ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 258/2013

Procedura derulată de prima instanță La data de 17 decembrie 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a înaintat propunerea de declarare ca indezirabili pentru considerente de securitate națională și de luare în custodie publică până la punerea în executare a măsurii de îndepărtare de pe teritoriul României a cetățenilor străini Z.S., Z.Y., L.N., Z.S. Au fost atașate materialele transmise de M.A.I. – D.G.I.P.I., clasificate secret de stat de nivel „strict secret”, înregistrate la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București din 2012, pentru a fi consultate cu respectarea dispozițiilor H.G. nr. 585/2002. În motivarea sesizării, petentul a arătat faptul că, din documentele clasificate secret de stat, nivel „strict secret”, puse la dispoziție de către autoritățile române cu competență în domeniul securității naționale, a rezultat că cetățenii străini Z.S., Z.Y., L.N., Z.S., desfășoară activități de natură să pună în pericol securitatea națională, astfel cum sunt definite în dispozițiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, prin referire la dispozițiile art. 3 lit. i) și lit. l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, coroborate cu cele ale art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului. La termenul de judecată din data de 20 decembrie 2012, cetățenii străini Z.S. și Z.S. au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu motivarea că acestea încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României, ale C.E.D.O. referitoare la libera circulație a persoanelor și ale Protocolului nr. 7 art. (1) la C.E.D.O. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a invocat excepția inadmisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale, arătând faptul că, prin mai multe decizii, instanța constituțională a respins excepția aflată în discuție. Curtea de Apel a dispus introducerea în cauză a Inspectoratului General pentru Imigrări. 1. Hotărârea Curții de Apel București Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 7228 din 20 decembrie 2012: - a respins excepția inadmisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale, invocată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București; - a admis cererea formulată de pârâții Z.S. și Z.S., - a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România; - a admis sesizarea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București; - i-a declarat pe cetățenii străini Z.S., cu reședința în București, , Z.Y., cu reședința în București, L.N. cu reședința în Onești, Jud. Bacău, Z.S. cu reședința în sat Fundeni, Jud. Ilfov, toți născuți în China, ca persoane indezirabile pentru considerente de securitate națională, pe o perioadă de 10 ani; - a dispus luarea în custodie publică a cetățenilor străini anterior nominalizați până la îndepărtarea lor de pe teritoriul României, dar nu mai mult de 18 luni. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin Adresa din data de 14 decembrie 2012, M.A.I. – D.G.I.P.I. a propus Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București sesizarea instanței competente în vederea aprecierii asupra declarării ca indezirabili pe o perioadă de 10 ani a cetățenilor străini Z.S., Z.Y., L.N., și Z.S. Toți cei patru cetățeni străini au reședința temporară în România, doi dintre aceștia în București, unul în Municipiul Onești, județul Bacău și unul în județul Ilfov, satul Fundeni. Temeiurile de fapt nominalizate în propunerea M.A.I. – D.G.I.P.I. și, respectiv, în sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, transmisă instanței cu adresa din data de 17 decembrie 2012, se regăsesc în documente clasificate secret de stat, nivel de secretizare „strict secret”, documente examinate de instanță la data de 20 decembrie 2012, cu respectarea dispozițiilor H.G. nr. 585/2002. Analizând documentația clasificată, Curtea a constatat că aceasta face dovada faptului că cetățenii străini desfășoară activități ce sunt de natură să pună în pericol securitatea națională, iar împrejurarea că față de aceștia nu se efectuează cercetare penală nu este de natură a înlătura sau a influența starea de pericol la adresa siguranței naționale. Prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 3 lit. i) și lit. l) din Legea nr. 51/1991, dar și pe cele ale art. 44 din Legea nr. 535/2009 privind prevenirea și combaterea terorismului. Totodată, curtea de apel a făcut trimitere și la prevederile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, conform cărora: „atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia.” Ca atare, în raport de cele anterior reținute, Curtea de apel a admis cererea și a declarat pe cetățenii străini Z.S., Z.Y., L.N.,și Z.S. ca indezirabili, pentru considerentele de securitate națională, pe o perioadă de 10 ani. În temeiul art. 97 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, instanța a dispus luarea în custodie publică a cetățenilor străini până la îndepărtarea lor de pe teritoriul României, dar nu mai mult de 18 luni.

Recursul declarat de pârâtul L.N. În recursul său, pârâtul a solicitat, în principal, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe iar, în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul respingerii cererii având ca obiect măsura de declarare ca indezirabil. 2.1. În primul motiv de recurs, încadrabil în drept în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul precizează că i-a fost încălcat dreptul la apărare, în condițiile în care dosarul a fost judecat în două zile de la momentul înregistrării pe rolul instanței, nu i s-a acordat termen pentru pregătirea apărării și i s-au respins probele propuse în combaterea susținerilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. În opinia recurentului, instanța de primă jurisdicție a eludat prevederile art. 6 alin. (3) lit. b) și d) din C.E.D.O. și ale art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, deoarece reclamanta a depus un dosar cu informații clasificate la care nu i s-a permis accesul și nici nu i s-au adus la cunoștință faptele ce îi sunt imputate pentru a putea răspunde la acuzații și a proba netemeinicia acestora. În altă ordine de idei, recurentul susține că cererea de recuzare formulată în fața primei instanțe era întemeiată, întrucât judecătorul s-a antepronunțat în contextul în care a respins cererea de amânare a cauzei în vederea pregătirii apărării și probele solicitate de parte. 2.2. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrabil în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul precizează că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. 194/2002, republicată. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, partea susține că instanța a analizat cererea fără a ține seama de împrejurarea că se află în România de 20 de ani, că și-a întemeiat o familie, că are doi copii în întreținere, că este administrator la o societate comercială cu 200 de salariați într-un oraș de provincie, dar și că nu a întreprins nicio activitate prin care să atenteze la siguranța României. Recurentul concluzionează în sensul că, prin luarea măsurii solicitate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, se încalcă în mod flagrant dreptul la viață privată reglementat de art. 8 din C.E.D.O. și statuat în jurisprudența Curții de la Strasbourg.

Recursul declarat de pârâtul Z.S. În recursul său, pârâtul a solicitat schimbarea hotărârii atacate și respingerea cererii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. 3.1. În primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul arată că sentința este nelegală, întrucât cuprinde numeroase erori, unele chiar materiale. În concret, este vorba despre indicarea greșită a dispozițiilor art. 3 lit. i) și e) din Legea nr. 51/1991, a numelui cetățeanului chinez L.N., dar și a faptului că pârâții au reședința temporară în România. Totodată, recurentul susține că prima instanță nu a nominalizat faptele imputate pârâților de natură să vizeze o stare de pericol pentru securitatea națională, motiv pentru care încadrarea în art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 are doar caracter formal. I.1. În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul precizează că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. 194/2002, republicată, și pe cele ale art. 3 din Legea nr. 51/1991. În concepția recurentului, măsura prevăzută de art. 85 din ordonanța anterior arătată ar trebui luată doar împotriva acelui străin care, fie și-a recunoscut vinovăția, fie a fost deja condamnat penal pentru fapte de natura celor precizate de art. 3 din Legea nr. 51/1991. Pe acest aspect, recurentul arată că nu există o hotărâre penală de condamnare a sa pentru fapte de terorism. O altă critică formulată de recurent vizează încălcarea art. 6 din C.E.D.O., deoarece i s-a îngrădit dreptul la examinarea cauzei sale în mod echitabil, public, de către o instanță independentă și imparțială.

Recursul declarat de pârâtul Z.S. În recursul său, pârâtul a solicitat modificarea sentinței atacate și respingerea cererii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. 4.1. În primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea judecătorească nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Mai precis, în minuta hotărârii nu sunt indicate temeiurile de drept ale soluției pronunțate. 4.2. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul formulează următoarele critici de nelegalitate: - În rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a indicat în mod greșit faptul că pârâtul Z.S. are reședința temporară în România, în condițiile în care a probat faptul că este cetățean australian, cu drept de ședere permanentă în România. - Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul M.A.I. nu are competența materială de a sesiza instanța cu cererea de față, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 51/1991 și cele ale O.U.G. nr. 30/2007. - În cauză nu au fost indicate faptele concrete ce reprezintă amenințări la adresa siguranței naționale a Statului Român, ci au fost nominalizate doar niște texte legale. - Curtea de apel nu a ținut seama de împrejurarea că pârâtul Z.S. nu se află în România de mai multă vreme, motiv pentru care s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a desfășura vreuna dintre activitățile arătate în actul de sesizare al instanței. - Temeiul juridic al măsurii de luare în custodie publică a celor patru pârâți este greșit indicat.

Recursul declarat de pârâtul Z.Y. În motivarea căii extraordinare de atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs, partea a susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin neindicarea faptelor ce îi sunt imputate de către Parchet și a probelor necesare pentru justificarea stării de pericol invocată de autoritate.

Procedura derulată în recurs La termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2013, în baza dispozițiilor art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviințat recurenților L.N. și Z.S. administrarea probei cu înscrisuri (filele 7-18, 102-104 dosar). I. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, dar și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Intimatul-reclamant Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a investit instanța de contencios administrativ, cu propunerea de declarare ca indezirabili pe considerente de securitate națională și de luare în custodie publică până la punerea în executare a măsurii de îndepărtare de pe teritoriul României a cetățenilor străini Z.S., Z.Y., L.N. și Z.S. Prima instanță a admis sesizarea pentru considerentele prezentate la pct. 2 din prezenta decizie. Instanța de control judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată. Detaliind problemele de drept deduse judecății și răspunzând la motivele de recurs anterior prezentate, Înalta Curte constată următoarele: 1.1. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În cadrul acestui motiv, recurenții au susținut, în esență, faptul că le-a fost încălcat dreptul la apărare, deoarece dosarul a fost judecat în două zile de la momentul înregistrării pe rolul instanței, nu li s-a acordat termen pentru pregătirea apărării, nu au avut acces la documentația clasificată secret de stat de nivel „strict secret” și li s-au respins probele propuse în combaterea susținerilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Cu alte cuvinte, recurenții opinează că nu au avut posibilitatea să își exercite drepturile prevăzute la parag. 1 al art. 1 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O. Într-adevăr, în prezenta cauză, fiind derulată în privința recurenților-pârâți Z.S., Z.Y., L.N. și Z.S. procedura de declarare ca indezirabil pe considerente de securitate națională, reglementată de O.U.G. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, sunt incidente, cu precădere, dispozițiile cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., conform cărora: „1. Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii și el trebuie să poată: a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale; b) să ceară examinarea cazului său; c) să ceară să fie reprezentată în acest scop în față autorităților competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate. 2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 lit. a), b) și c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate națională. ” În jurisprudența sa, C.E.D.O. a statuat că: „în caz de expulzare, în afară de protecția ce le este oferită în special prin art. 3 și art. 8 din Convenție coroborate cu art. 13, străinii beneficiază de garanțiile specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7”, care „nu se aplică decât în cazul străinului aflat în mod legal pe teritoriul unui stat ce a ratificat acest protocol.” În speța de față, la data declanșării procedurii de declarare ca indezirabil pe considerente de securitate națională, recurenții-pârâți aveau drept de ședere pe teritoriul României. Înalta Curte apreciază că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, deoarece recurenții-pârâți nu au fost îndepărtați de pe teritoriul României înainte de exercitarea drepturilor prevăzute de parag. 1 al articolului respectiv. Tot cu referire la garanțiile prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., Curtea de la Strasbourg a reținut următoarele: - „cuvântul lege desemnează legea națională, trimiterea la aceasta se referă, după exemplul tuturor prevederilor Convenției, nu numai la existența unei baze în dreptul intern, ci are legătură și cu calitatea legii: el impune accesibilitatea și previzibilitatea acesteia, precum și o anumită protecție împotriva încălcărilor arbitrare ale puterii publice asupra drepturilor garantate prin Convenție.” - Constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție , împrejurarea că persoanei care este subiect al procedurii de expulzare nu i se comunică actul emis de autoritățile competente împotriva sa și nu i se aduce la cunoștință „nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele ce le erau imputate.” În prezenta cauză, în cadrul procedurii judiciare desfășurate în fața Curții de Apel București, recurenților-pârâți li s-a adus la cunoștință actul de sesizare a instanței. Este corectă susținerea recurentului L.N. potrivit căreia cauza a fost soluționată într-un interval de timp de 2 zile de la momentul înregistrării, însă nu trebuie ignorat faptul că legiuitorul român a instituit o procedură de urgență în această materie tocmai în vederea garantării drepturilor procesuale ale părților implicate. Recurenții L.N. și Z.S. au fost prezenți personal și asistați de avocat, iar recurentul Z.S. a fost reprezentat de avocat. Recurentul Z.Y. a fost legal citat la domiciliul indicat (a se vedea fila 27 dosar). De asemenea, recurenții-pârâți au beneficiat de timpul necesar pentru ca, prin intermediul traducătorului, să poată lua cunoștință de cererea cu care instanța a fost sesizată și de documentele depuse în susținerea acesteia, astfel încât să cunoască motivul pentru care se află în fața instanței. Într-adevăr, recurenții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri pentru a proba aspecte legate de viața de familie și activitatea profesională desfășurată în România. Judecătorul fondului a respins proba cu motivarea că nu este relevantă și concludentă pentru soluționarea cauzei. Însă, instanța de control judiciar a admis pentru recurenți proba cu acte, în raport de prevederile art. 305 C. proc. civ. și a procedat la administrarea acesteia. Ca atare, recurenții au avut posibilitatea să prezinte înscrisurile pe care le-au considerat utile în apărare. În altă ordine de idei, este adevărat că recurenților-pârâți nu le-au fost puse la dispoziție actele cu caracter „strict secret” prezentate de S.R.I. și aflate la dispoziția instanței. Necomunicarea în mod direct și concret a datelor conținute în documentele clasificate secret de stat, nivel „strict secret”, reprezintă o obligație impusă judecătorului atât prin dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cât și prin cele ale Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate. Conform ultimului act normativ amintit: - „accesul la informațiile clasificate este permis numai în cazurile, încondițiile și prin respectarea procedurilor prevăzute de lege" (art. 2 alin. (2); - „nivelurile de secretizare se atribuie informațiilor clasificate din clasa de stat și sunt: [...]strict secrete - informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securității naționale" (art. 15 lit. f) teza a doua); - „încălcarea normelor privind protecția informațiilor clasificate atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz" (art. 39 alin. (1); - „persoanele încadrate în serviciile de informații și siguranță sau ale armatei, aflate în serviciul relațiilor externe, precum și cele special însărcinate cu protecția informațiilor secrete de stat, vinovate de deconspirări voluntare ori de acte de neglijență care au favorizat divulgarea ori scurgerea informațiilor secrete, își pierd irevocabil calitatea” (art. 39 alin. (2). Ca atare, în raport de prevederile legale mai sus citate, judecătorul cauzei are obligația de a nu divulga aspectele de care a luat cunoștință din conținutul documentelor clasificate. În opinia Înaltei Curți, respectarea garanției impuse de art. 1 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., adică asigurarea protecției persoanei (subiect al procedurii de expulzare) împotriva încălcărilor arbitrare ale puterii publice în privința drepturilor garantate prin Convenție este realizată în prezenta cauză prin faptul că asupra temeiniciei existenței indiciilor că „desfășoară activități de natură să pună în pericol securitatea națională” (conform art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată) au avut posibilitatea să se pronunțe atât judecătorul fondului, cât și instanța de control judiciar; ca atare, părțile au beneficiat de un dublu grad de jurisdicție în fața unei „instanțe independente și imparțiale”. În alt context, Înalta Curte consideră că cererea de recuzare formulată în fața primei instanțe a fost soluționată în mod corect, în condițiile în care aspectele invocate de recurentul L.N. nu pot constitui antepronunțare în cauză. 1.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În cadrul acestui motiv, recurenții au susținut, în esență, faptul că sentința atacată cuprinde mai multe erori materiale și că nu au fost indicate faptele imputate pârâților de natură să vizeze o stare de pericol pentru securitatea națională. Instanța de control judiciar apreciază că indicarea greșită a dispozițiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 51/1991, a numelui cetățeanului chinez L.N., precum a faptului că pârâții au reședința temporară în România reprezintă doar erori materiale care nu se pot circumscrie motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În raport de prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., în dispozitivul hotărârii recurate nu era necesară indicarea temeiului juridic în baza căruia a fost luată măsura de declarare a pârâților ca persoane indezirabile pentru considerente de securitate națională. După cum s-a prezentat anterior, conform dispozițiilor art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, instanța de fond nu trebuia să indice în considerentele sentinței temeiurile de fapt care au fundamentat soluția pronunțată în speța de față. 1.3. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În baza prevederilor art. 3 lit. i) și lit. l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României: „Constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele: actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte; lnițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a) și k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.” În urma analizării documentelor clasificate, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului și-a format o convingere temeinică în sensul că datele și informațiile cuprinse în documentele respective fac pe deplin dovada faptului că există indicii că recurenții desfășoară activități ce sunt de natură să pună în pericol securitatea națională. Legiuitorul național nu a impus ca și condiție pentru aplicarea măsurii administrative deduse judecății efectuarea de acte de cercetare penală în privința cetățenilor străini, după cum se menționează în memoriile de recurs. Recurentul L.N. susține că prin luarea măsurii solicitate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București se încalcă în mod flagrant dreptul la respectarea vieții private și de familie reglementat de art. 8 din C.E.D.O. și statuat în jurisprudența Curții de la Strasbourg. Art. 8 din C.E.D.O. prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.” Din actele dosarului, rezultă că recurentul L.N. este rezident în România și are familie compusă din soție și doi copii. În jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a arătat că expulzarea unei persoane dintr-o țară în care locuiesc rudele sale apropiate poate constitui o ingerință în dreptul la respectarea vieții de familie, așa cum este protejat de art. 8 parag. 1 din C.E.D.O. Totodată, instanța europeană, având a aprecia asupra compatibilității unor măsuri ca cea din speța de față cu dispozițiile art. 8 C.E.D.O. a statuat în sensul că o asemenea ingerință este contrară dispozițiilor Convenției „doar în măsura în care nu îndeplinește exigențele impuse de art. 8 parag. 2 din C.E.D.O.”, respectiv: „să fie prevăzută de lege”, „să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică.” Din actele de stare civilă prezentate, rezultă că recurentul L.N. este rezident în România și are familie compusă din soție și doi copii. Ingerința în viața de familie a acestuia respectă cerințele impuse art. 8 parag. 2 din C.E.D.O. Astfel, măsurile administrative aflate în discuție (declararea ca indezirabil și luarea în custodie publică) sunt reglementate de art. 85 și art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. Actul normativ anterior individualizat îndeplinește condiția de accesibilitate, deoarece a fost publicat în M. Of. al României, Partea a I- a, nr. 955 din 27 decembrie 2002. De asemenea, este îndeplinită și condiția de previzibilitate, întrucât măsura litigioasă nu poate fi luată decât în cazurile strict enumerate, și anume dacă un străin desfășoară, a desfășurat sau dacă există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică. În plus, măsura are un scop legitim, respectiv acela al apărării siguranței naționale, este necesară și proporțională cu scopul legitim urmărit. Recurenții au avut posibilitatea de a solicita unei instanțe independente și imparțiale să efectueze controlul asupra măsurii litigioase, adică să analizeze toate chestiunile de fapt și de drept pertinente pentru a statua asupra legalității măsurii și a sancționa un eventual abuz al autorităților publice. În fine, o altă critică formulată de recurentul Z.S. se referă la faptul că D.G.I.P.I. din cadrul M.A.I. nu are competența materială de a sesiza instanța cu cererea de față. Instanța de control judiciar nu poate primi nici această critică, întrucât art. 6 din Legea nr. 51/1991 prevede că organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale sunt: S.R.I., S.I.E., S.P.P., precum și M.A.N., M.I. și M.J., prin structuri interne specializate. D.G.I.P.I. este structura specializată a M.A.I. care desfășoară activități de informații, contrainformații și securitate, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale privind misiunile și informațiile clasificate din cadrul ministerului. Ca atare, autoritatea publică aflată în discuție avea competența administrativă de a face documentarea și propunerea care a stat la baza rezoluției din data de 17 decembrie 2012 dată în Dosarul nr. 3670/II/5/2012 a Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cu prezenta cerere. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., iar în speță nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursurile.