ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5606/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B., prin reprezentant C. au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea deciziei nr. 16601/27.08.2018 și a deciziei nr. 16723/28.08.2018, cu obligarea pârâtului la plata sumelor de 20.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de numita A. și la 25.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de reclamantul B.. Prin încheierea din data de 22.03.2019 s-a dispus admiterea excepției conexității dosarului nr. x/2018 la cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2018, dosar în care era dedusă judecății cererea formulată de reclamanta D.. Prin cererea ce face obiectul dosarului conex, reclamanta D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 16846/11.09.2018 și obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1322 din 5 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererile conexe formulate de reclamanții A. și B. prin reprezentant C. și D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiate. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A., B. prin reprezentant C. și D., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. După expunerea succintă a situației de fapt, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au susținut că hotărârea pronunța de prima instanță nu cuprinde la modul real si efectiv motivele pe care se întemeiază, motivarea fiind extrem de superficială, exprimată la modul general și neargumentată. În acest sens, au arătat că instanța de fond s-a limitat la o prezentare teoretică a unor criterii de stabilire a daunelor morale, fără a face o minimă analiză a situației reale existente în speță. În ceea ce privește critica adusă hotărârii atacate din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat că prima instanță nu a ținut cont la pronunțarea hotărârii de dispozițiile art. 49, pct. 2, lit. d) din Norma 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, unde este prevăzut că stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, victime ale unui accident rutier, trebuie să fie în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Cu toate că legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea și proporționalitatea. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 17 noiembrie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurenții-reclamanți A., B. prin reprezentant C. și D. au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu cereri prin care au solicitat anularea deciziilor nr. 16723/28.08.2018, nr. 16601/27.08.2018 și nr. 16846/11.09.2018, emise de pârâtul Fondul de Garantare, prin care li s-au admis în parte cererile de plată cu privire la despăgubirile solicitate cu titlu de daunele morale. Instanța de fond, soluționând cauza, a respins cererile conexe formulate de reclamanții A., B. prin reprezentant C. și D., ca neîntemeiate, reținând în esență, că pârâtul Fondul de Garantare a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, în lipsa unor criterii și limite legale, la criterii obiective și rezonabile, respectiv la numărul zilelor de îngrijiri medicale, la "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale și decese", și reducând sumele calculate la jumătate, dată fiind culpa comună a conducătorilor auto în producerea accidentului, în speță, culpa numitei D.. Nemulțumiți de soluție, reclamanții A., B., prin reprezentant C. și D. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținând, în primul rând, că hotărârea primei instanțe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, că motivarea este superficială și neargumentată, instanța limitându-se la o prezentare teoretică a unor criterii de stabilire a daunelor morale, fără a face o minimă analiză a situației reale existente în speță, iar în al doilea rând, faptul că prima instanță nu a ținut cont de dispozițiile art. 49, pct. 2, lit. d) din Norma 23/2014. 2.2. Înalta Curte constată că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză, argumentele recurenților-reclamanți fiind invocate în mod formal. Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererilor conexe, ca neîntemeiate. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, iar faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurenților-reclamanți nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. 2.3. Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acesta este nefondat, apreciind că soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate. Observă Înalta Curte că recurenții-reclamanți își exprimă nemulțumirea cu privire la cuantumul daunelor morale care le-au fost acordate, susținând că prima instanță nu a ținut cont de dispozițiile art. 49, pct. 2, lit. d) din Norma 23/2014, invocând în acest sens hotărâri judecătorești ce le sunt favorabile. Cu privire la aceste critici, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în forma în vigoare la data emiterii poliței RCA potrivit cărora la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere și daunele morale, "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România". În lipsa unor criterii și limite legale, la stabilirea cuantumului daunelor morale s-a inclus și o doză de aproximare, prin raportare la consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situația familială, profesională și socială etc., fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depășească sfera unor compensații destinate a alina suferința fizică și psihică, în caz contrar ajungându-se la o îmbogățire fără just temei a persoanei prejudiciate. Având în vedere aceste aspecte și plecând de la particularitatea că Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător, ci are menirea de a acoperi despăgubirile pentru creditorii societăților de asigurare aflate în faliment, Înalta Curte, în deplin acord cu judecătorul fondului, constată că pârâtul nu a stabilit arbitrar cuantumul daunelor morale, ci s-a raportat, în mod legal, la criterii obiective și rezonabile, respectiv la numărul zilelor de îngrijiri medicale acordate și la "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale și decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurător și folosită în prezent de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală. Subliniază Înalta Curte că, în lipsa unor criterii exacte, în astfel de litigii, în care fiecare dintre părți invocă hotărârile judecătorești ce le sunt favorabile, este esențial a se stabili dacă instanța a examinat în concret cauza, prejudiciul stabilindu-se în funcție de particularitățile acesteia. Or, în speță, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a redus la jumătate sumele calculate și datorită faptului că organele de cercetare penală au reținut culpa comună a conducătorilor auto în producerea accidentului, respectiv a petentei D.. În raport cu această particularitate a speței, având în vedere rolul Fondului de Garantare a Asiguraților, lipsa criteriilor și limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, dar și aprecierile generice ale recurenților-reclamanți privind prejudiciul moral suferit, în mod corect a reținut prima instanță că pârâtul a acordat o sumă corespunzătoare în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, neputându-se reține refuzul nejustificat al acestuia de acordare integrală a despăgubirilor solicitate. Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe este la adăpost de criticile recurenților-reclamanți, fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul reclamanților va fi respins ca nefondat.