ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 972/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 972/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1664 din 23 aprilie

2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis sesizarea formulată de petentul Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București în contradictoriu cu intimații Inspectoratul General pentru

Imigrări, H.S.A.N.K. (S.H.) și Z.A.R. (A.R.H.), a declarat ca indezirabili pe

cetățenii H.S.A.N.K. (S.H.) și Z.A.R. (A.R.H.), pe o perioadă de 15 ani și a

dispus luarea în custodie publică a respectivilor cetățeni sirieni până la

punerea în executare a hotărârii, dar nu mai mult de 18 luni.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1664 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în condițiile art. 483

din Noul C. proc. civ. (în continuare Noul C. proc. civ.), intimații H.S.A.N.K.

(S.H.) și Z.A.R. (A.R.H.).

2.1. Motivele de

casare

În susținerea

recursului recurenții invocă un singur motiv de nelegalitate, reglementat de

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ., respectiv

încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material, cu referire la

aplicarea în cauză a dispozițiile art. 24 din Constituția României și art. 85

alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002.

2.2. Principalele

argumente invocate

Prin argumentele

prezentate în susținerea motivului de nelegalitate invocat, recurenții susțin,

în esență că, le-a fost încălcat fundamental dreptul la apărare consfințit prin

Constituția României, prin faptul că deși dispozițiile legii sunt imperative

sub acest aspect, instanța de fond nu le-a adus la cunoștință faptele, chiar și

cu caracter general, care au stat la baza sesizării, cel puțin la nivelul

furnizat mass-mediei imediat după pronunțarea sentinței de către Serviciul

Român de Informații, ceea ce ar fi putut să le ofere garanția unei apărări

eficiente.

Mai susțin recurenții

că împrejurarea că instanța de fond, a soluționat cauza fără a le aduce la

cunoștință în mod expres faptele care au stat la baza sesizării cu care a fost

învestită de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, care cel puțin

parțial nu cădeau sub incidența Legii privind protecția informațiilor

clasificate, a condus la încălcarea gravă a dreptului lor constituțional la

apărare, precum și a dispozițiilor legii privind regimul străinilor în România.

Consideră recurenții că în ipoteza în care aceste fapte le-ar fi fost aduse la

cunoștință, apărările formulate puteau să releve aspecte utile și pertinente

instanței în vederea unei juste soluționări a cauzei.

În acest sens,

recurenții apreciază că într-o procedură administrativă ce produce efecte atât

de radicale și de intruzive, ca și cea a declarării ca indezirabil, trebuie să

li se respecte minimele garanții procesuale la apărare, astfel încât să fie

protejați de eventualele abuzuri ale instituțiilor de securitate.

Mai susțin recurenții

că prin faptul că instanța de fond nu le-a adus la cunoștință faptele pe baza

cărora s-a făcut sesizarea, chiar și cu caracter general, s-au încălcat

dispozițiile cuprinse în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, atât cu

privire la asigurarea obligativității în cadrul acestei proceduri speciale de a

se asigura contradictorialitatea, ca și garanție a egalității în drepturi

procesuale, cât și în ceea ce privește asigurarea unor garanții împotriva

arbitrariului autorităților. (Cauza Kaya împotriva României).

Printr-o ultimă

critică formulată recurenții susțin că instanța de fond nu s-a pronunțat

motivat asupra capătului de cerere formulat în subsidiar referitor la reducerea

perioadei de interdicție a intrării pe teritoriul României.

intimatei

Prin întâmpinarea

formulată intimata Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat

respingerea recursului arătând în acest sens că instanța de fond a admis în mod

corect sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, fără a

încălca dispozițiile art. 24 din Constituția României și art. 85 alin. (4) teza

a II-a din O.U.G. nr. 194/2002.

a recursului

4.1 Cu privire la

examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în

cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Noul C. proc. civ., a fost

analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de

ședință din data de 28 noiembrie 2013, în conformitate cu dispozițiile art. 493

alin. (4) din Noul C. proc. civ.

Prin încheierea din

15 ianuarie 2014 completul filtru a înlăturat critica formulată de intimată cu

privire la nerespectarea condiției de formă prevăzută de art. 486 alin. (2) din

Noul C. proc. civ., a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în

cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe

cale de consecință a declarat recursul declarat ca fiind admisibil în

principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din Noul C. proc. civ., și a fixat

termen de judecată pe fond a recursului.

4.2 Cu privire la

fondul recursului

4.2.1 Analiza

motivului de casare invocat

Înalta Curte constată

că prin recursul comun declarat recurenții denunță încălcarea dreptului la un

proces echitabil și a dreptului la apărare ca urmare a

neprezentării/neexaminării acuzațiilor și a documentelor furnizate la dosar de

Serviciul Român de Informații și care au determinat autoritățile administrative

să demareze procedura de declarare ca indezirabili, în condițiile O.U.G. nr.

194/2002.

În acest context, se

impune a fi subliniat faptul că, chiar dacă persoana propusă a fi declarată

indezirabilă, cu consecința constrângerii ei să părăsească teritoriul pe care

se stabilise în mod legal, este un acuzată în sensul european al termenului,

beneficiind, în consecință, de garanțiile generale ale Convenției Europene a

Drepturilor Omului, modalitățile de aplicare a dreptului de a fi informat cu

privire la acuzațiile reținute împotriva sa ca și limitele exercitării

dreptului la apărare, se analizează prin prisma scopului reglementării unei

astfel de proceduri, în dreptul intern, respectiv protejarea ordinii publice și

a securității naționale a statului pe teritoriul căruia se află respectivul

străin.

Astfel, analizând

motivul de nelegalitate referitor la încălcarea dispozițiilor art. 85 alin. (4)

teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit cărora "Instanța de judecată

aduce la cunoștința străinului faptele care au stat la baza sesizării, cu

respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul

activităților referitoare la siguranța națională și protejarea informațiilor

clasificate", Înalta Curte constată că, dreptul străinului de a fi informat

în legătură cu faptele ce au stat la baza unei sesizări, corelativ cu obligația

instanței de judecată de a proceda la o astfel de informare, este circumscris

limitelor impuse de regimul protecției informațiilor clasificate, stabilit prin

dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și

ale H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a

informațiilor clasificate în România.

Prin urmare,

conținutul și limitele dreptului la informare într-o procedură de declarare ca

indezirabil a unui străin, întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002,

capătă o geometrie variabilă în raport de gravitatea și consecințele faptelor

imputate, de nivelul de clasificare și secretizare al informațiilor furnizate

instanței de judecată, fără însă ca acest lucru să afecteze în esența sa

dreptul la informare, ca și componentă a dreptului la apărare, garantat în

cazul recurenților, prin derularea procedurii în fața unui judecător

independent și imparțial, singurul în măsură, să dispună, pe baza accesului la

toate informațiile și documentele cu caracter clasificat, asupra necesității

luării măsurii solicitate de parchet.

Așadar, o informare

în termeni generali în legătură cu faptele imputate unui străin implicat într-o

procedură de declarare ca indezirabil, este de natură a corespunde exigențelor

art. 85 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002.

În acest context,

Înalta Curte constată, în dezacord cu recurenții, că în cauză, instanța de fond

s-a conformat dispozițiilor art. 85 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr.

194/2002, recurenții fiind informați cu privire la faptele care au stat la baza

sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, fapte care au fost

reținute, de altfel, și în considerentele hotărârii recurate.

Sub aspectul

informării recurenților asupra faptelor care au justificat luarea măsurii

solicitate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, este relevant și

faptul că instanța de fond prin hotărârea pronunțată nu s-a limitat a face doar

mențiunea că declararea ca indezirabili a recurenților se întemeiază pe rațiuni

de securitate națională, ci a menționat, expres, în conținutul sentinței că li

se impută acestora implicarea în activități conexe fenomenului terorist,

concretizate în desfășurarea unor activități subversive în favoarea unei

grupări teroriste extremist islamice de tip jihadist dintr-o țară arabă,

finanțarea și coordonarea unei grupări jihadiste, activități propagandistice de

incitare la violență și măsuri organizatorice pe linia facilității accederii pe

teritoriul României a unor persoane de pe spații cu problematică teroristă

arabă, acte ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale a Românie,

astfel cum sunt definite în art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991.

Totodată, atâta timp

cât dispozițiile art. 26 din H.G. nr. 585/2002, condiționează accesul la

informații clasificate de deținerea unui certificat de securitate/autorizații

de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar la dosarul cauzei nu s-au

depus dovezi din partea recurenților/avocaților aleși în acest sens, în mod

justificat instanța de fond nu a pus la dispoziția părților informațiile/datele

referitoare la recurenți prezentate de Serviciul Român de Informații prin

înscrisuri clasificate, în sensul art. 3 din același act normativ, în

integralitatea lor.

Prin urmare, în

cauză, dreptul la apărare al recurenților nu a fost limitat într-un mod

incompatibil cu garanțiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

pe motiv că instanța de fond, în temeiul unei norme interne, nu a pus la

dispoziția părților documentele clasificate depuse în susținerea sesizării

formulate de Parchetul de pe lângă Curte de Apel București, așa încât vor fi

înlăturate și criticile formulate de recurenți pe acest aspect.

De asemenea, fiind

vorba de înscrisuri elaborate și clasificate în integralitatea lor de Serviciul

Român de Informații, instanța de judecată nu era competentă, în raport de

dispozițiile art. 19 și art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002, a efectua o

desecretizare chiar și parțială a informațiilor ce i-au fost prezentate așa

încât este irelevantă activitatea Serviciului Român de Informații ulterioară

pronunțării instanței de fond referitoare la informațiile furnizate în spațiul

public referitoare la faptele imputate celor doi recurenți.

Având în vedere că

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu recunoaște recurenților

un drept absolut de a obține accesul la documentele cu caracter clasificat, pe

care s-a întemeiat sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, Înalta Curte constată că fiind vorba de o cauză care privește

securitatea națională și terorismul, și implicit de informații confidențiale,

supuse regimului juridic al informațiilor clasificate, recurenții nu puteau fi

informați decât în termeni generali, fără ca acest fapt să determine o

încălcare a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Constituția României, cum în

mod greșit susțin recurenții.

Cu privire la

echitatea procedurii judiciare derulate în fața instanței de fond, Înalta Curte

constată că, în cauză, citarea/prezența recurenților în fața instanței de fond,

posibilitatea acestora de a-și exercita dreptul la apărare prin avocați aleși,

de a propune probe în apărare, de a fi judecați de o instanță imparțială și

independentă care a avut acces la toate informațiile și înscrisurile pe care

s-a întemeiază sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, sunt

garanții împotriva arbitrariului și aspecte de natură a asigura exercitarea

unei apărări reale, și a unei proceduri echitabile, în sensul art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea instanței de fond nefiind

criticabilă nici sub acest aspect

Contrar celor

susținute în recurs, recurenților li s-au oferit garanții împotriva

arbitrariului autorităților, în condițiile în care Curtea de Apel a făcut o

examinare efectivă a sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București

și nu s-a limitat la una pur formală a faptelor, astfel cum Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut în Cauza Kaya împotriva României, invocată de

recurenți prin cererea de recurs.

În acea cauză măsura

declarării ca indezirabil a fost luată prin ordonanța Parchetului, fără ca vreo

precizare cu privire la faptele imputate reclamantului să-i fi fost oferită

Curții de Apel, astfel încât instanța de judecată să poată verifica dacă

într-adevăr persoana în cauză reprezintă un pericol pentru siguranța națională

sau pentru ordinea publică.

Or, în prezenta

cauză, declararea ca indezirabili a recurenților a fost dispusă de o instanță,

în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum a

reținut prima instanță în motivarea hotărârii recurate, prin măsura luată

urmărindu-se un scop legitim - prevenirea săvârșirii unor fapte de natură să

pună în pericol securitatea națională, necesitatea adoptării unei astfel de

măsuri fiind justificată de natura și gravitatea activității desfășurate în

raport de care a apreciat proporționalitatea dintre măsură și scopul urmărit.

În fine, Înalta Curte

că atâta vreme cât, judecătorul fondului, pe baza consultării documentele

provenite de la Serviciul Român de Informații, și-a format convingerea că în

speță sunt satisfăcute exigențele legale ale O.U.G. nr. 194/2002 pentru a

dispune declararea recurenților ca indezirabili pe o perioadă de 15 ani,

concluzia instanței în acest sens fiind ritos formulată, nu se mai impunea

pronunțarea distinctă pe solicitarea privind reducerea perioadei de interdicție

a intrării pe teritoriul național.

4.2.2 Soluția

instanței de recurs

Toate considerentele

expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este

legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat,

potrivit art. 497 alin. (1) din Noul C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarate de Z.A.R. și H.S.A.N.K. împotriva Sentinței civile nr. 1664 din 23

mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 februarie 2014.

Procesat de GGC - AS