ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 258/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 258/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

de prima instanță

La data de 17

decembrie 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a înaintat

propunerea de declarare ca indezirabili pentru considerente de securitate

națională și de luare în custodie publică până la punerea în executare a

măsurii de îndepărtare de pe teritoriul României a cetățenilor străini Z.S., Z.Y.,

L.N., Z.S.

Au

fost atașate materialele transmise de M.A.I. – D.G.I.P.I., clasificate secret

de stat de nivel „strict secret”, înregistrate la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București din 2012, pentru a fi consultate cu

respectarea dispozițiilor H.G. nr. 585/2002.

În

motivarea sesizării, petentul a arătat faptul că, din documentele clasificate

secret de stat, nivel „strict secret”, puse la dispoziție de către autoritățile

române cu competență în domeniul securității naționale, a rezultat că cetățenii

străini Z.S., Z.Y., L.N., Z.S., desfășoară activități de natură să pună în

pericol securitatea națională, astfel cum sunt definite în dispozițiile art. 85

alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, prin referire la dispozițiile art.

3 lit. i) și lit. l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a

României, coroborate cu cele ale art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind

prevenirea și combaterea terorismului.

La

termenul de judecată din data de 20 decembrie 2012, cetățenii străini Z.S. și Z.S.

au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002,

republicată, cu motivarea că acestea încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din

Constituția României, ale C.E.D.O. referitoare la libera circulație a

persoanelor și ale Protocolului nr. 7 art. (1) la C.E.D.O.

Reprezentantul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a invocat excepția

inadmisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale, arătând faptul

că, prin mai multe decizii, instanța constituțională a respins excepția aflată

în discuție.

Curtea

de Apel a dispus introducerea în cauză a Inspectoratului General pentru

Imigrări.

1.

Hotărârea Curții de Apel București

Curtea

de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr.

7228 din 20 decembrie 2012:

- a respins excepția

inadmisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale, invocată de

reprezentantul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București;

- a admis cererea

formulată de pârâții Z.S. și Z.S.,

- a sesizat Curtea

Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 85

din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România;

- a admis sesizarea

formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București;

- i-a declarat pe

cetățenii străini Z.S., cu reședința în București, , Z.Y., cu reședința în

București,

L.N. cu reședința în

Onești, Jud. Bacău, Z.S. cu reședința în sat Fundeni, Jud. Ilfov, toți

născuți în China, ca persoane indezirabile pentru considerente de

securitate națională, pe o perioadă de 10 ani;

- a dispus luarea în

custodie publică a cetățenilor străini anterior nominalizați până la

îndepărtarea lor de

pe teritoriul României, dar nu mai mult de 18 luni.

Pentru

a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

Adresa din data de 14 decembrie 2012, M.A.I. – D.G.I.P.I. a propus Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București sesizarea instanței competente în vederea

aprecierii asupra declarării ca indezirabili pe o perioadă de 10 ani a

cetățenilor străini Z.S., Z.Y., L.N., și Z.S.

Toți

cei patru cetățeni străini au reședința temporară în România, doi dintre

aceștia în București, unul în Municipiul Onești, județul Bacău și unul în

județul Ilfov, satul Fundeni.

Temeiurile

de fapt nominalizate în propunerea M.A.I. – D.G.I.P.I. și, respectiv, în

sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, transmisă instanței

cu adresa din data de 17 decembrie 2012, se regăsesc în documente clasificate

secret de stat, nivel de secretizare „strict secret”, documente examinate de instanță

la data de 20 decembrie 2012, cu respectarea dispozițiilor H.G. nr. 585/2002.

Analizând

documentația clasificată, Curtea a constatat că aceasta face dovada faptului că

cetățenii străini desfășoară activități ce sunt de natură să pună în pericol securitatea

națională, iar împrejurarea că față de aceștia nu se efectuează cercetare

penală nu este de natură a înlătura sau a influența starea de pericol la adresa

siguranței naționale.

Prima

instanță a avut în vedere dispozițiile art. 3 lit. i) și lit. l) din Legea nr. 51/1991,

dar și pe cele ale art. 44 din Legea nr. 535/2009 privind prevenirea și

combaterea terorismului.

Totodată,

curtea de apel a făcut trimitere și la prevederile art. 85 alin. (5) din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, conform cărora: „atunci

când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de

securitate națională în conținutul hotărârii nu se menționează datele și

informațiile care au stat la baza motivării acesteia.”

Ca

atare, în raport de cele anterior reținute, Curtea de apel a admis cererea și a

declarat pe cetățenii străini Z.S., Z.Y., L.N.,și Z.S. ca indezirabili,

pentru considerentele de securitate națională, pe o perioadă de 10 ani.

În

temeiul art. 97 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 privind

regimul străinilor în România, instanța a dispus luarea în custodie publică a

cetățenilor străini până la îndepărtarea lor de pe teritoriul României, dar nu

mai mult de 18 luni.

2.

Recursul declarat de pârâtul L.N.

În

recursul său, pârâtul a solicitat, în principal, casarea sentinței atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe iar, în subsidiar,

modificarea acesteia, în sensul respingerii cererii având ca obiect măsura de

declarare ca indezirabil.

2.1.

În primul motiv de recurs, încadrabil în drept în dispozițiile art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., recurentul precizează că i-a fost încălcat dreptul la apărare, în

condițiile în care dosarul a fost judecat în două zile de la momentul

înregistrării pe rolul instanței, nu i s-a acordat termen pentru pregătirea

apărării și i s-au respins probele propuse în combaterea susținerilor

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

În

opinia recurentului, instanța de primă jurisdicție a eludat prevederile art. 6 alin.

(3) lit. b) și d) din C.E.D.O. și ale art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție,

deoarece reclamanta a depus un dosar cu informații clasificate la care nu i s-a

permis accesul și nici nu i s-au adus la cunoștință faptele ce îi sunt imputate

pentru a putea răspunde la acuzații și a proba netemeinicia acestora.

În

altă ordine de idei, recurentul susține că cererea de recuzare formulată în

fața primei instanțe era întemeiată, întrucât judecătorul s-a antepronunțat în

contextul în care a respins cererea de amânare a cauzei în vederea pregătirii

apărării și probele solicitate de parte.

2.2.

În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrabil în drept în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurentul precizează că instanța de fond a aplicat

greșit dispozițiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. 194/2002, republicată.

În

dezvoltarea acestui motiv de recurs, partea susține că instanța a analizat

cererea fără a ține seama de împrejurarea că se află în România de 20 de ani,

că și-a întemeiat o familie, că are doi copii în întreținere, că este

administrator la o societate comercială cu 200 de salariați într-un oraș de

provincie, dar și că nu a întreprins nicio activitate prin care să atenteze la

siguranța României.

Recurentul

concluzionează în sensul că, prin luarea măsurii solicitate de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București, se încalcă în mod flagrant dreptul la viață

privată reglementat de art. 8 din C.E.D.O. și statuat în jurisprudența Curții

de la Strasbourg.

3.

Recursul declarat de pârâtul Z.S.

În

recursul său, pârâtul a solicitat schimbarea hotărârii atacate și respingerea

cererii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

3.1.

În primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., recurentul arată că sentința este nelegală, întrucât cuprinde

numeroase erori, unele chiar materiale.

În

concret, este vorba despre indicarea greșită a dispozițiilor art. 3 lit. i) și

e) din Legea nr. 51/1991, a numelui cetățeanului chinez L.N., dar și a faptului

că pârâții au reședința temporară în România.

Totodată,

recurentul susține că prima instanță nu a nominalizat faptele imputate

pârâților de natură să vizeze o stare de pericol pentru securitatea națională,

motiv pentru care încadrarea în art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 are

doar caracter formal.

I.1.

În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurentul precizează că instanța de fond a aplicat

greșit dispozițiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. 194/2002, republicată, și pe

cele ale art. 3 din Legea nr. 51/1991.

În

concepția recurentului, măsura prevăzută de art. 85 din ordonanța anterior

arătată ar trebui luată doar împotriva acelui străin care, fie și-a recunoscut

vinovăția, fie a fost deja condamnat penal pentru fapte de natura celor

precizate de art. 3 din Legea nr. 51/1991.

Pe

acest aspect, recurentul arată că nu există o hotărâre penală de condamnare a

sa pentru fapte de terorism.

O

altă critică formulată de recurent vizează încălcarea art. 6 din C.E.D.O.,

deoarece i s-a îngrădit dreptul la examinarea cauzei sale în mod echitabil,

public, de către o instanță independentă și imparțială.

4.

Recursul declarat de pârâtul Z.S.

În

recursul său, pârâtul a solicitat modificarea sentinței atacate și respingerea

cererii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

4.1.

În primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., recurentul arată că hotărârea judecătorească nu cuprinde motivele

pe care se sprijină.

Mai

precis, în minuta hotărârii nu sunt indicate temeiurile de drept ale soluției

pronunțate.

4.2.

În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurentul formulează următoarele critici de

nelegalitate:

-

În rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a indicat în

mod greșit faptul că pârâtul Z.S. are reședința temporară în România, în

condițiile în care a probat faptul că este cetățean australian, cu drept de

ședere permanentă în România.

-

Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul M.A.I. nu are

competența materială de a sesiza instanța cu cererea de față, în raport de

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 51/1991 și cele ale O.U.G. nr. 30/2007.

-

În cauză nu au fost indicate faptele concrete ce reprezintă amenințări la

adresa siguranței naționale a Statului Român, ci au fost nominalizate doar

niște texte legale.

-

Curtea de apel nu a ținut seama de împrejurarea că pârâtul Z.S. nu se află în

România de mai multă vreme, motiv pentru care s-a aflat în imposibilitate

obiectivă de a desfășura vreuna dintre activitățile arătate în actul de

sesizare al instanței.

-

Temeiul juridic al măsurii de luare în custodie publică a celor patru pârâți

este greșit indicat.

6.

Recursul declarat de pârâtul Z.Y.

În

motivarea căii extraordinare de atac, care nu a fost structurată pe motive de

recurs, partea a susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin

neindicarea faptelor ce îi sunt imputate de către Parchet și a probelor

necesare pentru justificarea stării de pericol invocată de autoritate.

7.

Procedura derulată în recurs

La

termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2013, în baza dispozițiilor art. 305

C. proc. civ., Înalta Curte a încuviințat recurenților L.N. și Z.S.

administrarea probei cu înscrisuri (filele 7-18, 102-104 dosar).

I.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând

sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, dar și din

oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta

Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi

expuse în continuare.

1.

Argumentele de fapt și de drept relevante

Intimatul-reclamant

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a investit

instanța de contencios administrativ, cu propunerea de declarare ca

indezirabili pe considerente de securitate națională și de luare în custodie

publică până la punerea în executare a măsurii de îndepărtare de pe teritoriul

României a cetățenilor străini Z.S., Z.Y., L.N. și Z.S.

Prima

instanță a admis sesizarea pentru considerentele prezentate la pct. 2 din

prezenta decizie.

Instanța

de control judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse

de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau

modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în

raport de materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare

juridică adecvată.

Detaliind

problemele de drept deduse judecății și răspunzând la motivele de recurs

anterior prezentate, Înalta Curte constată următoarele:

1.1.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În

cadrul acestui motiv, recurenții au susținut, în esență, faptul că le-a fost

încălcat dreptul la apărare, deoarece dosarul a fost judecat în două zile de la

momentul înregistrării pe rolul instanței, nu li s-a acordat termen pentru

pregătirea apărării, nu au avut acces la documentația clasificată secret de

stat de nivel „strict secret” și li s-au respins probele propuse în combaterea

susținerilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Cu

alte cuvinte, recurenții opinează că nu au avut posibilitatea să își exercite

drepturile prevăzute la parag. 1 al art. 1 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O.

Într-adevăr,

în prezenta cauză, fiind derulată în privința recurenților-pârâți Z.S., Z.Y., L.N.

și Z.S. procedura de declarare ca indezirabil pe considerente de

securitate națională, reglementată de O.U.G. 194/2002 privind regimul

străinilor în România, republicată, sunt incidente, cu precădere, dispozițiile

cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., conform cărora:

„1. Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul

unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate

conform legii și el trebuie să poată:

a)

să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării

sale;

b)

să ceară examinarea cazului său;

c)

să ceară să fie reprezentată în acest scop în față

autorităților competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de

către această autoritate.

2.

Un străin poate fi

expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 lit. a),

b) și c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul

ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate națională.

”

În

jurisprudența sa, C.E.D.O. a statuat că: „în caz de

expulzare, în afară de protecția ce le este oferită în special prin art. 3 și art.

8 din Convenție coroborate cu art. 13, străinii beneficiază de garanțiile

specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7”, care „nu

se aplică decât în cazul străinului aflat în mod legal pe teritoriul unui stat

ce a ratificat acest protocol.”

În

speța de față, la data declanșării procedurii de declarare ca indezirabil pe

considerente de securitate națională, recurenții-pârâți aveau drept de ședere

pe teritoriul României.

Înalta

Curte apreciază că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 parag. 2 din Protocolul

nr. 7 la Convenție, deoarece recurenții-pârâți nu au fost îndepărtați de pe

teritoriul României înainte de exercitarea drepturilor prevăzute de parag. 1 al

articolului respectiv.

Tot

cu referire la garanțiile prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O.,

Curtea de la Strasbourg a reținut următoarele:

-

„cuvântul lege desemnează legea națională, trimiterea la aceasta se referă,

după exemplul tuturor prevederilor Convenției, nu numai la existența unei baze

în dreptul intern, ci are legătură și cu calitatea legii: el impune

accesibilitatea și previzibilitatea acesteia, precum și o anumită protecție

împotriva încălcărilor arbitrare ale puterii publice asupra drepturilor

garantate prin Convenție.”

- Constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7

la Convenție

, împrejurarea că

persoanei care este subiect al procedurii de expulzare nu i se comunică actul

emis de autoritățile competente împotriva sa și nu i se aduce la cunoștință

„nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele ce le erau imputate.”

În

prezenta cauză, în cadrul procedurii judiciare desfășurate în fața Curții de

Apel București, recurenților-pârâți li s-a adus la cunoștință actul de sesizare

a instanței.

Este

corectă susținerea recurentului L.N. potrivit căreia cauza a fost soluționată

într-un interval de timp de 2 zile de la momentul înregistrării, însă nu

trebuie ignorat faptul că legiuitorul român a instituit o procedură de urgență

în această materie tocmai în vederea garantării drepturilor procesuale ale

părților implicate.

Recurenții

L.N. și Z.S. au fost prezenți personal și asistați de avocat, iar recurentul Z.S.

a fost reprezentat de avocat. Recurentul Z.Y. a fost legal citat la domiciliul

indicat (a se vedea fila 27 dosar).

De

asemenea, recurenții-pârâți au beneficiat de timpul necesar pentru ca, prin

intermediul traducătorului, să poată lua cunoștință de cererea cu care instanța

a fost sesizată și de documentele depuse în susținerea acesteia, astfel încât

să cunoască motivul pentru care se află în fața instanței.

Într-adevăr,

recurenții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri pentru a proba

aspecte legate de viața de familie și activitatea profesională desfășurată în

România. Judecătorul fondului a respins proba cu motivarea că nu este relevantă

și concludentă pentru soluționarea cauzei.

Însă,

instanța de control judiciar a admis pentru recurenți proba cu acte, în raport

de prevederile art. 305 C. proc. civ. și a procedat la administrarea acesteia.

Ca atare, recurenții au avut posibilitatea să prezinte înscrisurile pe care

le-au considerat utile în apărare.

În

altă ordine de idei, este adevărat că recurenților-pârâți nu le-au fost puse la

dispoziție actele cu caracter „strict secret” prezentate de S.R.I. și aflate la

dispoziția instanței.

Necomunicarea

în mod direct și concret a datelor conținute în documentele clasificate secret

de stat, nivel „strict secret”, reprezintă o obligație impusă judecătorului

atât prin dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind

regimul străinilor în România, republicată, cât și prin cele ale Legii nr. 182/2002

privind protecția informațiilor clasificate.

Conform

ultimului act normativ amintit:

-

„accesul la informațiile clasificate este permis numai în cazurile,

încondițiile și prin respectarea procedurilor prevăzute de lege" (art. 2 alin.

(2);

-

„nivelurile de secretizare se atribuie informațiilor clasificate din clasa de

stat și sunt: [...]strict secrete - informațiile a căror divulgare neautorizată

este de natură să producă daune grave securității naționale"

(art. 15 lit. f) teza

a doua);

-

„încălcarea normelor privind protecția informațiilor clasificate atrage răspunderea

disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz"

(art. 39 alin. (1);

-

„persoanele încadrate în serviciile de informații și siguranță sau ale armatei,

aflate în serviciul relațiilor externe, precum și cele special însărcinate cu

protecția informațiilor secrete de stat, vinovate de deconspirări voluntare ori

de acte de neglijență care au favorizat divulgarea ori scurgerea informațiilor

secrete, își pierd irevocabil calitatea”

(art. 39 alin. (2).

Ca

atare, în raport de prevederile legale mai sus citate, judecătorul cauzei are

obligația de a nu divulga aspectele de care a luat cunoștință din conținutul

documentelor clasificate.

În

opinia Înaltei Curți, respectarea garanției impuse de art. 1 din Protocolul nr.

7 la C.E.D.O., adică asigurarea protecției persoanei (subiect al procedurii de

expulzare) împotriva încălcărilor arbitrare ale puterii publice în privința

drepturilor garantate prin Convenție este realizată în prezenta cauză prin

faptul că asupra temeiniciei existenței indiciilor că „desfășoară activități de

natură să pună în pericol securitatea națională” (conform art. 85 alin. (1) din

O.U.G. nr. 194/2002, republicată) au avut posibilitatea să se pronunțe atât

judecătorul fondului, cât și instanța de control judiciar; ca atare, părțile au

beneficiat de un dublu grad de jurisdicție în fața unei „instanțe independente

și imparțiale”.

În

alt context, Înalta Curte consideră că cererea de recuzare formulată în fața

primei instanțe a fost soluționată în mod corect, în condițiile în care

aspectele invocate de recurentul L.N. nu pot constitui antepronunțare în cauză.

1.2.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În

cadrul acestui motiv, recurenții au susținut, în esență, faptul că sentința

atacată cuprinde mai multe erori materiale și că nu au fost indicate faptele

imputate pârâților de natură să vizeze o stare de pericol pentru securitatea

națională.

Instanța

de control judiciar apreciază că indicarea greșită a dispozițiilor art. 3 lit.

e) din Legea nr. 51/1991, a numelui cetățeanului chinez L.N., precum a faptului

că pârâții au reședința temporară în România reprezintă doar erori materiale

care nu se pot circumscrie motivului de modificare reglementat de art. 304 pct.

7 C. proc. civ.

În

raport de prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., în dispozitivul

hotărârii recurate nu era necesară indicarea temeiului juridic în baza căruia a

fost luată măsura de declarare a pârâților ca persoane indezirabile pentru

considerente de securitate națională.

După

cum s-a prezentat anterior, conform dispozițiilor art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr.

194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, instanța de fond

nu trebuia să indice în considerentele sentinței temeiurile de fapt care au

fundamentat soluția pronunțată în speța de față.

1.3.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

baza prevederilor art. 3 lit. i) și lit. l) din Legea nr. 51/1991 privind

siguranța națională a României:

„Constituie

amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele: actele

teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror

activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte; lnițierea

sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub

orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile

enumerate la lit. a) și k), precum și desfășurarea în secret de asemenea

activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.”

În

urma analizării documentelor clasificate, Înalta Curte apreciază că judecătorul

fondului și-a format o convingere temeinică în sensul că datele și informațiile

cuprinse în documentele respective fac pe deplin dovada faptului că există

indicii că recurenții desfășoară activități ce sunt de natură să pună în

pericol securitatea națională.

Legiuitorul

național nu a impus ca și condiție pentru aplicarea măsurii administrative

deduse judecății efectuarea de acte de cercetare penală în privința cetățenilor

străini, după cum se menționează în memoriile de recurs.

Recurentul

L.N. susține că prin luarea măsurii solicitate de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București se încalcă în mod flagrant dreptul la respectarea vieții

private și de familie reglementat de art. 8 din C.E.D.O. și statuat în

jurisprudența Curții de la Strasbourg.

Art.

8 din C.E.D.O. prevede următoarele:

„1.

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a

domiciliului său și a corespondenței sale.

2.

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept

decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie

o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea

națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și

prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea

drepturilor și libertăților altora.”

Din

actele dosarului, rezultă că recurentul L.N. este rezident în România și are

familie compusă din soție și doi copii.

În

jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a arătat că expulzarea unei persoane

dintr-o țară în care locuiesc rudele sale apropiate poate constitui o ingerință

în dreptul la respectarea vieții de familie, așa cum este protejat de art. 8

parag. 1 din C.E.D.O.

Totodată,

instanța europeană, având a aprecia asupra compatibilității unor măsuri ca cea

din speța de față cu dispozițiile art. 8 C.E.D.O. a statuat în sensul că o asemenea

ingerință este contrară dispozițiilor Convenției „doar în măsura în care nu

îndeplinește exigențele impuse de art. 8 parag. 2 din C.E.D.O.”, respectiv: „să

fie prevăzută de lege”, „să urmărească un scop legitim și să fie necesară

într-o societate democratică.”

Din

actele de stare civilă prezentate, rezultă că recurentul L.N. este rezident în

România și are familie compusă din soție și doi copii.

Ingerința

în viața de familie a acestuia respectă cerințele impuse art. 8 parag. 2 din C.E.D.O.

Astfel,

măsurile administrative aflate în discuție (declararea ca indezirabil și luarea

în custodie publică) sunt reglementate de art. 85 și art. 97 alin. (3) din

O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

Actul

normativ anterior individualizat îndeplinește condiția de accesibilitate,

deoarece a fost publicat în M. Of. al României, Partea a I- a, nr. 955 din 27

decembrie 2002.

De

asemenea, este îndeplinită și condiția de previzibilitate, întrucât măsura

litigioasă nu poate fi luată decât în cazurile strict enumerate, și anume dacă

un străin desfășoară, a desfășurat sau dacă există indicii temeinice că

intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea

națională sau ordinea publică.

În

plus, măsura are un scop legitim, respectiv acela al apărării siguranței

naționale, este necesară și proporțională cu scopul legitim urmărit.

Recurenții

au avut posibilitatea de a solicita unei instanțe independente și imparțiale să

efectueze controlul asupra măsurii litigioase, adică să analizeze toate

chestiunile de fapt și de drept pertinente pentru a statua asupra legalității

măsurii și a sancționa un eventual abuz al autorităților publice.

În

fine, o altă critică formulată de recurentul Z.S. se referă la faptul că D.G.I.P.I.

din cadrul M.A.I. nu are competența materială de a sesiza instanța cu cererea

de față.

Instanța

de control judiciar nu poate primi nici această critică, întrucât art. 6 din

Legea nr. 51/1991 prevede că organele de stat cu atribuții în domeniul

siguranței naționale sunt: S.R.I., S.I.E., S.P.P., precum și M.A.N., M.I. și M.J.,

prin structuri interne specializate.

D.G.I.P.I.

este structura specializată a M.A.I. care desfășoară activități de informații,

contrainformații și securitate, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii

și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale privind misiunile

și informațiile clasificate din cadrul ministerului.

Ca

atare, autoritatea publică aflată în discuție avea competența administrativă de

a face documentarea și propunerea care a stat la baza rezoluției din data de 17

decembrie 2012 dată în Dosarul nr. 3670/II/5/2012 a Parchetului Înaltei Curți

de Casație și Justiție prin care s-a dispus sesizarea Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cu prezenta

cerere.

2.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În

consecință, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., iar în speță nu

există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta

Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ., raportat la art. 20

și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge

recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de L.N., Z.S., Z.Y.și Z.S. împotriva Sentinței nr. 7228 din 20

decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2013.