ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 972/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin Sentința civilă nr. 1664 din 23 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis sesizarea formulată de petentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în contradictoriu cu intimații Inspectoratul General pentru Imigrări, H.S.A.N.K. (S.H.) și Z.A.R. (A.R.H.), a declarat ca indezirabili pe cetățenii H.S.A.N.K. (S.H.) și Z.A.R. (A.R.H.), pe o perioadă de 15 ani și a dispus luarea în custodie publică a respectivilor cetățeni sirieni până la punerea în executare a hotărârii, dar nu mai mult de 18 luni. 2. Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 1664 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în condițiile art. 483 din Noul C. proc.

civ. (în continuare Noul C. proc. civ.), intimații H.S.A.N.K. (S.H.) și Z.A.R. (A.R.H.). 2.1. Motivele de casare În susținerea recursului recurenții invocă un singur motiv de nelegalitate, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ., respectiv încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material, cu referire la aplicarea în cauză a dispozițiile art. 24 din Constituția României și art. 85 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002. 2.2.

Principalele argumente invocate Prin argumentele prezentate în susținerea motivului de nelegalitate invocat, recurenții susțin, în esență că, le-a fost încălcat fundamental dreptul la apărare consfințit prin Constituția României, prin faptul că deși dispozițiile legii sunt imperative sub acest aspect, instanța de fond nu le-a adus la cunoștință faptele, chiar și cu caracter general, care au stat la baza sesizării, cel puțin la nivelul furnizat mass-mediei imediat după pronunțarea sentinței de către Serviciul Român de Informații, ceea ce ar fi putut să le ofere garanția unei apărări eficiente.

Mai susțin recurenții că împrejurarea că instanța de fond, a soluționat cauza fără a le aduce la cunoștință în mod expres faptele care au stat la baza sesizării cu care a fost învestită de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, care cel puțin parțial nu cădeau sub incidența Legii privind protecția informațiilor clasificate, a condus la încălcarea gravă a dreptului lor constituțional la apărare, precum și a dispozițiilor legii privind regimul străinilor în România. Consideră recurenții că în ipoteza în care aceste fapte le-ar fi fost aduse la cunoștință, apărările formulate puteau să releve aspecte utile și pertinente instanței în vederea unei juste soluționări a cauzei.

În acest sens, recurenții apreciază că într-o procedură administrativă ce produce efecte atât de radicale și de intruzive, ca și cea a declarării ca indezirabil, trebuie să li se respecte minimele garanții procesuale la apărare, astfel încât să fie protejați de eventualele abuzuri ale instituțiilor de securitate. Mai susțin recurenții că prin faptul că instanța de fond nu le-a adus la cunoștință faptele pe baza cărora s-a făcut sesizarea, chiar și cu caracter general, s-au încălcat dispozițiile cuprinse în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, atât cu privire la asigurarea obligativității în cadrul acestei proceduri speciale de a se asigura contradictorialitatea, ca și garanție a egalității în drepturi procesuale, cât și în ceea ce privește asigurarea unor garanții împotriva arbitrariului autorităților.

(Cauza Kaya împotriva României). Printr-o ultimă critică formulată recurenții susțin că instanța de fond nu s-a pronunțat motivat asupra capătului de cerere formulat în subsidiar referitor la reducerea perioadei de interdicție a intrării pe teritoriul României. 3. Apărările intimatei Prin întâmpinarea formulată intimata Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului arătând în acest sens că instanța de fond a admis în mod corect sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, fără a încălca dispozițiile art. 24 din Constituția României și art. 85 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002. 4. Procedura de soluționare a recursului 4.1 Cu privire la examinarea recursului în completul filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Noul C. proc.

civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28 noiembrie 2013, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ. Prin încheierea din 15 ianuarie 2014 completul filtru a înlăturat critica formulată de intimată cu privire la nerespectarea condiției de formă prevăzută de art. 486 alin. (2) din Noul C. proc. civ., a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință a declarat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din Noul C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

4.2 Cu privire la fondul recursului 4.2.1 Analiza motivului de casare invocat Înalta Curte constată că prin recursul comun declarat recurenții denunță încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare ca urmare a neprezentării/neexaminării acuzațiilor și a documentelor furnizate la dosar de Serviciul Român de Informații și care au determinat autoritățile administrative să demareze procedura de declarare ca indezirabili, în condițiile O.U.G. nr. 194/2002.

În acest context, se impune a fi subliniat faptul că, chiar dacă persoana propusă a fi declarată indezirabilă, cu consecința constrângerii ei să părăsească teritoriul pe care se stabilise în mod legal, este un acuzată în sensul european al termenului, beneficiind, în consecință, de garanțiile generale ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, modalitățile de aplicare a dreptului de a fi informat cu privire la acuzațiile reținute împotriva sa ca și limitele exercitării dreptului la apărare, se analizează prin prisma scopului reglementării unei astfel de proceduri, în dreptul intern, respectiv protejarea ordinii publice și a securității naționale a statului pe teritoriul căruia se află respectivul străin.

Astfel, analizând motivul de nelegalitate referitor la încălcarea dispozițiilor art. 85 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit cărora "Instanța de judecată aduce la cunoștința străinului faptele care au stat la baza sesizării, cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța națională și protejarea informațiilor clasificate", Înalta Curte constată că, dreptul străinului de a fi informat în legătură cu faptele ce au stat la baza unei sesizări, corelativ cu obligația instanței de judecată de a proceda la o astfel de informare, este circumscris limitelor impuse de regimul protecției informațiilor clasificate, stabilit prin dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și ale H.G.

nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România. Prin urmare, conținutul și limitele dreptului la informare într-o procedură de declarare ca indezirabil a unui străin, întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002, capătă o geometrie variabilă în raport de gravitatea și consecințele faptelor imputate, de nivelul de clasificare și secretizare al informațiilor furnizate instanței de judecată, fără însă ca acest lucru să afecteze în esența sa dreptul la informare, ca și componentă a dreptului la apărare, garantat în cazul recurenților, prin derularea procedurii în fața unui judecător independent și imparțial, singurul în măsură, să dispună, pe baza accesului la toate informațiile și documentele cu caracter clasificat, asupra necesității luării măsurii solicitate de parchet.

Așadar, o informare în termeni generali în legătură cu faptele imputate unui străin implicat într-o procedură de declarare ca indezirabil, este de natură a corespunde exigențelor art. 85 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002. În acest context, Înalta Curte constată, în dezacord cu recurenții, că în cauză, instanța de fond s-a conformat dispozițiilor art. 85 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002, recurenții fiind informați cu privire la faptele care au stat la baza sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, fapte care au fost reținute, de altfel, și în considerentele hotărârii recurate.

Sub aspectul informării recurenților asupra faptelor care au justificat luarea măsurii solicitate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, este relevant și faptul că instanța de fond prin hotărârea pronunțată nu s-a limitat a face doar mențiunea că declararea ca indezirabili a recurenților se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, ci a menționat, expres, în conținutul sentinței că li se impută acestora implicarea în activități conexe fenomenului terorist, concretizate în desfășurarea unor activități subversive în favoarea unei grupări teroriste extremist islamice de tip jihadist dintr-o țară arabă, finanțarea și coordonarea unei grupări jihadiste, activități propagandistice de incitare la violență și măsuri organizatorice pe linia facilității accederii pe teritoriul României a unor persoane de pe spații cu problematică teroristă arabă, acte ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale a Românie, astfel cum sunt definite în art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991.

Totodată, atâta timp cât dispozițiile art. 26 din H.G. nr. 585/2002, condiționează accesul la informații clasificate de deținerea unui certificat de securitate/autorizații de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar la dosarul cauzei nu s-au depus dovezi din partea recurenților/avocaților aleși în acest sens, în mod justificat instanța de fond nu a pus la dispoziția părților informațiile/datele referitoare la recurenți prezentate de Serviciul Român de Informații prin înscrisuri clasificate, în sensul art. 3 din același act normativ, în integralitatea lor.

Prin urmare, în cauză, dreptul la apărare al recurenților nu a fost limitat într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe motiv că instanța de fond, în temeiul unei norme interne, nu a pus la dispoziția părților documentele clasificate depuse în susținerea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curte de Apel București, așa încât vor fi înlăturate și criticile formulate de recurenți pe acest aspect.

De asemenea, fiind vorba de înscrisuri elaborate și clasificate în integralitatea lor de Serviciul Român de Informații, instanța de judecată nu era competentă, în raport de dispozițiile art. 19 și art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002, a efectua o desecretizare chiar și parțială a informațiilor ce i-au fost prezentate așa încât este irelevantă activitatea Serviciului Român de Informații ulterioară pronunțării instanței de fond referitoare la informațiile furnizate în spațiul public referitoare la faptele imputate celor doi recurenți.

Având în vedere că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu recunoaște recurenților un drept absolut de a obține accesul la documentele cu caracter clasificat, pe care s-a întemeiat sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Înalta Curte constată că fiind vorba de o cauză care privește securitatea națională și terorismul, și implicit de informații confidențiale, supuse regimului juridic al informațiilor clasificate, recurenții nu puteau fi informați decât în termeni generali, fără ca acest fapt să determine o încălcare a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Constituția României, cum în mod greșit susțin recurenții.

Cu privire la echitatea procedurii judiciare derulate în fața instanței de fond, Înalta Curte constată că, în cauză, citarea/prezența recurenților în fața instanței de fond, posibilitatea acestora de a-și exercita dreptul la apărare prin avocați aleși, de a propune probe în apărare, de a fi judecați de o instanță imparțială și independentă care a avut acces la toate informațiile și înscrisurile pe care s-a întemeiază sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, sunt garanții împotriva arbitrariului și aspecte de natură a asigura exercitarea unei apărări reale, și a unei proceduri echitabile, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea instanței de fond nefiind criticabilă nici sub acest aspect Contrar celor susținute în recurs, recurenților li s-au oferit garanții împotriva arbitrariului autorităților, în condițiile în care Curtea de Apel a făcut o examinare efectivă a sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și nu s-a limitat la una pur formală a faptelor, astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în Cauza Kaya împotriva României, invocată de recurenți prin cererea de recurs.

În acea cauză măsura declarării ca indezirabil a fost luată prin ordonanța Parchetului, fără ca vreo precizare cu privire la faptele imputate reclamantului să-i fi fost oferită Curții de Apel, astfel încât instanța de judecată să poată verifica dacă într-adevăr persoana în cauză reprezintă un pericol pentru siguranța națională sau pentru ordinea publică. Or, în prezenta cauză, declararea ca indezirabili a recurenților a fost dispusă de o instanță, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum a reținut prima instanță în motivarea hotărârii recurate, prin măsura luată urmărindu-se un scop legitim - prevenirea săvârșirii unor fapte de natură să pună în pericol securitatea națională, necesitatea adoptării unei astfel de măsuri fiind justificată de natura și gravitatea activității desfășurate în raport de care a apreciat proporționalitatea dintre măsură și scopul urmărit.

În fine, Înalta Curte că atâta vreme cât, judecătorul fondului, pe baza consultării documentele provenite de la Serviciul Român de Informații, și-a format convingerea că în speță sunt satisfăcute exigențele legale ale O.U.G. nr. 194/2002 pentru a dispune declararea recurenților ca indezirabili pe o perioadă de 15 ani, concluzia instanței în acest sens fiind ritos formulată, nu se mai impunea pronunțarea distinctă pe solicitarea privind reducerea perioadei de interdicție a intrării pe teritoriul național. 4.2.2 Soluția instanței de recurs Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, potrivit art. 497 alin. (1) din Noul C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarate de Z.A.R. și H.S.A.N.K. împotriva Sentinței civile nr. 1664 din 23 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2014. Procesat de GGC - AS