ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5747/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5747/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 5971 din 18

octombrie 2011 pronunțată în dosarul nr. 8875/2/2011, Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis sesizarea formulată

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în

contradictoriu cu pârâtul A.M.M.K., și Oficiul Român pentru Imigrări, a

declarat pe cetățeanul străin A.M.M.K. ca persoană indezirabilă pentru rațiuni

de securitate națională, pe o perioadă de 15 ani, și a dispus luarea în custodie

publică a acestuia până la îndepărtarea de pe teritoriul României, în temeiul

art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 13 octombrie 2011, Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat instanței să dispună măsura

declarării ca indezirabil pe o perioadă de 15 ani pentru considerente de

securitate națională și luarea în custodie publică a cetățeanului egiptean

A.M.M.K., până la punerea în executare a îndepărtării de pe teritoriul

României.

Petentul a arătat că

din materialele clasificate secret de stat de nivel „strict secret” puse la

dispoziție de către Serviciul Român de Informații - UM 0198 București a

rezultat că cetățeanul egiptean A.M.M.K. desfășoară activități de natură să

pună în pericol securitatea națională, astfel cum sunt definite de dispozițiile

art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată și prin referire la

prevederile art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța

națională a României coroborate cu dispozițiile art. 44 din Legea nr. 535/2009

privind prevenirea și combaterea terorismului.

La termenul din data

de 18 octombrie 2011, cetățeanului străin i s-a adus la cunoștință conținutul

cererii formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, acesta

formulându-și apărarea în raport de cele reținute în sesizare.

Analizând actele și

lucrările dosarului Curtea a reținut următoarele:

Cetățeanul egiptean

A.M.M.K. este posesor al permisului de ședere temporară nr. 0063648 și își are

reședința în Municipiul Constanța, județul Constanța, fiind administrator al

societății comerciale SC A. SRL, SC S.W.W. SRL și SC B.W.W. SRL, toate cu

sediul în Municipiul Constanța.

Este căsătorit cu

cetățeanul român K.M. și au împreună doi copii minori, M. și S.

Analizând datele

comunicate de SRI, clasificate secret de stat de nivel „strict secret”, Curtea

a constatat că acestea fac dovada faptului că cetățeanul străin desfășoară

activități ce sunt de natură să pună în pericol securitatea națională.

Sunt avute în vedere

dispozițiile art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 conform cărora

„constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele:

i) actele teroriste

precum și inițierea sau suspiciunea în orice mod a oricăror activități al căror

scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte

l) inițierea sau

constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice

formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la

lit. a) – k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către

organizații sau grupări constituite potrivit legii.

Curtea a avut în

vedere și dispozițiile art. 44 din Legea nr. 535/2004 care prevăd ca împotriva

cetățenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii

temeinice că intenționează să desfășoare acte de terorism sau de favorizare a

terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România

sau de întrerupere a dreptului de ședere în țară dacă împotriva acestora nu s-a

dispus măsura nepermiterii ieșirii lui din țară, potrivit legii privind regimul

străinilor în România.

Deși străinul este

posesor al unui permis de ședere legală temporară pe teritoriul României, față

de acesta se poate dispune măsura declarării ca indezirabil având în vedere

incidența în cauză a textelor legale invocate anterior și împrejurarea că

România, în calitate de membră a Organizației Națiunilor Unite, și-a asumat

obligație de a refuza șederea pe teritoriul național a celor care finanțează,

plănuiesc, sprijină sau comit acte de natură teroristă.

Prin măsura dispusă

în cauză nu se produce încălcarea art. 8 din CEDO, întrucât chiar dacă măsura

constituie o ingerință în viața privată și de familie, această ingerință este

prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate

democratică.

Astfel, măsura este

prevăzută de dispozițiile art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, în temeiul cărora se

poate dispune îndepărtarea de pe teritoriul național și interdicția șederii

străinului, act normativ publicat în M. Of., fiind îndeplinită în acest fel

cerința accesibilității textului de lege.

De asemenea, sunt

respectate garanțiile procesuale pentru străinul subiect al măsurii de

declarare ca indezirabil, măsura fiind dispusă de o instanță în sensul art. 6

din CEDO în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la

apărare.

Prin declararea ca

indezirabil a cetățeanului străin se urmărește un scop legitim, respectiv

prevenirea comiterii unor fapte grave de natură să pună în pericol securitatea

națională a statului român.

În ceea ce privește

necesitatea adoptării unei astfel de măsuri față de cetățeanul străin, aceasta

este justificată de natura și gravitatea activității desfășurate în raport de

care se apreciază proporționalitatea dintre măsura dispusă și scopul urmărit.

Având în vedere

aceste considerente și față de dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr.

194/2002 conform cărora „atunci când declararea străinului ca indezirabil se

întemeiază pe rațiuni de securitate națională în conținutul hotărârii nu se

menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia”,

Curtea a admis cererea și a dispus declararea cetățeanului A.M.M.K., ca

persoană indezirabilă pentru rațiuni de securitate națională pe o perioadă de

15 ani.

Instanța a dispus

luarea în custodie publică a cetățeanului străin în conformitate cu

dispozițiile art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, măsură ce va înceta la

data punerii în executare a îndepărtării de pe teritoriul României.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a formulat recurs pârâtul A.M.M.K.

În motivarea

recursului, pârâtul a arătat, în esență, următoarele:

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ., în care se înscriu și cele prevăzute de art. 85 alin.

(4) din O.U.G. nr. 194/2002.

Dat fiind specificul

procedurii speciale ce are ca obiect declararea ca indezirabili a unor cetățeni

străini, rezidenți pe teritoriul României, legea stabilindu-se norme speciale

ce guvernează judecarea cererii, ținându-se cont de celeritatea procedurii, în

sarcina instanței stabilindu-se obligația de aduce la cunoștința pârâtului

faptele care stau la baza sesizării, ceea ce constituie o minimă garanție a

respectării dreptului la apărare a pârâtului.

Pârâtului nu i-au

fost furnizate nici un fel de indicii care să facă posibilă realizarea unei

apărări în cunoștință de cauză, astfel că apărarea sa a fost mai mult formală,

încercându-se să se dovedească comportamentul ireproșabil al domnului A.K. pe

perioada cât el a stat în România.

Or, în această

privință, este de observat jurisprudența Curții europene a drepturilor omului,

în cauza Geleri vs. România stabilindu-se că domnului Geleri nu i s-au oferit

minime garanții împotriva arbitrariului, Curtea de Apel București limitându-se

la o examinare pur formală a sesizării.

Cu atât mai mult,

instanța de recurs trebuie să se asigure că în cauzele supuse controlului său,

normele speciale de procedură sunt respectate, cu cât acestea sunt menite să

asigure un proces echitabil și corect, în care dreptul la apărare este efectiv

și nu doar formal.

Citația i-a fost

înmânată pârâtului cu mai puțin de 24 de ore înaintea primului termen, iar

următorul termen ce i-a fost acordat nu i-a fost suficient pentru formularea

apărării, ceea ce demonstrează că instanța de fond s-a limitat la o examinare

pur formală a sesizării, nefiind interesată să asigure în mod real garanțiile

unui proces corect și echitabil, în sensul art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului.

pronunțată de instanța de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, precum

și pentru că aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind

incidente cu prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

A. Instanța și-a

justificat soluția pe constatările conținute în materialele clasificate „secret

de stat”, puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații. Unica informație

oferită de instanță este cea legată de calitatea de administrator al pârâtului

în cadrul a trei societăți comerciale, însă această informație nu poate fi

considerată a fi de natură să prezinte prin ea însăși un argument cu privire al

fapte de natură să atragă declararea pârâtului ca cetățean indezirabil, cu atât

mai mult cu cât aceasta nu este adevărată, domnul A.K. având calitatea de

administrator doar al SC S.W.W. SRL.

Art. 85 alin. (5) din

O.U.G. nr. 194/2002 stabilește interdicția menționării datelor și informațiilor

care au stat la baza motivării hotărârii, or nu există nici o derogare de la

prevederile art. 261 C. proc. civ., text legal în conformitate cu care

hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, însă, în speță, aceasta nu a făcut nici o precizare cu

privire la motivele pentru care apărarea pârâtului a fost înlăturată.

Cererea de

administrare a probei cu martori, prin care pârâtului dorea să demonstreze

conduita sa ireproșabilă în societate, împotriva căruia niciodată nu a fost

pornită o procedură legală prevăzută de legea penală, a fost respinsă fără nici

o explicație.

Este evident că

indicarea de către Curtea de Apel București a motivelor pentru care argumentele

apărării au fost înlăturate ar fi prezentat o importanță deosebită, în

contextul normelor de procedură specială ce au fost avute în vedere la

judecarea cauzei. Chiar și cu respectarea prevederilor art. 85 alin. (5) din

O.U.G. nr. 194/2002, prezentarea motivelor pentru care argumentele apărării au fost

înlăturate, ar fi fost de natură să ofere o minimă garanție cu privire la

desfășurarea unui proces echitabil.

Lipsa motivelor

afectează condițiile de exercitare a căii de atac reglementate de lege, pârâtul

fiind lipsit în continuare de posibilitatea de a susține argumente pertinente

și a propune și administra probe care să îi susțină nevinovăția.

B. Una din puținele

informații făcute publice prin sesizarea Ministerului Public, preluată și de

instanță, este cea referitoare la calitatea de administrator a domnului A.K. în

trei societăți comerciale, informație care nu este, însă, corectă, pârâtul mai

având calitatea de administrator doar în SC S.B.W.W. SRL. Pârâtul nu înțelege

care este relevanța faptului că este considerat administrator în cele trei

societăți comerciale, însă toate societățile comerciale în discuție și-au

desfășurat activitatea cu respectarea prevederilor legale, au plătit la timp și

integral impozitele și taxele către statul român, iar împotriva acestora sau a

administratorilor lor nu au fost pornite proceduri legale în legătură cu

activitatea pe care au întreprins-o.

În aceste condiții,

informațiile la care se face trimitere în motivarea soluției instanței de fond

demonstrează reținerea unor motive străine de natura pricinii.

C. Deși, s-a formulat

cerere în vederea aplicării dispozițiilor art. 92 alin. (2) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002, în sensul de a nu se lua măsura îndepărtării pârâtului în cazul

în care există temeri justificate că viața celui vizat este pusă în pericol ori

că va fi supusă la tortură, tratamente inumane sau degradante în statul în care

urmează să fie trimis, instanța de fond nu a arătat de ce această cerere a fost

respinsă. În susținerea cererii au fost depuse extrase din presă, referitoare

la situația confruntărilor interconfesionale din Egipt între majoritatea

musulmană și minoritatea creștină, pentru a demonstra că situația descrisă

reprezintă o amenințare la adresa vieții pârâtului, cetățean de religie

musulmană, căsătorit însă cu un cetățean român de religie creștină.

instanțe este lipsită de temei legal și, de asemenea, pronunțată cu aplicarea

greșită a legii, întrucât domnul A.K. nu a desfășurat și nici nu a intenționat

să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau

ordinea publică în România.

Prin admiterea

cererii, formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a fost

încălcat art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, care consacră și

garantează dreptul la respectarea vieții private și de familie. În soluționarea

sesizării cu care a fost învestită, instanța a ținut cont, în mod exclusiv, de

raportul clasificat „secret de stat”, considerând că informațiile conținute în

acest document sunt suficiente și pe deplin dovedite, fără a mai fi necesar să

se pună în discuția părților administrarea de noi probe sau alte chestiuni

prealabile.

Din hotărârea

recurată s-a înțeles că în sarcina domnului A.K. s-a reținut că se face vinovat

de acte teroriste sau de inițierea ori sprijinirea în orice mod a oricăror

activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte, potrivit

art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991, or, asemenea concluzii nu pot fi

decât rezultatul unor informații greșite, nedovedite și, probabil, folosite

într-un cu totul alt scop decât cel urmărit de lege. Pârâtul a arătat în fața

instanței de fond că, în perioada petrecută în România, acesta a avut numeroase

contacte cu ofițeri ai Serviciului Român de Informații, care au exercitat

presiuni asupra acestuia pentru a colabora cu acest Serviciu și a furniza

informații referitoare la diverși cetățeni arabi rezidenți în România, dar

acesta a refuzat să colaboreze. Pentru că a refuzat să dea curs acestor

solicitări, în repetate rânduri a fost amenințat că va fi îndepărtat de pe teritoriul

țării. Ultimul episod de această natură, a arătat pârâtul, a avut loc în anul

2006, când a fost nevoit să ceară sprijinul consulului Egiptului la București.

Pârâtul este o

persoană respectată și activă în cadrul comunității arabe din Constanța. Niciodată

domnul A.K. nu a fost membru în vreo organizație islamică, nici în România,

nici în străinătate, unica sa legătură cu cetățeni arabi, membri ai unor

organizații islamice care funcționează în România, este legată de frecventarea

aceleiași moschei din Constanța, unde își au sediul și aceste organizații.

La dosar au fost

depuse bilanțurile contabile ale celor două societăți comerciale la care s-a

făcut trimitere, în mod expres, în sesizarea Parchetului, pentru a se observa

că veniturile acestora nu sunt la un nivel care să permită susținerea unor

activități de genul celor incriminate în art. 3 din Legea siguranței naționale.

Judecătorul cauzei nu

a înțeles să uzeze de prerogativa conferită de art. 129 C. proc. civ., și prin

aceasta să încerce să echilibreze raporturile dintre părți, dezechilibrate

datorită particularităților procedurii speciale, reglementate de O.U.G. nr.

194/2002, informațiile SRI fiind preluate fără o verificare prealabilă.

În același timp,

constituie o greșită aplicare a legii interpretarea conform căreia, prin luarea

măsurii declarării ca indezirabil, nu s-a produs o atingere vieții private și

de familie, astfel cum sunt ocrotite de art. 8 din Convenția europeană a

drepturilor omului.

Curtea de la

Strasbourg a stabilit, însă, în două cauze, Lupșa contra România și Kaia contra

România, că art. 8 din Convenție a fost încălcat, deoarece autoritățile nu

le-au furnizat reclamanților nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele de

care erau învinuiți.

Examinând sentința

prin prisma motivelor de recurs, precum și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru motivele

care vor fi expuse în continuare.

susținute în recurs, instanța de fond nu a încălcat formele de procedură prevăzute

sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, pârâtului

i s-a făcut o informare cu privire la faptele care stau la baza sesizării

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, fapte care au fost reținute

și în motivarea instanței de fond. Sub acest aspect, Curtea de Apel nu s-a

limitat a face doar mențiunea că declararea ca indezirabil al pârâtului se

întemeiază pe rațiuni de securitate națională, ci a menționat, expres, în

conținutul sentinței că i se impută acte de terorism, astfel cum sunt definite

în art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991. De asemenea, instanța de

judecată, în motivarea hotărârii, s-a raportat și la prevederile art. 44 din

Legea nr. 535/2004, care stipulează că împotriva cetățenilor străini sau apatrizilor,

despre care există date sau indicii temeinice că intenționează să desfășoare

acte de terorism sau de favorizare a terorismului, se dispune măsura de

declarare ca persoane indezirabile în România.

Prin urmare,

pârâtului i s-au oferit garanții împotriva arbitrariului autorităților. Curtea

de Apel a făcut o examinare efectivă a sesizării Parchetului și nu s-a limitat

la una pur formală a faptelor, astfel cum Curtea de la Strasbourg a reținut în

cauza Geleri împotriva României (Cererea nr. 33118/05). În acea cauză măsura

declarării ca indezirabil a fost luată prin ordonanța Parchetului, fără ca vreo

precizare cu privire la faptele imputate reclamantului să-i fi fost oferită

Curții de Apel, astfel încât instanța de judecată să poată verifica dacă într-adevăr

persoana în cauză reprezintă un pericol pentru siguranța națională sau pentru

ordinea publică. Or, în prezenta cauză, declararea ca indezirabil a domnul A.K.

a fost dispusă de o instanță, în sensul art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului, așa cum a reținut prima instanță în motivarea hotărârii

recurate, prin măsura luată urmărindu-se un scop legitim - prevenirea

săvârșirii unor fapte de natură să pună în pericol securitatea națională,

necesitatea adoptării unei astfel de măsuri fiind justificată de natura și

gravitatea activității desfășurate în raport de care a apreciat

proporționalitatea dintre măsură și scopul urmărit.

Este adevărat că

instanța de fond nu a descris în concret care au fost informațiile ce au stat

la baza hotărârii pronunțate, însă a procesat astfel având în vedere

dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, prevederi legale care

interzic în termeni categorici și inderogabili ca informații de acest gen să

fie arătate în conținutul hotărârii, tocmai în considerarea faptului că în

discuție sunt chestiuni de securitate națională: „... Atunci când declararea

străinului se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, în conținutul

hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza

motivării acesteia”.

Faptul că instanța nu

a indicat datele și informațiile respective nu înseamnă că judecătorul fondului

a realizat o examinare pur formală a cauzei, așa cum se susține în recurs.

Dimpotrivă, constată Înalta Curte, după cum rezultă din conținutul hotărârii

atacate, judecătorul fondului a consultat documentele provenite de la Serviciul

Român de Informații și și-a format convingerea că în speță sunt satisfăcute

exigențele legale ale art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002 pentru a declara ca

indezirabil pe domnul A.K., concluzia instanței în acest sens fiind ritos

formulată.

În acest fel,

pârâtului i s-a asigurat accesul concret și efectiv la judecător, ocazie cu

care cauza sa a fost în mod real examinată, hotărârea pronunțată fiind în acord

cu exigențele procesului echitabil, potrivit art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului.

Cât privește

posibilitatea efectivă pe care a avut-o pârâtul pentru a-și formula apărarea,

Înalta Curte constată că prima instanță i-a asigurat condițiile necesare pentru

aceasta. Astfel, domnul A.K. a beneficiat de două termene de judecată, cauza

fiind amânată la cererea sa expresă tocmai pentru a-i asigura dreptul la

apărare. Sub acest aspect, remarcă Înalta Curte, instanța, la primul termen de

judecată din 14 noiembrie 2011, a admis cererea formulată de pârât, care a

solicita acordarea unui nou termen de judecată pentru angajarea unui avocat, și

a amânat cauza la data de 18 octombrie 2011, când domnul A.K. s-a prezentat

însoțit de avocat și a fost în măsură să-și formuleze apărarea. La fond,

pârâtul a depus întâmpinare și concluzii scrise și a formulat cereri de

probațiune, fiindu-i admisă cererea de a depune înscrisuri în apărare.

susținute în recurs, instanța de fond nu și-a întemeiat hotărârea pe motive

străine de natura pricinii, astfel că cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

nu sunt îndeplinite în speță.

A. Evident că, pe

baza datelor furnizate de Serviciul Român de Informații, instanța a ajuns la

concluzia că se impune declararea ca indezirabil a pârâtului, însă, informația

cu privire la calitatea de administrator al pârâtului în cadrul unor societăți

comerciale nu a stat la baza soluției instanței. Indiferent că domnul A.K. era

la data sesizării instanței administrator al unei societăți comerciale române

sau a mai multor astfel de firme, nu această informație a determinat instanța

să pronunțe hotărârea judecătorească în sensul în care a făcut-o.

B. Mențiunea că

pârâtul este administrator al unor societăți comerciale, alături de acelea că

este căsătorit, are doi copii și locuiește în Constanța, a urmărit doar să

furnizeze câteva date minimale cu privire la persoana domnului A.K., și nimic

mai mult.

Nu poate fi primită

nici critica întemeiată pe prevederile art. 261 C. proc. civ., în sensul că

hotărârea instanței de fond nu este motivată. Astfel, cum instanța de recurs a

reținut mai sus, în cuprinsul acestei decizii, soluția primei instanțe este

motivată. Motivarea unei hotărâri nu este o chestiune de volum, ci una de

conținut. În speță, sentința recurată este clară, precisă și necontradictorie,

reprezentând opinia instanței că exigențele legale ale declarării ca

indezirabil a unei persoane sunt satisfăcute în prezenta cauză, astfel că a

admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Evident, instanța

s-a conformat obligației instituite în art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr.

194/2002, de a nu indica datele și informațiile referitoare la securitatea

națională, ceea ce, așa cum s-a mai reținut în această decizie, nu reprezintă o

nemotivare a hotărârii instanței de fond.

În privința criticii

referitoare la modul în care prima instanță a administrat probațiunea, Înalta

Curte constată că pârâtului i-a fost asigurat dreptul la apărare, în condițiile

în care a fost admisă proba cu înscrisuri și, de asemenea, i s-a admis să

depună fotografii la dosarul cauzei. Corect a fost respinsă cererea de a fi

audiați martori, ca probă neutilă, față de obiectul sesizării, precum și față

de împrejurarea că cele ce intenționa să demonstreze testimonial erau probate

cu înscrisurile și fotografiile de la dosarul cauzei.

C. Interdicția

îndepărtării domnului A.K., pe motiv că viața acestuia ar fi pusă în pericol

dacă va fi trimis în statul de origine, măsură ce poate fi luată în baza art.

92 lit. e) (nu lit. f) cum susține pârâtul) din O.U.G. nr. 194/2002, nu poate

fi dispusă, printre altele, în ipoteza în care persoana în cauză constituie un

pericol pentru ordinea publică sau pentru securitatea națională, astfel cum

este cazul pârâtului (art. 92 alin. (4)). Pe de altă parte, în condițiile în

care domnul A.K. este musulman, este în afara discuției că viața sa ar putea fi

pusă în pericol de către majoritatea musulmană egipteană, căreia îi aparține

acesta.

susținute de recurent, pârâtul a desfășurat pe teritoriul României activități

de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică, astfel

cum a reținut instanța de fond pe baza documentelor emise de Serviciul Român de

Informații.

La rândul său, Înalta

Curte a analizat documentele respective și a tras concluzia că soluția

instanței de fond este legală și temeinică. Din analiza documentelor

respective, care, din motive ce țin de protecția informațiilor clasificate, nu

pot fi expuse în cuprinsul prezentei hotărâri, Înalta Curte constată că, în

ceea ce-l privește pe domnul A.K., acestea conțin date și informații ce

demonstrează că pârâtul prezintă pericol pentru siguranța națională dacă i s-ar

permite, în continuare, șederea în România, ceea ce justifică măsura ordonată

de judecătorul fondului de a-l declara pe domnul A.K. ca persoană indezirabilă

pentru rațiuni de securitate națională, în baza art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002

privind regimul străinilor.

Nu poate fi reținută

apărarea pârâtului în sensul că declararea sa ca indezirabil ar fi drept

consecința abuzului autorităților române, respectiv a ofițerilor din cadrul

Serviciului Român de Informații, abuz generat de refuzul pârâtului de a accepta

să fie racolat ca informator, pentru ca, în această calitate, să furnizeze date

despre cetățenii arabi ce locuiesc în România. Chiar dacă astfel de presiuni ar

fi existat, conform chiar susținerilor pârâtului o încercare de acest gen s-a

produs, ultima dată, cu foarte mult timp înainte, respectiv în anul 2006. În

aceste condiții, nu este rezonabil să se tragă concluzia că demersurile

autorităților, produse după cinci ani de expectativă din partea acestora, sunt

rezultatul unei decizii arbitrare cu scopul de a sancționa refuzul de

colaborare a pârâtului. Dimpotrivă, așa cum s-a reținut anterior, datele

furnizate de Serviciul Român de Informații, prin documentele clasificate, puse

la dispoziția instanței, relevă existența unor fapte, ale pârâtului, de natură

a periclita securitatea națională, care justifică, prin prisma dispozițiilor

art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, declararea ca indezirabil a acestuia.

Din punctul de vedere

al temeiniciei măsurii declarării ca indezirabil a pârâtului, în raport de

împrejurarea că documentele Serviciului Român de Informații nu pot fi

menționate în cuprinsul hotărârii judecătorești, este irelevant că domnul A.K.

nu s-a înscris în organizațiile islamice amintite de acesta, care, de altfel,

funcționează legal pe teritoriul României, sau că veniturile obținute din

activitățile economice desfășurate pe teritoriul statului român nu ar fi la un

nivel care să permită susținerea unor activități de genul celor incriminate în

art. 3 din Legea siguranței naționale.

Este eronată

afirmația din recurs că judecătorul fondului nu a uzat de dispozițiile art. 129

C. proc. civ., care consacră rolul activ al instanței, și că ar fi preluat

informațiile furnizate de SRI, fără o verificare prealabilă. În realitate, atât

prima instanță, cât și instanța de recurs, au procedat la examinarea efectivă

și minuțioasă a documentelor clasificate, concluzia fiind aceea a incidenței,

în speță, a prevederile art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul

străinilor, respectiv a justeței măsurii declarării pârâtului ca indezirabil în

România.

Recurentul susține că

în privința sa a fost încălcat art. 8 din Convenția europeană a drepturilor

omului.

În interpretarea

acestui text din Convenție este relevantă jurisprudența CEDO referitoare la

protecția împotriva arbitrariului, conform căreia este necesar a fi asigurată,

cu ocazia adoptării de către autoritățile publice, a unor măsuri cu privire la

cetățenii străini, fundamentate pe considerente ce țin de ordinea publică și

siguranța națională, existența unor garanții adecvate și suficiente împotriva

abuzurilor.

În acest sens, CEDO a

reținut că dispozițiile art. 8, din Convenția europeană a drepturilor omului,

care garantează dreptul la respectarea vieții private și de familie, impune ca

instanța învestită cu controlul de legalitate al măsurilor dispuse față de

cetățeni străini, bazate pe considerente de ordine publică și siguranță

națională, să aibă posibilitatea reală și efectivă de a realiza o analiză a

tuturor chestiunilor de fapt și de drept pertinente, pentru a putea statua

asupra legalității măsurii și a sancționa un eventual abuz al autorităților, ca

o măsură de protecție împotriva arbitrariului (CEDO, Hotărârea din 08 iunie

2006, publicată în M. Of. nr. 30 din 17 ianuarie 2007, parag. 38, 41, 42).

În același sens, CEDO

a reținut că în cazul măsurilor potențial vătămătoare pentru viața privată,

care au la bază motive de securitate națională, indivizii trebuie să

beneficieze atât în fața autorităților, cât și în fața instanței de judecată de

un nivel minim de protecție împotriva arbitrariului (CEDO, Hotărârea din 12

octombrie 2006, publicată în M. Of. nr. 213 din 29 martie 2007, parag. 42, 43,

45).

Considerente de

același tip au fundamentat hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în cauzele Lupșa împotriva României și Kaia împotriva

României, invocate în recurs.

Așa cum a mai

observat în cuprinsul prezentei hotărâri, Înalta Curte a constatat că toate

aceste exigențe au fost respectate în cauza de față, astfel că în privința

pârâtului nu se poate reține violarea art. 8 din Convenția europeană a

drepturilor omului.

Astfel, în prezenta

cauză, nu este vorba de un examen pur formal al ordonanței Parchetului, fără o

verificare din partea instanței dacă persoana în cauză prezintă într-adevăr un

pericol pentru securitatea națională sau pentru ordinea publică, cum s-a

reținut în jurisprudența Curții de la Strasbourg, citată de recurent. În speță,

declararea ca indezirabil a domnului A.K. nu este o decizie a autorităților

administrative, ci a fost dispusă de o instanță de judecată, în sensul art. 6

din CEDO, în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la

apărare al pârâtului.

Pârâtul a fost

încunoștințat despre cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, iar în privința faptelor care au stat la baza solicitării declarării

sale ca indezirabil, instanța de judecată nu s-a mărginit a reține formal că

măsura are la bază motive de securitate națională, ci a argumentat că este

vorba de acte de terorism, pronunțându-se în acest sens din perspectiva art. 3

lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 și a art. 44 din Legea nr. 535/2004, prin urmare

nu se poate vorbi că domnului A.K. nu i-au fost oferite garanțiile minimale

împotriva arbitrariului autorităților.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca

atare, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de A.M.M.K. împotriva sentinței civile nr. 5971 din 18 octombrie 2011

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 noiembrie 2011.