ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5747/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 5971 din 18 octombrie 2011 pronunțată în dosarul nr. 8875/2/2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis sesizarea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în contradictoriu cu pârâtul A.M.M.K., și Oficiul Român pentru Imigrări, a declarat pe cetățeanul străin A.M.M.K. ca persoană indezirabilă pentru rațiuni de securitate națională, pe o perioadă de 15 ani, și a dispus luarea în custodie publică a acestuia până la îndepărtarea de pe teritoriul României, în temeiul art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 13 octombrie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat instanței să dispună măsura declarării ca indezirabil pe o perioadă de 15 ani pentru considerente de securitate națională și luarea în custodie publică a cetățeanului egiptean A.M.M.K., până la punerea în executare a îndepărtării de pe teritoriul României. Petentul a arătat că din materialele clasificate secret de stat de nivel „strict secret” puse la dispoziție de către Serviciul Român de Informații - UM 0198 București a rezultat că cetățeanul egiptean A.M.M.K. desfășoară activități de natură să pună în pericol securitatea națională, astfel cum sunt definite de dispozițiile art. 85 alin. (1) din O.U.G.

nr. 194/2002 republicată și prin referire la prevederile art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României coroborate cu dispozițiile art. 44 din Legea nr. 535/2009 privind prevenirea și combaterea terorismului. La termenul din data de 18 octombrie 2011, cetățeanului străin i s-a adus la cunoștință conținutul cererii formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, acesta formulându-și apărarea în raport de cele reținute în sesizare. Analizând actele și lucrările dosarului Curtea a reținut următoarele: Cetățeanul egiptean A.M.M.K. este posesor al permisului de ședere temporară nr. 0063648 și își are reședința în Municipiul Constanța, județul Constanța, fiind administrator al societății comerciale SC A. SRL, SC S.W.W.

SRL și SC B.W.W. SRL, toate cu sediul în Municipiul Constanța. Este căsătorit cu cetățeanul român K.M. și au împreună doi copii minori, M. și S. Analizând datele comunicate de SRI, clasificate secret de stat de nivel „strict secret”, Curtea a constatat că acestea fac dovada faptului că cetățeanul străin desfășoară activități ce sunt de natură să pună în pericol securitatea națională.

Sunt avute în vedere dispozițiile art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 conform cărora „constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele: i) actele teroriste precum și inițierea sau suspiciunea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a) – k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.

Curtea a avut în vedere și dispozițiile art. 44 din Legea nr. 535/2004 care prevăd ca împotriva cetățenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice că intenționează să desfășoare acte de terorism sau de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de ședere în țară dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieșirii lui din țară, potrivit legii privind regimul străinilor în România. Deși străinul este posesor al unui permis de ședere legală temporară pe teritoriul României, față de acesta se poate dispune măsura declarării ca indezirabil având în vedere incidența în cauză a textelor legale invocate anterior și împrejurarea că România, în calitate de membră a Organizației Națiunilor Unite, și-a asumat obligație de a refuza șederea pe teritoriul național a celor care finanțează, plănuiesc, sprijină sau comit acte de natură teroristă.

Prin măsura dispusă în cauză nu se produce încălcarea art. 8 din CEDO, întrucât chiar dacă măsura constituie o ingerință în viața privată și de familie, această ingerință este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate democratică. Astfel, măsura este prevăzută de dispozițiile art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, în temeiul cărora se poate dispune îndepărtarea de pe teritoriul național și interdicția șederii străinului, act normativ publicat în M. Of., fiind îndeplinită în acest fel cerința accesibilității textului de lege. De asemenea, sunt respectate garanțiile procesuale pentru străinul subiect al măsurii de declarare ca indezirabil, măsura fiind dispusă de o instanță în sensul art. 6 din CEDO în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare.

Prin declararea ca indezirabil a cetățeanului străin se urmărește un scop legitim, respectiv prevenirea comiterii unor fapte grave de natură să pună în pericol securitatea națională a statului român. În ceea ce privește necesitatea adoptării unei astfel de măsuri față de cetățeanul străin, aceasta este justificată de natura și gravitatea activității desfășurate în raport de care se apreciază proporționalitatea dintre măsura dispusă și scopul urmărit. Având în vedere aceste considerente și față de dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 conform cărora „atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia”, Curtea a admis cererea și a dispus declararea cetățeanului A.M.M.K., ca persoană indezirabilă pentru rațiuni de securitate națională pe o perioadă de 15 ani.

Instanța a dispus luarea în custodie publică a cetățeanului străin în conformitate cu dispozițiile art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, măsură ce va înceta la data punerii în executare a îndepărtării de pe teritoriul României. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs pârâtul A.M.M.K. În motivarea recursului, pârâtul a arătat, în esență, următoarele: 1. Instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în care se înscriu și cele prevăzute de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002.

Dat fiind specificul procedurii speciale ce are ca obiect declararea ca indezirabili a unor cetățeni străini, rezidenți pe teritoriul României, legea stabilindu-se norme speciale ce guvernează judecarea cererii, ținându-se cont de celeritatea procedurii, în sarcina instanței stabilindu-se obligația de aduce la cunoștința pârâtului faptele care stau la baza sesizării, ceea ce constituie o minimă garanție a respectării dreptului la apărare a pârâtului. Pârâtului nu i-au fost furnizate nici un fel de indicii care să facă posibilă realizarea unei apărări în cunoștință de cauză, astfel că apărarea sa a fost mai mult formală, încercându-se să se dovedească comportamentul ireproșabil al domnului A.K.

pe perioada cât el a stat în România. Or, în această privință, este de observat jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, în cauza Geleri vs. România stabilindu-se că domnului Geleri nu i s-au oferit minime garanții împotriva arbitrariului, Curtea de Apel București limitându-se la o examinare pur formală a sesizării. Cu atât mai mult, instanța de recurs trebuie să se asigure că în cauzele supuse controlului său, normele speciale de procedură sunt respectate, cu cât acestea sunt menite să asigure un proces echitabil și corect, în care dreptul la apărare este efectiv și nu doar formal.

Citația i-a fost înmânată pârâtului cu mai puțin de 24 de ore înaintea primului termen, iar următorul termen ce i-a fost acordat nu i-a fost suficient pentru formularea apărării, ceea ce demonstrează că instanța de fond s-a limitat la o examinare pur formală a sesizării, nefiind interesată să asigure în mod real garanțiile unui proces corect și echitabil, în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. 2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, precum și pentru că aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind incidente cu prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. A. Instanța și-a justificat soluția pe constatările conținute în materialele clasificate „secret de stat”, puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații.

Unica informație oferită de instanță este cea legată de calitatea de administrator al pârâtului în cadrul a trei societăți comerciale, însă această informație nu poate fi considerată a fi de natură să prezinte prin ea însăși un argument cu privire al fapte de natură să atragă declararea pârâtului ca cetățean indezirabil, cu atât mai mult cu cât aceasta nu este adevărată, domnul A.K. având calitatea de administrator doar al SC S.W.W. SRL. Art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 stabilește interdicția menționării datelor și informațiilor care au stat la baza motivării hotărârii, or nu există nici o derogare de la prevederile art. 261 C. proc. civ., text legal în conformitate cu care hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, însă, în speță, aceasta nu a făcut nici o precizare cu privire la motivele pentru care apărarea pârâtului a fost înlăturată.

Cererea de administrare a probei cu martori, prin care pârâtului dorea să demonstreze conduita sa ireproșabilă în societate, împotriva căruia niciodată nu a fost pornită o procedură legală prevăzută de legea penală, a fost respinsă fără nici o explicație. Este evident că indicarea de către Curtea de Apel București a motivelor pentru care argumentele apărării au fost înlăturate ar fi prezentat o importanță deosebită, în contextul normelor de procedură specială ce au fost avute în vedere la judecarea cauzei. Chiar și cu respectarea prevederilor art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, prezentarea motivelor pentru care argumentele apărării au fost înlăturate, ar fi fost de natură să ofere o minimă garanție cu privire la desfășurarea unui proces echitabil.

Lipsa motivelor afectează condițiile de exercitare a căii de atac reglementate de lege, pârâtul fiind lipsit în continuare de posibilitatea de a susține argumente pertinente și a propune și administra probe care să îi susțină nevinovăția. B. Una din puținele informații făcute publice prin sesizarea Ministerului Public, preluată și de instanță, este cea referitoare la calitatea de administrator a domnului A.K. în trei societăți comerciale, informație care nu este, însă, corectă, pârâtul mai având calitatea de administrator doar în SC S.B.W.W. SRL.

Pârâtul nu înțelege care este relevanța faptului că este considerat administrator în cele trei societăți comerciale, însă toate societățile comerciale în discuție și-au desfășurat activitatea cu respectarea prevederilor legale, au plătit la timp și integral impozitele și taxele către statul român, iar împotriva acestora sau a administratorilor lor nu au fost pornite proceduri legale în legătură cu activitatea pe care au întreprins-o. În aceste condiții, informațiile la care se face trimitere în motivarea soluției instanței de fond demonstrează reținerea unor motive străine de natura pricinii. C. Deși, s-a formulat cerere în vederea aplicării dispozițiilor art. 92 alin. (2) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002, în sensul de a nu se lua măsura îndepărtării pârâtului în cazul în care există temeri justificate că viața celui vizat este pusă în pericol ori că va fi supusă la tortură, tratamente inumane sau degradante în statul în care urmează să fie trimis, instanța de fond nu a arătat de ce această cerere a fost respinsă. În susținerea cererii au fost depuse extrase din presă, referitoare la situația confruntărilor interconfesionale din Egipt între majoritatea musulmană și minoritatea creștină, pentru a demonstra că situația descrisă reprezintă o amenințare la adresa vieții pârâtului, cetățean de religie musulmană, căsătorit însă cu un cetățean român de religie creștină. 3. Hotărârea primei instanțe este lipsită de temei legal și, de asemenea, pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât domnul A.K.

nu a desfășurat și nici nu a intenționat să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică în România. Prin admiterea cererii, formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a fost încălcat art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, care consacră și garantează dreptul la respectarea vieții private și de familie. În soluționarea sesizării cu care a fost învestită, instanța a ținut cont, în mod exclusiv, de raportul clasificat „secret de stat”, considerând că informațiile conținute în acest document sunt suficiente și pe deplin dovedite, fără a mai fi necesar să se pună în discuția părților administrarea de noi probe sau alte chestiuni prealabile.

Din hotărârea recurată s-a înțeles că în sarcina domnului A.K. s-a reținut că se face vinovat de acte teroriste sau de inițierea ori sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte, potrivit art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991, or, asemenea concluzii nu pot fi decât rezultatul unor informații greșite, nedovedite și, probabil, folosite într-un cu totul alt scop decât cel urmărit de lege. Pârâtul a arătat în fața instanței de fond că, în perioada petrecută în România, acesta a avut numeroase contacte cu ofițeri ai Serviciului Român de Informații, care au exercitat presiuni asupra acestuia pentru a colabora cu acest Serviciu și a furniza informații referitoare la diverși cetățeni arabi rezidenți în România, dar acesta a refuzat să colaboreze.

Pentru că a refuzat să dea curs acestor solicitări, în repetate rânduri a fost amenințat că va fi îndepărtat de pe teritoriul țării. Ultimul episod de această natură, a arătat pârâtul, a avut loc în anul 2006, când a fost nevoit să ceară sprijinul consulului Egiptului la București. Pârâtul este o persoană respectată și activă în cadrul comunității arabe din Constanța. Niciodată domnul A.K. nu a fost membru în vreo organizație islamică, nici în România, nici în străinătate, unica sa legătură cu cetățeni arabi, membri ai unor organizații islamice care funcționează în România, este legată de frecventarea aceleiași moschei din Constanța, unde își au sediul și aceste organizații.

La dosar au fost depuse bilanțurile contabile ale celor două societăți comerciale la care s-a făcut trimitere, în mod expres, în sesizarea Parchetului, pentru a se observa că veniturile acestora nu sunt la un nivel care să permită susținerea unor activități de genul celor incriminate în art. 3 din Legea siguranței naționale. Judecătorul cauzei nu a înțeles să uzeze de prerogativa conferită de art. 129 C. proc. civ., și prin aceasta să încerce să echilibreze raporturile dintre părți, dezechilibrate datorită particularităților procedurii speciale, reglementate de O.U.G. nr. 194/2002, informațiile SRI fiind preluate fără o verificare prealabilă. În același timp, constituie o greșită aplicare a legii interpretarea conform căreia, prin luarea măsurii declarării ca indezirabil, nu s-a produs o atingere vieții private și de familie, astfel cum sunt ocrotite de art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Curtea de la Strasbourg a stabilit, însă, în două cauze, Lupșa contra România și Kaia contra România, că art. 8 din Convenție a fost încălcat, deoarece autoritățile nu le-au furnizat reclamanților nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele de care erau învinuiți. Examinând sentința prin prisma motivelor de recurs, precum și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru motivele care vor fi expuse în continuare. 1. Contrar celor susținute în recurs, instanța de fond nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, pârâtului i s-a făcut o informare cu privire la faptele care stau la baza sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, fapte care au fost reținute și în motivarea instanței de fond.

Sub acest aspect, Curtea de Apel nu s-a limitat a face doar mențiunea că declararea ca indezirabil al pârâtului se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, ci a menționat, expres, în conținutul sentinței că i se impută acte de terorism, astfel cum sunt definite în art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991. De asemenea, instanța de judecată, în motivarea hotărârii, s-a raportat și la prevederile art. 44 din Legea nr. 535/2004, care stipulează că împotriva cetățenilor străini sau apatrizilor, despre care există date sau indicii temeinice că intenționează să desfășoare acte de terorism sau de favorizare a terorismului, se dispune măsura de declarare ca persoane indezirabile în România. Prin urmare, pârâtului i s-au oferit garanții împotriva arbitrariului autorităților.

Curtea de Apel a făcut o examinare efectivă a sesizării Parchetului și nu s-a limitat la una pur formală a faptelor, astfel cum Curtea de la Strasbourg a reținut în cauza Geleri împotriva României (Cererea nr. 33118/05). În acea cauză măsura declarării ca indezirabil a fost luată prin ordonanța Parchetului, fără ca vreo precizare cu privire la faptele imputate reclamantului să-i fi fost oferită Curții de Apel, astfel încât instanța de judecată să poată verifica dacă într-adevăr persoana în cauză reprezintă un pericol pentru siguranța națională sau pentru ordinea publică. Or, în prezenta cauză, declararea ca indezirabil a domnul A.K.

a fost dispusă de o instanță, în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, așa cum a reținut prima instanță în motivarea hotărârii recurate, prin măsura luată urmărindu-se un scop legitim - prevenirea săvârșirii unor fapte de natură să pună în pericol securitatea națională, necesitatea adoptării unei astfel de măsuri fiind justificată de natura și gravitatea activității desfășurate în raport de care a apreciat proporționalitatea dintre măsură și scopul urmărit. Este adevărat că instanța de fond nu a descris în concret care au fost informațiile ce au stat la baza hotărârii pronunțate, însă a procesat astfel având în vedere dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G.

nr. 194/2002, prevederi legale care interzic în termeni categorici și inderogabili ca informații de acest gen să fie arătate în conținutul hotărârii, tocmai în considerarea faptului că în discuție sunt chestiuni de securitate națională: „... Atunci când declararea străinului se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia”. Faptul că instanța nu a indicat datele și informațiile respective nu înseamnă că judecătorul fondului a realizat o examinare pur formală a cauzei, așa cum se susține în recurs. Dimpotrivă, constată Înalta Curte, după cum rezultă din conținutul hotărârii atacate, judecătorul fondului a consultat documentele provenite de la Serviciul Român de Informații și și-a format convingerea că în speță sunt satisfăcute exigențele legale ale art. 85 din O.U.G.

nr. 194/2002 pentru a declara ca indezirabil pe domnul A.K., concluzia instanței în acest sens fiind ritos formulată. În acest fel, pârâtului i s-a asigurat accesul concret și efectiv la judecător, ocazie cu care cauza sa a fost în mod real examinată, hotărârea pronunțată fiind în acord cu exigențele procesului echitabil, potrivit art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Cât privește posibilitatea efectivă pe care a avut-o pârâtul pentru a-și formula apărarea, Înalta Curte constată că prima instanță i-a asigurat condițiile necesare pentru aceasta. Astfel, domnul A.K. a beneficiat de două termene de judecată, cauza fiind amânată la cererea sa expresă tocmai pentru a-i asigura dreptul la apărare.

Sub acest aspect, remarcă Înalta Curte, instanța, la primul termen de judecată din 14 noiembrie 2011, a admis cererea formulată de pârât, care a solicita acordarea unui nou termen de judecată pentru angajarea unui avocat, și a amânat cauza la data de 18 octombrie 2011, când domnul A.K. s-a prezentat însoțit de avocat și a fost în măsură să-și formuleze apărarea. La fond, pârâtul a depus întâmpinare și concluzii scrise și a formulat cereri de probațiune, fiindu-i admisă cererea de a depune înscrisuri în apărare. 2. Contrar celor susținute în recurs, instanța de fond nu și-a întemeiat hotărârea pe motive străine de natura pricinii, astfel că cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în speță.

A. Evident că, pe baza datelor furnizate de Serviciul Român de Informații, instanța a ajuns la concluzia că se impune declararea ca indezirabil a pârâtului, însă, informația cu privire la calitatea de administrator al pârâtului în cadrul unor societăți comerciale nu a stat la baza soluției instanței. Indiferent că domnul A.K. era la data sesizării instanței administrator al unei societăți comerciale române sau a mai multor astfel de firme, nu această informație a determinat instanța să pronunțe hotărârea judecătorească în sensul în care a făcut-o. B. Mențiunea că pârâtul este administrator al unor societăți comerciale, alături de acelea că este căsătorit, are doi copii și locuiește în Constanța, a urmărit doar să furnizeze câteva date minimale cu privire la persoana domnului A.K., și nimic mai mult.

Nu poate fi primită nici critica întemeiată pe prevederile art. 261 C. proc. civ., în sensul că hotărârea instanței de fond nu este motivată. Astfel, cum instanța de recurs a reținut mai sus, în cuprinsul acestei decizii, soluția primei instanțe este motivată. Motivarea unei hotărâri nu este o chestiune de volum, ci una de conținut. În speță, sentința recurată este clară, precisă și necontradictorie, reprezentând opinia instanței că exigențele legale ale declarării ca indezirabil a unei persoane sunt satisfăcute în prezenta cauză, astfel că a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Evident, instanța s-a conformat obligației instituite în art. 85 alin. (5) din O.U.G.

nr. 194/2002, de a nu indica datele și informațiile referitoare la securitatea națională, ceea ce, așa cum s-a mai reținut în această decizie, nu reprezintă o nemotivare a hotărârii instanței de fond. În privința criticii referitoare la modul în care prima instanță a administrat probațiunea, Înalta Curte constată că pârâtului i-a fost asigurat dreptul la apărare, în condițiile în care a fost admisă proba cu înscrisuri și, de asemenea, i s-a admis să depună fotografii la dosarul cauzei. Corect a fost respinsă cererea de a fi audiați martori, ca probă neutilă, față de obiectul sesizării, precum și față de împrejurarea că cele ce intenționa să demonstreze testimonial erau probate cu înscrisurile și fotografiile de la dosarul cauzei.

C. Interdicția îndepărtării domnului A.K., pe motiv că viața acestuia ar fi pusă în pericol dacă va fi trimis în statul de origine, măsură ce poate fi luată în baza art. 92 lit. e) (nu lit. f) cum susține pârâtul) din O.U.G. nr. 194/2002, nu poate fi dispusă, printre altele, în ipoteza în care persoana în cauză constituie un pericol pentru ordinea publică sau pentru securitatea națională, astfel cum este cazul pârâtului (art. 92 alin. (4)). Pe de altă parte, în condițiile în care domnul A.K. este musulman, este în afara discuției că viața sa ar putea fi pusă în pericol de către majoritatea musulmană egipteană, căreia îi aparține acesta. 3. Contrar celor susținute de recurent, pârâtul a desfășurat pe teritoriul României activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică, astfel cum a reținut instanța de fond pe baza documentelor emise de Serviciul Român de Informații.

La rândul său, Înalta Curte a analizat documentele respective și a tras concluzia că soluția instanței de fond este legală și temeinică. Din analiza documentelor respective, care, din motive ce țin de protecția informațiilor clasificate, nu pot fi expuse în cuprinsul prezentei hotărâri, Înalta Curte constată că, în ceea ce-l privește pe domnul A.K., acestea conțin date și informații ce demonstrează că pârâtul prezintă pericol pentru siguranța națională dacă i s-ar permite, în continuare, șederea în România, ceea ce justifică măsura ordonată de judecătorul fondului de a-l declara pe domnul A.K. ca persoană indezirabilă pentru rațiuni de securitate națională, în baza art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor.

Nu poate fi reținută apărarea pârâtului în sensul că declararea sa ca indezirabil ar fi drept consecința abuzului autorităților române, respectiv a ofițerilor din cadrul Serviciului Român de Informații, abuz generat de refuzul pârâtului de a accepta să fie racolat ca informator, pentru ca, în această calitate, să furnizeze date despre cetățenii arabi ce locuiesc în România. Chiar dacă astfel de presiuni ar fi existat, conform chiar susținerilor pârâtului o încercare de acest gen s-a produs, ultima dată, cu foarte mult timp înainte, respectiv în anul 2006. În aceste condiții, nu este rezonabil să se tragă concluzia că demersurile autorităților, produse după cinci ani de expectativă din partea acestora, sunt rezultatul unei decizii arbitrare cu scopul de a sancționa refuzul de colaborare a pârâtului.

Dimpotrivă, așa cum s-a reținut anterior, datele furnizate de Serviciul Român de Informații, prin documentele clasificate, puse la dispoziția instanței, relevă existența unor fapte, ale pârâtului, de natură a periclita securitatea națională, care justifică, prin prisma dispozițiilor art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, declararea ca indezirabil a acestuia. Din punctul de vedere al temeiniciei măsurii declarării ca indezirabil a pârâtului, în raport de împrejurarea că documentele Serviciului Român de Informații nu pot fi menționate în cuprinsul hotărârii judecătorești, este irelevant că domnul A.K. nu s-a înscris în organizațiile islamice amintite de acesta, care, de altfel, funcționează legal pe teritoriul României, sau că veniturile obținute din activitățile economice desfășurate pe teritoriul statului român nu ar fi la un nivel care să permită susținerea unor activități de genul celor incriminate în art. 3 din Legea siguranței naționale.

Este eronată afirmația din recurs că judecătorul fondului nu a uzat de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., care consacră rolul activ al instanței, și că ar fi preluat informațiile furnizate de SRI, fără o verificare prealabilă. În realitate, atât prima instanță, cât și instanța de recurs, au procedat la examinarea efectivă și minuțioasă a documentelor clasificate, concluzia fiind aceea a incidenței, în speță, a prevederile art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor, respectiv a justeței măsurii declarării pârâtului ca indezirabil în România. Recurentul susține că în privința sa a fost încălcat art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În interpretarea acestui text din Convenție este relevantă jurisprudența CEDO referitoare la protecția împotriva arbitrariului, conform căreia este necesar a fi asigurată, cu ocazia adoptării de către autoritățile publice, a unor măsuri cu privire la cetățenii străini, fundamentate pe considerente ce țin de ordinea publică și siguranța națională, existența unor garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor.

În acest sens, CEDO a reținut că dispozițiile art. 8, din Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează dreptul la respectarea vieții private și de familie, impune ca instanța învestită cu controlul de legalitate al măsurilor dispuse față de cetățeni străini, bazate pe considerente de ordine publică și siguranță națională, să aibă posibilitatea reală și efectivă de a realiza o analiză a tuturor chestiunilor de fapt și de drept pertinente, pentru a putea statua asupra legalității măsurii și a sancționa un eventual abuz al autorităților, ca o măsură de protecție împotriva arbitrariului (CEDO, Hotărârea din 08 iunie 2006, publicată în M. Of. nr. 30 din 17 ianuarie 2007, parag.

38, 41, 42). În același sens, CEDO a reținut că în cazul măsurilor potențial vătămătoare pentru viața privată, care au la bază motive de securitate națională, indivizii trebuie să beneficieze atât în fața autorităților, cât și în fața instanței de judecată de un nivel minim de protecție împotriva arbitrariului (CEDO, Hotărârea din 12 octombrie 2006, publicată în M. Of. nr. 213 din 29 martie 2007, parag. 42, 43, 45). Considerente de același tip au fundamentat hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Lupșa împotriva României și Kaia împotriva României, invocate în recurs. Așa cum a mai observat în cuprinsul prezentei hotărâri, Înalta Curte a constatat că toate aceste exigențe au fost respectate în cauza de față, astfel că în privința pârâtului nu se poate reține violarea art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, în prezenta cauză, nu este vorba de un examen pur formal al ordonanței Parchetului, fără o verificare din partea instanței dacă persoana în cauză prezintă într-adevăr un pericol pentru securitatea națională sau pentru ordinea publică, cum s-a reținut în jurisprudența Curții de la Strasbourg, citată de recurent. În speță, declararea ca indezirabil a domnului A.K. nu este o decizie a autorităților administrative, ci a fost dispusă de o instanță de judecată, în sensul art. 6 din CEDO, în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare al pârâtului.

Pârâtul a fost încunoștințat despre cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, iar în privința faptelor care au stat la baza solicitării declarării sale ca indezirabil, instanța de judecată nu s-a mărginit a reține formal că măsura are la bază motive de securitate națională, ci a argumentat că este vorba de acte de terorism, pronunțându-se în acest sens din perspectiva art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 și a art. 44 din Legea nr. 535/2004, prin urmare nu se poate vorbi că domnului A.K. nu i-au fost oferite garanțiile minimale împotriva arbitrariului autorităților. Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de A.M.M.K. împotriva sentinței civile nr. 5971 din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2011.