ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5445/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5445/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 4

decembrie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a

solicitat instanței să dispună măsura declarării ca indezirabili pe o perioadă

de 15 ani, pentru considerente de securitate națională, și luarea în custodie

publică a numiților R.M., cetățean pakistanez și A.M. până la punerea în

executare a îndepărtării de pe teritoriul României.

În motivarea cererii,

se arată că, din materialele clasificate secret de stat de nivel "strict

secret" puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații - U.M. X

București, a rezultat că există indicii temeinice că numiții R.M. și A.M.

intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea

națională, astfel cum sunt definite de dispozițiile art. 85 alin. (1) din

O.U.G. nr. 194/2002, republicată, coroborate cu prevederile art. 3 lit. i) și

lit. l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și

dispozițiile art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea

terorismului.

Se arată că, prin

dispunerea măsurii declarării ca indezirabili, nu sunt încălcate garanțiile

procedurale în caz de expulzare a străinilor stipulate de art. 1 din Protocolul

nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, conform cărora un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea

drepturilor enumerate în parag. 1 lit. a) - c), atunci când expulzarea este

necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate

națională.

De asemenea, se arată

că, în urma verificărilor, a rezultat că intimatul R.M. a intrat prima dată în

România la data de 17 februarie 2009, primind viză de lungă ședere în scop de

studii, iar, în aprilie 2012, și-a adus în România și soția, cetățean

pakistanez, care a dobândit viză de ședere pentru reîntregirea familiei. În

ceea ce privește pe intimatul A.M., s-a constatat că acesta a intrat în România

cu viza obținută la data de 7 septembrie 2012, viză prelungită până în anul

2015, acesta fiind bursier E.M. în cadrul Facultății de Științe Economice din

cadrul Universității L.B. din Sibiu.

Prin adresa nr.

1/17607/2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a înaintat prin

adresa nr. 0045/II/5/2012/2012, înscrisuri cu caracter "strict

secret", înregistrate sub nr. 00157/2012 la Compartimentul Informații

Clasificate al Curții de Apel București.

Cauza a fost

repartizată aleatoriu pe rolul completului nr. 5 fond cu termen de judecată la

5 decembrie 2012, însă, ca urmare a nedeținerii de către președintele

respectivului complet a unui certificat de securitate sau autorizație de acces

corespunzătoare nivelului de secretizare, pentru dosar fiind depuse înscrisuri

cu caracter strict secret, cauza a fost înaintată la completul nr. 31 fond.

pronunțată de Curtea de apel

Prin Sentința civilă

nr. 6906 din 5 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- a admis sesizarea

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în contradictoriu cu intimații

R.M., A.M. și Inspectoratul General pentru Imigrări;

- a declarat pe

numiții R.M., cetățean pakistanez și A.M. ca persoane indezirabile pentru

rațiuni de securitate națională pe o perioadă de 15 ani;

- a dispus luarea în

custodie publică a străinilor până la îndepărtarea de pe teritoriul României în

temeiul art. 97 alin. (3) O.U.G. nr. 194/2002.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Numiții R.M. și A.M.,

cetățean pakistanezi, se află în România în baza unor vize în scop de studii,

ambii fiind bursieri E.M. în cadrul Facultății de Științe Economice din cadrul

Universității L.B. din Sibiu.

Analizând datele

comunicate de Serviciul Român de Informații, clasificate secret de stat de

nivel "strict secret", Curtea constată că acestea fac dovada faptului

că străinii desfășoară activități ce sunt de natură să pună în pericol securitatea

națională.

Instanța a avut în

vedere atât dispozițiile art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991, ale art.

44 din Legea nr. 535/2004, cât și împrejurarea că România, în calitate de

membră a Organizației Națiunilor Unite, și-a asumat obligația de a refuza

șederea pe teritoriul național a celor care finanțează, plănuiesc, sprijină sau

comit acte de natură teroristă.

Prin măsura dispusă

în cauză nu sunt încălcate prevederile art. 8 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât, chiar dacă măsura

constituie o ingerință în viața privată și de familie, această ingerință este

prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate

democratică.

În acest sens,

instanța de fond a reținut următoarele: măsura este prevăzută de dispozițiile

art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, în temeiul cărora se poate dispune

îndepărtarea de pe teritoriul național și interdicția șederii străinului, act

normativ publicat în M. Of., fiind îndeplinită în acest fel cerința

accesibilității textului de lege; sunt respectate garanțiile procesuale pentru

străinul subiect al măsurii de declarare ca indezirabil, măsura fiind dispusă

de o instanță în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare; prin

declararea ca indezirabili a cetățenilor străini se urmărește un scop legitim,

respectiv prevenirea comiterii unor fapte grave de natură să pună în pericol

securitatea națională a Statului Român; necesitatea adoptării unei astfel de

măsuri față de străini este justificată de natura și gravitatea activităților

desfășurate în raport de care se apreciază proporționalitatea dintre măsura

dispusă și scopul urmărit.

Conform dispozițiilor

art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, atunci când declararea străinului ca

indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională în conținutul

hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza

motivării acesteia.

Instanța a dispus luarea

în custodie publică a străinilor, în conformitate cu dispozițiile art. 97 alin.

(3) din O.U.G. nr. 194/2002, până la îndepărtarea de pe teritoriul României,

dar nu mai mult de 18 luni.

suspendare a executării hotărârii recurate formulată de pârâți

Recurenții M.R. și

M.A. au formulat, în temeiul art. 86 alin. (2) teza a doua din O.U.G. nr.

194/2002, cerere de suspendare a executării Sentinței civile nr. 6906 din 5

decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, până la soluționarea recursului declarat împotriva aceleiași

hotărâri.

În susținerea

cererii, recurenții arată că au calitatea de doctorand, respectiv student, la

Universitatea L.B. din Sibiu, iar soția recurentului M.R. este însărcinată în

luna a 9-a. Prin returnarea în localitatea de domiciliu din Pakistan, sub

învinuirea de a fi pregătit acte de terorism și fiind declarați indezirabili în

România, riscă: să fie condamnați la pedeapsa cu închisoarea împreună cu

membrii de familie; să suporte tratamente inumane și degradante; să le fie

interzisă exercitarea profesiei, astfel că nu vor găsi un loc de muncă și vor

ajunge la limita supraviețuirii; să nu își poată continua studiile; să fie

izolați pe plan social de-a lungul mai multor generații.

Recurenții solicită a

fi avute în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituție și ale art. 8

din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, motivat de faptul că se află în România din data de 14 aprilie

2012 împreună cu soția sa, care este însărcinată în luna a 9-a, dorința

firească fiind aceea de a fi împreună ca familie cu atât mai mult cu cât

urmează să devină părinți.

Totodată, recurenții

solicită a fi avută în vedere și împrejurarea că protecția persoanelor lor,

prin prisma art. 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, iar în cazul recurentului M.R. și prin prisma art. 8

din Convenție, prevalează necesitatea de ocrotire a siguranței naționale. În

acest sens, recurenții invocă și dispozițiile art. 15 parag. 2 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

de pârâți

Împotriva Sentinței

civile nr. 6906 din 5 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții M.R. și

M.A., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 304

1

din

C. proc. civ. și ale art. 86 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu

modificările și completările ulterioare.

Prin criticile din

recurs, astfel cum au fost îndreptate și completate, recurenții-pârâți arată

următoarele:

Au calitatea de

doctorand, respectiv student, la Universitatea L.B. din Sibiu, iar soția

recurentului M.R. este însărcinată în luna a 9-a. Prin returnarea în

localitatea de domiciliu din Pakistan, sub învinuirea de a fi pregătit acte de

terorism și fiind declarați indezirabili în România, riscă: să fie condamnați

la pedeapsa cu închisoarea împreună cu membrii de familie; să suporte

tratamente inumane și degradante; să le fie interzisă exercitarea profesiei,

astfel că nu vor găsi un loc de muncă și vor ajunge la limita supraviețuirii;

să nu își poată continua studiile; să fie izolați pe plan social de-a lungul

mai multor generații.

Recurentul M.R.

invocă dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituție și ale art. 8 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

motivat de faptul că se află în România din data de 14 aprilie 2012 împreună cu

soția sa, care este însărcinată în luna a 9-a, dorința firească fiind aceea de

a fi împreună ca familie cu atât mai mult cu cât urmează să devină părinți.

Sub aspectul

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenții

susțin că sentința atacată nu reprezintă un act de justiție, întrucât, prin

pronunțarea sentinței la prima zi de înfățișare, a fost încălcat dreptul la un

proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6

alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, drept garantat și cetățenilor străini prin art. 18 alin. (1) din

Constituție. În acest sens, recurenții susțin că nu li s-a adus la cunoștință

că au dreptul să fie asistați de un avocat și le-a fost respinsă cererea de a

fi apărați de un avocat din oficiu, ca tardivă, în condițiile în care au aflat

că trebuie să se prezinte la Curtea de Apel București doar cu o zi înainte, la

4 decembrie 2012, iar despre cererea de declarare ca indezirabili au aflat în

ședința camerei de consiliu din 5 decembrie 2012, când a fost pronunțată

hotărârea.

Susțin recurenții că

au aflat foarte vag motivul pentru care au fost aduși în fața instanței, iar

mențiunile din practicaua sentinței în sensul că ar fi declarat că au înțeles

procedura se pot referi doar la faptul că au înțeles motivul pentru care

dosarul a fost repartizat unui complet al cărui președinte deține autorizație

O.R.N.I.S.S.

Se arată că instanța,

cu încălcarea art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, a refuzat să le aducă

la cunoștință faptele care stau la baza sesizării, cu motivarea că înscrisurile

au caracter "strict secret", deși la dosarul cauzei nu există o

dovadă a clasificării și a nivelului de clasificare, astfel că le-a fost

încălcat dreptul la apărare și dreptul la un recurs efectiv consacrat de art.

13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Prin faptul că

accesul la justiție a avut un caracter pur formal, au fost încălcate dreptul la

un recurs efectiv și dreptul la un proces echitabil, iar Serviciul Român de

Informații și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București au încălcat

dispozițiile art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002, întrucât, în pofida

caracterului "strict secret de stat" al înscrisurilor și

informațiilor, la data de 6 decembrie 2012 în presa scrisă și audio-vizuală au

fost expuse pe larg motivele declarării ca indezirabili.

Mai susține

recurenții că au fost supuși unui simulacru de proces, cu încălcarea

principiului nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și de art. 1 din Protocolul

nr. 12 la Convenție, în ceea ce privește exercitarea drepturilor garantate de

art. 18 alin. (1) din Constituție.

Totodată, recurenții

afirmă că scopul modurilor de declarare ca indezirabili, de luare în custodie

și de îndepărtare sub escortă de pe teritoriul României nu este legitim, iar

măsurile respective nu sunt necesare într-o societate democratică și nici

proporționale cu scopul declarat, deoarece nu au întreprins nicio acțiune prin

care să fi încercat sau să fi intenționat să atenteze la siguranța națională a

României.

Recurenții solicită a

fi avută în vedere și împrejurarea că protecția persoanelor lor, prin prisma

art. 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, iar în cazul recurentului M.R. și prin prisma art. 8 din

Convenție, prevalează necesitatea de ocrotire a siguranței naționale. În acest

sens, recurenții invocă și dispozițiile art. 15 parag. 2 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Prin prisma

dispozițiilor art. 304

1

din C. proc. civ., recurenții susțin că

hotărârea recurată este netemeinică.

Recurenții susțin că

au fost puși în imposibilitate practică de a administra probe în apărare,

deoarece instanța de fond a refuzat să le aducă la cunoștință faptele pentru

care au fost declarați indezirabili. Recurenții semnalează faptul că în

cuprinsul hotărârii recurate instanța a reținut "desfășurarea de

activități" de către intimați, în timp ce petentul în sesizare se referă

la faptul că aceștia "intenționează să desfășoare activități".

Se invocă de către

recurenți și încălcarea principiului disponibilității, prevăzut de art. 129

alin. (6) din C. proc. civ., întrucât instanța a citat în mod greșit

dispozițiile art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991 și i-a găsit vinovați pentru

fapte pe care nici autorul sesizării nu le-a invocat.

Prin completarea

criticilor din recurs, recurenții invocă incidența dispozițiilor art. 5 pct. 2

din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, susținând că, în condițiile în care nu le-au fost aduse la

cunoștință acuzațiile, atât privarea de libertate, în forma custodiei publice,

cât și declararea ca persoane indezirabile, sunt ilegale, abuzive și

disproporționate în raport cu scopul urmărit.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cauza, prin

prisma criticilor formulate de recurenți și în raport cu motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. și cu dispozițiile art. 304

1

din

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

După cum rezultă din

expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, prin sentința ce formează obiectul

recursului, în temeiul art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind

regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, instanța de fond a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București, i-a declarat pe recurenții-pârâți persoane indezirabile

pentru rațiuni de securitate națională pe o perioadă de 15 ani și a dispus

luarea lor în custodie până la îndepărtarea de pe teritoriul României în

temeiul art. 97 alin. (3) din aceeași ordonanță de urgență.

În motivarea

sentinței pronunțate, în raport cu dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G.

nr. 194/2002, instanța de fond a arătat că și-a format convingerea în urma

analizei datelor comunicate de Serviciul Român de Informații, clasificate

secret de stat de nivel "strict secret".

În urma analizei

documentelor clasificate, Înalta Curte reține că instanța de fond și-a format o

convingere temeinică în sensul că datele și informațiile cuprinse în

documentele respective fac pe deplin dovada faptului că, în ceea ce îi privește

pe recurenții-pârâți, în sensul dispozițiilor art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr.

194/2002, există indicii temeinice că aceștia intenționează să desfășoare

activități de natură să pună în pericol securitatea națională. Împrejurarea că,

în considerentele hotărârii pronunțate, instanța de fond a utilizat formularea

"străinii desfășoară activități ce sunt de natură să pună în pericol

securitatea națională", fiind întemeiate criticile sub acest aspect

cuprinse în cererea de recurs, nu poate conduce la pronunțarea unei alte

soluții, în cadrul controlului efectuat de instanța de recurs în temeiul art.

304

1

din C. proc. civ. De altfel, cu respectarea principiului

disponibilității, prin hotărârea pronunțată și în temeiul dispozițiilor legale

incidente ale O.U.G. nr. 194/2002, Curtea de apel a admis sesizarea Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, astfel cum a fost formulată. Pentru aceste motive, nu se poate

reține netemeinicia hotărârii ce formează obiectul recursului.

În conformitate cu

dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit cărora

"atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni

de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele și

informațiile care au stat la baza motivării acesteia", motivele de fapt

care au stat la baza formării convingerii instanței de recurs în sensul

temeiniciei soluției pronunțate de curtea de apel sunt supuse interdicției de

menționare în conținutul hotărârii.

Apărările

recurenților-pârâți referitoare la conduita avută și aprecierile de care se

bucură în mediul universitar recurenții-pârâți nu pot fi primite și nu

răstoarnă convingerea instanței formată în urma analizei documentelor

clasificate, care conțin date necesare și suficiente pentru a dovedi, în

privința recurenților, existența indiciilor temeinice că intenționează să

desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională.

Criticile concrete

din recurs referitoare la încălcarea drepturilor fundamentale și a garanțiilor

procedurale nu pot fi primite pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Măsurile de

expulzare, luare în custodie și îndepărtare sub escortă de pe teritoriul

României a străinilor declarați indezirabili sunt legitime, fiind reglementată

în dreptul intern prin dispoziții cuprinse în Capitolul V - "Regimul

îndepărtării străinilor de pe teritoriul României" din O.U.G. nr.

194/2002, sunt necesare și proporționale raportat la faptul că instanța de

judecată a constatat că probatoriul administrat face pe deplin dovada că există

indicii temeinice în sensul că recurenții-pârâți intenționează să desfășoare

activități de natură să pună în pericol securitatea națională.

În cauză, fiind

derulată în privința recurenților-pârâți procedura de expulzare reglementată de

O.U.G. nr. 194/2002, sunt incidente, cu precădere, dispozițiile cuprinse în

art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

a Libertăților Fundamentale, conform cărora:

"1. Un străin

care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi

expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii și el

trebuie să poată:

a) să prezinte

motivele care pledează împotriva expulzării sale;

b) să ceară

examinarea cazului său; și

c) să ceară să fie

reprezentată în acest scop în față autorităților competente sau a uneia ori a

mai multor persoane desemnate de către această autoritate.

expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 a), b) și

c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul

ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate națională."

În jurisprudența sa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "în caz de expulzare,

în afară de protecția ce le este oferită în special prin art. 3 și 8 din

Convenție coroborate cu art. 13, străinii beneficiază de garanțiile specifice

prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7", care "nu se aplică decât

în cazul străinului aflat în mod legal pe teritoriul unui stat ce a ratificat

acest protocol" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Ahmed

împotriva României, cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010,

procedurii de expulzare, pe teritoriul României. Nu sunt incidente speței,

dispozițiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, deoarece

recurenții-pârâți nu au fost expulzați înainte de exercitarea drepturilor

prevăzute de parag. 2 al articolului respectiv.

Cu referire la

garanțiile specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a reținut, în jurisprudența sa, următoarele:

- "cuvântul lege

desemnează legea națională, trimiterea la aceasta se referă, după exemplul

tuturor prevederilor Convenției, nu numai la existența unei baze în dreptul

intern, ci are legătură și cu calitatea legii: el impune accesibilitatea și

previzibilitatea acesteia, precum și o anumită protecție împotriva încălcărilor

arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin

Convenție" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Ahmed împotriva

României, cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, §52);

- Constituie o

încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, împrejurarea că persoanei

care este subiect al procedurii de expulzare nu i se comunică actul emis de

autoritățile competente împotriva sa și nu i se aduce la cunoștință "nici

cel mai mic indiciu cu privire la faptele ce le erau imputate" (Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, cauza Ahmed împotriva României, cererea nr.

34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, §53; Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, cauza Kaya împotriva României, cererea nr. 33.970/05, Hotărârea din 12

octombrie 2006, § 59; Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Lupșa împotriva

României, cererea nr. 10.337/04, Hotărârea din 8 iunie 2006, § 59).

În prezenta cauză, în

cadrul procedurii judiciare desfășurate în fața Curții de Apel București,

recurenților-pârâți li s-a adus la cunoștință actul de sesizare a instanței și

le-a fost acordat "timpul necesar pentru ca, prin intermediul

traducătorului, să poată lua cunoștință de cererea de chemare în judecată și a

înscrisurilor depuse în susținerea acțiunii, astfel încât să cunoască motivul

pentru care se află în fața instanței".

Este adevărat că

recurenților-pârâți nu le-au fost puse la dispoziție înscrisurile cu caracter

"strict secret" depuse la dosar și aflate la dispoziția instanței.

Necomunicarea în mod

direct și concret a datelor conținute de documentele clasificate secret de stat

nivel "strict secret" puse la dispoziție de Serviciul Român de

Informații reprezintă o obligație legală impusă judecătorului, atât prin

dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, conform cărora

"atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni

de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele și

informațiile care au stat la baza motivării acesteia", cât mai ales de

dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.

Astfel, Legea nr.

182/2002 privind protecția informațiilor clasificate dispune în sensul că:

- "accesul la

informațiile clasificate este permis numai în cazurile, în condițiile și prin

respectarea procedurilor prevăzute de lege" [art. 2 alin. (2)];

- "nivelurile de

secretizare se atribuie informațiilor clasificate din clasa secrete de stat și

sunt: [..]strict secrete - informațiile a căror divulgare neautorizată este de

natură să producă daune grave securității naționale" [art. 15 lit. f) teza

a doua];

- "încălcarea

normelor privind protecția informațiilor clasificate atrage răspunderea

disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz" [art. 39

alin. (1)];

- "persoanele

încadrate în serviciile de informații și siguranță sau ale armatei, aflate în

serviciul relațiilor externe, precum și cele special însărcinate cu protecția

informațiilor secrete de stat, vinovate de deconspirări voluntare ori de acte

de neglijență care au favorizat divulgarea ori scurgerea informațiilor secrete,

își pierd irevocabil calitatea" [art. 39 alin. (2)];

Or, în sensul

dispozițiile citate, judecătorul, luând act de informațiile cuprinse în

documentele clasificate depuse la dosar, este ținut, de obligația de a nu

divulga aspectele de care a luat cunoștință.

Respectarea garanției

impuse de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție în sensul asigurării

protecției persoanei (subiect al procedurii de expulzare) împotriva

încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin

Convenție (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Ahmed împotriva

României, cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, §52) este

asigurată în cauză prin faptul că asupra temeiniciei existenței indiciilor

"că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol

securitatea națională" [în sensul art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr.

194/2002] au avut posibilitatea să aprecieze atât judecătorul fondului, cât și

instanța de recurs, fiind asigurat pârâților un dublu grad de jurisdicție în

fața unei "instanțe independente și imparțiale" în sensul art. 6

parag. 1 din Convenție.

A considera că

aducerea la cunoștința persoanei, subiect al procedurii de expulzare, a

motivelor care stau la baza expulzării sale presupune în mod neechivoc

prezentarea directă, efectivă, concretă și punctuală a indiciilor ce relevă

intenția de a desfășura activități de natură să pună în pericol securitatea

națională, echivalează - în opinia instanței, față de obligația ce îi incumbă

de a nu devoala sau de a nu favoriza divulgarea de informații care ar putea

produce daune grave securității naționale - cu punerea în discuție a noțiunii

de securitate națională și a ansamblului de măsuri destinate protecției

informațiilor care se circumscriu acestei noțiuni.

Instanța reține că,

în cadrul procedurii judiciare, au fost asigurate recurenților-pârâți

garanțiile prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, întrucât le-a

fost asigurată pe deplin și efectiv posibilitatea reală de prezentare atât în

fața instanței de fond, personal, cât și în fața instanței de recurs, prin

apărători aleși, a motivelor care pledează împotriva expulzării lor; au avut

acces în mod direct și efectiv la examinarea cauzei în fața unei instanțe

independente și imparțiale; au fost reprezentați în fața instanței de apărători

aleși.

Pentru argumentele

expuse, instanța de recurs reține că nu a existat, în sensul susținerilor din

recurs, o încălcare a dreptului la un recurs efectiv și a dreptului de acces la

justiție, în raport cu art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, ori a principiului nediscriminării prevăzut de

art. 14 din Convenție și de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, în ceea

ce privește exercitarea drepturilor garantate de art. 18 alin. (1) din Constituție

Faptul că, ulterior

pronunțării de către Curtea de apel a sentinței, în presa scrisă și

audio-vizuală au fost expuse date care au stat la baza expulzării nu este de

natură a conduce la concluzia încălcării dreptului de acces la justiție ori a

dreptului la un proces echitabil. Pentru aceleași argumente expuse anterior în

sensul că în soluționarea cauzei au fost asigurate garanțiile prevăzute de

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu

pot fi primite nici susținerile recurenților referitoare la caracterul formal

al respectării dreptului de acces la justiție.

Susținerea

recurenților referitoare la protecția persoanelor, prin prisma prevederilor

art. 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, este neîntemeiată, atâta vreme cât riscul supunerii la tratamente

inumane sau degradante în țara în care vor fi expulzați nu a fost probat prin

documente provenind de la autoritățile statale, ci doar a fost prezentat un

raport al Consiliului Național Român pentru Refugiați, întocmit pe baza unor

"informații publice, selectate și traduse în urma căutării pe

internet".

Este neîntemeiată și

susținerea din recurs referitoare la situația recurentului M.R., prin prisma

art. 8 din Convenție, raportat la împrejurarea că soția sa se află pe

teritoriul României, este însărcinată în luna a 9-a și este dependentă de bursa

doctorală a recurentului respectiv. Deși măsura expulzării recurentului-pârât

M.R. reprezintă, în sensul art. 8 din Convenție, o ingerință în exercițiul

dreptului la respectarea vieții de familiei, instanța consideră că este o

măsură care, în sensul argumentelor prezentate anterior, este conformă cu

cerințele prevăzute de art. 8 parag. 2 din Convenție, fiind prevăzută de lege

și necesară pentru securitatea națională.

În ceea ce privește

respectarea dreptului la apărare al pârâților în cadrul procedurii judiciare

desfășurate în fața instanței de fond, Înalta Curte reține că pârâții au avut

posibilitatea să prezinte personal argumentele care pledează împotriva

expulzării, fiindu-le asigurat și exercițiul efectiv al dreptului de a vorbi în

limba țării de origine, prin intermediul interpretului autorizat. Totodată, se

constată că în mod legal Curtea de apel a respins, ca tardivă, cererea recurenților

de a beneficia de un apărător din oficiu, atâta timp cât cererea a fost

formulată în cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei, iar nu anterior acordării

cuvântului în dezbatere. În plus, în fața instanței de recurs,

recurenții-pârâți au fost asistați de apărători aleși și au fost în măsură să

formuleze toate apărările în susținerea cauzei lor. În consecință, nu se poate

reține că a existat o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de

art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Criticile din recurs

referitoare la faptul că, în cuprinsul hotărârii recurate, instanța a reținut

"desfășurarea de activități", în timp ce sesizarea parchetului se

referă la "intenția de desfășurare a unor asemenea activități",

precum și la faptul că instanța de fond a citat în mod greșit dispozițiile art.

3 lit. i) din Legea nr. 51/1991 nu sunt de natură a înfrânge legalitatea și

temeinicia soluției pronunțate de Curtea de apel.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenții-pârâți M.R. și M.A. împotriva

sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Dată fiind soluția

instanței cu privire la cererea de recurs, cererea de suspendare a executării

sentinței recurate rămâne fără obiect și urmează a fi respinsă, ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de M.R. și M.A. împotriva Sentinței civile nr. 6906

din 5 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Respinge, ca rămasă

fără obiect, cererea recurenților-pârâți de suspendare a executării sentinței

recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 20 decembrie 2012.

Procesat de GGC - AS