ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4934/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4934/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția contencios administrativ

și fiscal, prin sentința nr. 71/CC din 25 august 2010, a admis cererea formulată

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în contradictoriu cu intimații

C.S. și O.R.I. și a dispus declararea cetățeanului turc C.S. ca indezirabil, pe

o perioadă de 15 ani.

Totodată, a dispus luarea

în custodie publică a cetățeanului turc C.S. până la executarea hotărârii, în condițiile

prevăzute la art. 85 alin. (8) din O.U.G. nr. 194/2002.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță, a reținut, așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București la data de 24 august 2010, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București a solicitat instanței să dispună măsura declarării ca indezirabil

pe o perioadă de 15 ani pentru considerente de securitate națională și luarea în

custodie publică până la punerea în executare a măsurii privind pe cetățeanul turc

C.S., născut în anul 1982 în Republica Turcia.

În motivarea cererii a

arătat că din materialele clasificate secret de stat de nivel „strict secret” puse

la dispoziție de Serviciul Român de Informații - U.M. nr. PP București, a rezultat

că C.S. desfășoară activități de natură să pună în pericol securitatea națională,

astfel cum sunt definite de art. 83 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată,

cu referire și la prevederile art. 3 lit. i) și p) din Legea nr. 51/1991, privind

siguranța națională a României, coroborate cu prevederile art. 44 din Legea nr.

535/2004, privind prevenirea și combaterea terorismului.

A mai reținut prima instanță

că C.S. a intrat legal în România în luna iunie 2009 solicitând la 1 iulie 2009

recunoașterea statutului de refugiat, cerere care a fost respinsă în procedura administrativă,

soluția fiind menținută prin sentința civilă nr. 4206 din 28 mai 2010 a Judecătoriei

sector 4 București, împotriva căreia cetățeanul străin a formulat recurs.

Instanța, analizând datele

comunicate de Serviciul Român de Informații, clasificate secret de stat de nivel

„strict secret”, a constatat că acestea fac dovada faptului că cetățeanul străin

desfășoară activități care sunt de natură să pună în pericol securitatea națională,

având în vedere următoarele dispoziții legale:

- art. 3 lit. i) și l)

din Legea nr. 51/1991, conform cărora „Constituie amenințări la adresa siguranței

naționale a României următoarele: i) actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea

în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea

fapte; l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau

sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile

enumerate la lit. a)-k) precum și desfășurarea în secret de asemenea activități

de către organizații sau grupări constituite potrivit legii”.

- art. 44 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 535/2004, care prevăd că împotriva cetățenilor străini sau

apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice că intenționează să desfășoare

acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare

ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de ședere

în țară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieșirii din țară,

potrivit legii privind regimul străinilor în România;

- art. 147 din O.U.G.

nr. 194/2002 republicată, conform cărora „Prevederile Legii nr. 122/2006 privind

azilul în România se aplică cu prioritate față de prevederile prezentei ordonanțe

de urgență, cu excepția situațiilor în care rațiuni de securitate națională sau

de ordine publică impun îndepărtarea acestora de pe teritoriul României”;

- art. 32 din Legea

nr. 46/1991, prin care s-a aderat la Convenția privind statutul refugiaților: „1.

Statele contractante nu vor expulza un refugiat care se găsește în mod legal pe

teritoriul lor decât pentru rațiuni de securitate națională sau de ordine publică.

adoptate conform procedurii prevăzute de lege. Refugiatului va trebui să i se permită,

în afara cazului în care rațiuni imperioase privind securitatea națională se opun,

să prezinte probe în apărarea sa, să poată face recurs și să poată fi reprezentat

în acest scop, în fața unei autorități competente sau în fața uneia sau mai multor

persoane special desemnate de autoritatea competentă”.

Prima instanță a reținut

că în conținutul hotărârii nu se vor menționa datele și informațiile care au stat

la baza motivării acesteia, față de prevederile art. 85 alin. (5) din O.U.G.

nr. 194/2002.

În aplicarea art. 97

alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, urmare a declarării ca indezirabil a străinului,

s-a dispus luarea în custodie publică a acestuia, măsura ce va înceta de la data

punerii în executare a hotărârii judecătorești, în condițiile art. 85 alin. (8)

din același act normativ.

Împotriva acestei sentințe,

considerată netemeinică și nelegală a formulat recurs pârâtul C.S., invocând ca

temei legal dispozițiile art. 304 pct. 5, 9 și art. 304

1

C.  proc. civ.

Aceasta a solicitat repunerea

în termenul de a declara și motiva recursul, conform art. 103 alin. (1) C.

proc. civ., cerere care a fost admisă astfel cum rezultă din practicaua acestei

decizii.

În susținerea motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul arată că deși a

semnat citația pentru termenul din 25 august 2010, la 24 august 2010, nu a avut

reprezentarea faptului că i s-a pus în vedere să se prezinte la instanță pentru

că nu a înțeles conținutul citației, necunoscând limba română.

Se arată și faptul că,

fiind depistat de polițiștii de la O.R.I. - Serviciul Constatarea Șederii și Muncii

Ilegale a Străinilor, a fost reținut, astfel că i-a fost îngrădită libertatea de

mișcare, neavând posibilitatea de a se prezenta în fața instanței, nefiind citat

la locul și la centrul de cazare a străinilor luați în custodie publică Otopeni.

În susținerea motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se menționează că instanța

a interpretat eronat dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002 și ale Legii nr. 51/1991.

Se mai arată că au fost

încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale prin faptul că, chiar dacă ar fi

fost prezent la data de 25 august 2010 la instanță, nu își putea face apărarea în

condițiile în care nu i-au fost prezentate dovezile împotriva sa, clasificate ca

secrete de stat la nivel „strict secret”.

În susținerea acestei

critici s-a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

respectiv cazurile K. și L. împotriva României.

Invocându-se încălcarea

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se arată că i-a fost îngrădit

dreptul la examinarea cauzei sale în mod echitabil, public, de către o instanță

independentă și imparțială.

Recurentul, deși nu a

invocat în cuprinsul cererii de recurs motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., a criticat sentința atacată și sub aspectul că aceasta

este practic nemotivată pentru că nu a menționat faptele ce au condus la concluzia

că recurentul reprezintă un pericol pentru securitatea națională.

Recurentul C.S. a formulat

și cerere de suspendare a executării sentinței recurate până la soluționarea recursului,

susținând, în esență, că în situația returnării există riscul de a fi torturat și

supus la rele tratamente în perioada executării pedepsei cu închisoarea în penitenciarele

din Turcia.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, analizând cererea de suspendare a executării sentinței nr. 71CC din

25 august 2010, până la soluționarea recursului, formulată de recurent în temeiul

art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, apreciază că aceasta a rămas fără obiect

întrucât la termenul din 11 noiembrie 2010 recursul a fost judecat și soluționat.

În ceea ce privește recursul

formulat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce

urmează a fi expuse.

Motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Din înscrisul de la dosarul

de fond rezultă faptul că recurentul a fost citat pentru termenul din 25 august

2010, acesta semnând personal citația la data de 24 august 2010, iar la acel moment

se afla în centrul de cazare pentru solicitanții de azil din București, nefiindu-i

în niciun fel îngrădită libertatea de mișcare.

Din practicaua sentinței

atacate rezultă faptul că pentru termenul de judecată din 25 august 2010, instanța

a asigurat prezența în cauză a unui interpret de limbă turcă.

Astfel cum rezultă din

referatul din 25 august 2010 al O.R.I. - Direcția pentru Imigrări a Municipiului

București - Serviciul Constatarea Șederii și Muncii Ilegale a Străinilor, escortarea

recurentului la centrul de cazare a străinilor luați în custodie publică Otopeni

a avut loc, conform art. 85 alin. (8) din O.U.G. nr. 194/2002, după pronunțarea

sentinței nr. 71/CC la data de 25 august 2010 și nu anterior.

Pronunțarea sentinței

a fost adusă la cunoștința acestuia la aceeași dată, conform înscrisului din dosarul

instanței de recurs.

Prin urmare, toate aceste

înscrisuri conduc la concluzia că reținerea și escortarea recurentului la centrul

menționat anterior a avut loc ulterior ședinței de judecată din data de 25

august 2010 și implicit pronunțării sentinței atacate, că acesta nu a fost împiedicat

în niciun mod de a se prezenta la instanța de judecată unde a fost legal citat,

conform art. 92 alin. (1) C.  proc. civ.

În consecință, judecata

în fața instanței de fond a avut loc cu citarea în mod legal a recurentului, nefiind

încălcate formele de procedură prevăzute sub pedeapsa nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ., neputând fi reținută nici incidența art. 312 alin. (5)

C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

Examinând sentința atacată,

se constată faptul că aceasta respectă cerințele prevăzute de art. 261 pct. 5

C. proc. civ.

Mai mult, criticile sub

aspectul nemenționării faptelor imputate în cuprinsul hotărârii sunt nefondate,

întrucât însuși recurentul a menționat că în speță sunt incidente dispozițiile

art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 potrivit cărora „Atunci când declararea

străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, în conținutul

hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării

acesteia”.

De altfel, temeiul legal

al sesizării în cauza dedusă judecății a fost cunoscut de recurent, conform Rezoluției

din 24 august 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, menționată

în cuprinsul hotărârii recurată.

Nu este fondat nici motivul

de recurs prevăzut de art. 309 pct. 9 C. proc. civ., instanța de fond pronunțând

o hotărâre legală și temeinică, cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente

în cauză.

Potrivit art. 85

alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, „declararea ca indezirabil este

o măsură care se dispune împotriva străinului care a desfășurat, desfășoară ori

există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să

pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică”, iar potrivit alin.

(2), „măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de Curtea de Apel București la sesizarea

procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

care sesizează instanța la propunerea instituțiilor cu competențe în domeniul ordinii

publice și securității naționale care dețin date sau indicii temeinice, în sensul

celor prevăzute la alin. (1)”.

Conform art. 85 alin.

(3) din același act normativ, „Datele și informațiile în baza cărora se propune

declararea ca indezirabil pentru rațiuni de securitate națională se pun la dispoziția

instanței de judecată, în condițiile stabilite de actele normative care reglementează

regimul activităților referitoare la siguranța națională și protejarea informațiilor

clasificate”.

În acest context legal,

înscrisurile puse la dispoziția instanței au fost clasificate ca secret de stat

la nivel „strict secret”, motiv pentru care nu au putut fi puse la dispoziția recurentului,

astfel că sunt nefondate criticile din această perspectivă.

Jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului menționată nu prezintă relevanță în cauză, vizând situații

diferite de cea a recurentului.

Recurentul a invocat încălcarea

art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, însă această încălcare nu poate fi reținută.

Necontestat este faptul

că recurentului i-a fost respinsă cererea de determinare a statutului de refugiat

la 31 iulie 2009 de către O.R.I., plângerea la instanța de judecată fiindu-i respinsă.

Chiar dacă recurentul

este solicitant al statutului de refugiat, față de acesta se poate dispune măsura

declarării ca indezirabil, potrivit O.U.G. nr. 194/2002, republicată, întrucât,

potrivit art. 147 din ordonanța menționată, prevederile Legii nr. 122/2006, privind

azilul în România nu pot fi aplicate cu prioritate în situațiile în care rațiuni

de securitate națională sau de ordine publică impun îndepărtarea acestora de pe

teritoriul României, cum este și cazul recurentului.

Prin sentința recurată

nu au fost încălcate garanțiile procedurale în caz de expulzare a străinilor prevăzute

în art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale întrucât, potrivit parag. 2 al art. 1 „un străin

poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în parag. 1 lit.

a), b) și c) al acestui art., atunci când expulzarea este necesară în interesul

ordinii publice sau se întemeiază pe motivul de securitate națională”, or, recurentul

se încadrează în această ultimă ipoteză.

De altfel, în acest ultim

sens sunt și dispozițiile art. 32 din Legea nr. 46/1991 prin care s-a aderat la

Convenția privind statutul refugiaților.

În altă ordine, faptul

că în art. 85 alin. (1) și (5) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, legiuitorul

a prevăzut că măsura declarării ca indezirabil se dispune, în primă instanță, de

Curtea de Apel București, iar hotărârea este supusă căii de atac a recursului la

Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 86 alin. (1) din același act normativ,

se apreciază că a fost respectat dreptul recurentului la un proces echitabil, prevăzut

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub toate aspectele.

Recurentul, prin apărătorul

ales, și-a putut exercita drepturile procesuale și și-a putut expune argumentele

care militau împotriva declarării sale ca indezirabil. Mai mult, acesta nu a fost

îndepărtat de pe teritoriul României până la momentul judecării recursului.

Față de considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) Teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu

art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge

recursul formulat ca nefondat, cât și cererea de suspendare a executării sentinței

nr. 71/CC din 25 august 2010, ca rămasă fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul C.S. împotriva sentinței nr. 71/CC din data de 25 august 2010 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Respinge cererea de suspendare

ca rămasă fără obiect.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 noiembrie 2010.