în temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plata de către Fondul de Garantare a Asiguraților a creanțelor de asigurări stabilite se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, argumentele care se referă la particularitatea ființării fondului în scopul protejării creditorilor de asigurări, ar putea fi concludente în evaluarea prejudiciului moral pretins numai în acele situații în care se urmărește limitarea sumei acordate la nivelul plafonului maxim stabilit, ceea ce nu este cazul în speța de față.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane - dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 noul C. civ.) ca și componente ale dreptului la viață apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 1 (dreptul la viață) din Convenția europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C. civ., existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat" (Secția I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

În valorificarea acestor orientări jurisprudențiale Înalta Curte reține că, față de impactul accidentului rutier care s-a produs la data de 30 mai 2016 asupra sănătății și vieții familiale a recurenților-reclamanți, sumele de 25.000 RON, pentru reclamanta B., de 15.000 RON, pentru reclamantul C. și de 2000 euro, echivalentul în RON de la data plății, pentru reclamantul A., constituie despăgubiri adecvate ce vin să compenseze prejudiciile morale suferite de aceștia.

În concluzie, față de cele arătate anterior, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate de recurentul-pârât nu pot conduce la reformarea sentinței de fond, dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute.

Inalta Curte constată că recursul este inadmisibil, întrucât recurenții-reclamanți au înțeles să critice hotărârea de fond prin prisma nepronunțării instanței asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 7 din C. proc. civ.:

"(1) Procesul civil se desfășoară în conformitate cu prevederile legii", iar potrivit articolului 22 alin. (1) din același Cod:

"Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.", obligativitatea de respectare a principiului legalității decurgând primordial din prevederile constituționale care statuează că justiția se înfăptuiește în numele legii, iar judecătorii se supun numai legii, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată fiind prevăzute numai prin lege (art. 124,126 din Constituția României).

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că procesul trebuie să se desfășoare potrivit normelor legale care-l reglementează atât în ceea ce privește judecata și executarea silită, cât și sub aspectul competenței, compunerii și constituirii instanței.

Amintește Înalta Curte că potrivit prevederilor art. 444 alin. (1) din C. proc. civ. "Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare (…)."

Totodată, art. 445 din același Cod prevede că "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444."

Instanța de control judiciar reține că analizarea acestor dispoziții legale conduc la concluzia că partea interesată nu are un drept de opțiune între a declara apel sau recurs ori a recurge la procedurile reglementate prin art. 442-444 C. proc. civ., tocmai pentru a se evita folosirea ambelor căi, cu riscul pronunțării unor hotărâri contradictorii, legiuitorul reglementând, în mod expres, calea procedurală de urmat în situația în care instanța nu s-a pronunțat asupra unui capăt al cererii cu care a fost învestită ca fiind cererea de completare a dispozitivului hotărârii.

În speță, Înalta Curte constată că reclamanții B., C., A. au solicitat, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei, acordarea de cheltuieli de judecată, acest aspect fiind consemnat în încheierea de amânare a pronunțării din data de 31 mai 2019, dovezile privind efectuarea și cuantumul acestor fiind depuse la dosar, pretenții asupra cărora instanța nu s-a pronunțat prin sentința ce face obiectul prezentului recurs.

Reclamanții însă nu au solicitat completarea hotărârii astfel pronunțate, ci au contestat în calea de atac a recursului omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, motivele recurenților nereferindu-se, așadar, la soluția dată acestei cereri incidentale, ci la nesoluționarea ei, nesocotind prevederile imperative ale art. 445 C. proc. civ. sus-citate, nepronunțarea instanței de fond asupra unui capăt de cerere putând forma doar obiectul unei cereri de completare a hotărârii reglementată de art. 444 C. proc. civ., art. 445 C. proc. civ. instituind obligativitatea acestei proceduri, completarea hotărârii neputând fi cerută pe calea recursului, astfel cum s-a arătat anterior.

Or, judecătorul, în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, va soluționa litigiul aplicând dispozițiile legale incidente în cauză, respectând astfel unul dintre principiile fundamentale ale oricărui proces, respectiv cel al legalității, care constituie o cerință obiectivă într-un stat de drept și o garanție a desfășurării în condiții optime a mecanismului de înfăptuire a justiției.

Așa fiind, față de cele anterior arătate, Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de recurenții-reclamanți ca inadmisibil, apreciind că a răspuns celorlalte aspecte invocate în cererea de recurs de către aceștia prin argumentele expuse la pct. 2.2 din prezentele considerente, pentru care s-a constatat că hotărârea recurată este legală, prin prisma motivului de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constatând, totodată, că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a fost invocat formal de către recurenții-reclamanți, nefiind aduse sentinței de fond critici concrete care să se circumscrie acestui motiv, astfel că este în imposibilitate de a efectua un control judiciar sub acest aspect.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate împotriva sentinței nr. 2014 din 14 iunie 2019, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți C., B. și A. împotriva sentinței nr. 2014 din 14 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentinței, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2020.