ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5445/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 4 decembrie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat instanței să dispună măsura declarării ca indezirabili pe o perioadă de 15 ani, pentru considerente de securitate națională, și luarea în custodie publică a numiților R.M., cetățean pakistanez și A.M. până la punerea în executare a îndepărtării de pe teritoriul României. În motivarea cererii, se arată că, din materialele clasificate secret de stat de nivel "strict secret" puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații - U.M.

X București, a rezultat că există indicii temeinice că numiții R.M. și A.M. intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională, astfel cum sunt definite de dispozițiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, coroborate cu prevederile art. 3 lit. i) și lit. l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și dispozițiile art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului. Se arată că, prin dispunerea măsurii declarării ca indezirabili, nu sunt încălcate garanțiile procedurale în caz de expulzare a străinilor stipulate de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, conform cărora un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în parag.

1 lit. a) - c), atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate națională. De asemenea, se arată că, în urma verificărilor, a rezultat că intimatul R.M. a intrat prima dată în România la data de 17 februarie 2009, primind viză de lungă ședere în scop de studii, iar, în aprilie 2012, și-a adus în România și soția, cetățean pakistanez, care a dobândit viză de ședere pentru reîntregirea familiei. În ceea ce privește pe intimatul A.M., s-a constatat că acesta a intrat în România cu viza obținută la data de 7 septembrie 2012, viză prelungită până în anul 2015, acesta fiind bursier E.M. în cadrul Facultății de Științe Economice din cadrul Universității L.B.

din Sibiu. Prin adresa nr. 1/17607/2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a înaintat prin adresa nr. 0045/II/5/2012/2012, înscrisuri cu caracter "strict secret", înregistrate sub nr. 00157/2012 la Compartimentul Informații Clasificate al Curții de Apel București. Cauza a fost repartizată aleatoriu pe rolul completului nr. 5 fond cu termen de judecată la 5 decembrie 2012, însă, ca urmare a nedeținerii de către președintele respectivului complet a unui certificat de securitate sau autorizație de acces corespunzătoare nivelului de secretizare, pentru dosar fiind depuse înscrisuri cu caracter strict secret, cauza a fost înaintată la completul nr. 31 fond. 2. Hotărârea pronunțată de Curtea de apel Prin Sentința civilă nr. 6906 din 5 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele: - a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în contradictoriu cu intimații R.M., A.M.

și Inspectoratul General pentru Imigrări; - a declarat pe numiții R.M., cetățean pakistanez și A.M. ca persoane indezirabile pentru rațiuni de securitate națională pe o perioadă de 15 ani; - a dispus luarea în custodie publică a străinilor până la îndepărtarea de pe teritoriul României în temeiul art. 97 alin. (3) O.U.G. nr. 194/2002. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Numiții R.M. și A.M., cetățean pakistanezi, se află în România în baza unor vize în scop de studii, ambii fiind bursieri E.M. în cadrul Facultății de Științe Economice din cadrul Universității L.B. din Sibiu. Analizând datele comunicate de Serviciul Român de Informații, clasificate secret de stat de nivel "strict secret", Curtea constată că acestea fac dovada faptului că străinii desfășoară activități ce sunt de natură să pună în pericol securitatea națională.

Instanța a avut în vedere atât dispozițiile art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991, ale art. 44 din Legea nr. 535/2004, cât și împrejurarea că România, în calitate de membră a Organizației Națiunilor Unite, și-a asumat obligația de a refuza șederea pe teritoriul național a celor care finanțează, plănuiesc, sprijină sau comit acte de natură teroristă. Prin măsura dispusă în cauză nu sunt încălcate prevederile art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât, chiar dacă măsura constituie o ingerință în viața privată și de familie, această ingerință este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate democratică.

În acest sens, instanța de fond a reținut următoarele: măsura este prevăzută de dispozițiile art. 85 din O.U.G.

nr. 194/2002, în temeiul cărora se poate dispune îndepărtarea de pe teritoriul național și interdicția șederii străinului, act normativ publicat în M. Of., fiind îndeplinită în acest fel cerința accesibilității textului de lege; sunt respectate garanțiile procesuale pentru străinul subiect al măsurii de declarare ca indezirabil, măsura fiind dispusă de o instanță în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare; prin declararea ca indezirabili a cetățenilor străini se urmărește un scop legitim, respectiv prevenirea comiterii unor fapte grave de natură să pună în pericol securitatea națională a Statului Român; necesitatea adoptării unei astfel de măsuri față de străini este justificată de natura și gravitatea activităților desfășurate în raport de care se apreciază proporționalitatea dintre măsura dispusă și scopul urmărit.

Conform dispozițiilor art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia. Instanța a dispus luarea în custodie publică a străinilor, în conformitate cu dispozițiile art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, până la îndepărtarea de pe teritoriul României, dar nu mai mult de 18 luni. 3. Cererea de suspendare a executării hotărârii recurate formulată de pârâți Recurenții M.R. și M.A. au formulat, în temeiul art. 86 alin. (2) teza a doua din O.U.G. nr. 194/2002, cerere de suspendare a executării Sentinței civile nr. 6906 din 5 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, până la soluționarea recursului declarat împotriva aceleiași hotărâri.

În susținerea cererii, recurenții arată că au calitatea de doctorand, respectiv student, la Universitatea L.B. din Sibiu, iar soția recurentului M.R. este însărcinată în luna a 9-a. Prin returnarea în localitatea de domiciliu din Pakistan, sub învinuirea de a fi pregătit acte de terorism și fiind declarați indezirabili în România, riscă: să fie condamnați la pedeapsa cu închisoarea împreună cu membrii de familie; să suporte tratamente inumane și degradante; să le fie interzisă exercitarea profesiei, astfel că nu vor găsi un loc de muncă și vor ajunge la limita supraviețuirii; să nu își poată continua studiile; să fie izolați pe plan social de-a lungul mai multor generații.

Recurenții solicită a fi avute în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituție și ale art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, motivat de faptul că se află în România din data de 14 aprilie 2012 împreună cu soția sa, care este însărcinată în luna a 9-a, dorința firească fiind aceea de a fi împreună ca familie cu atât mai mult cu cât urmează să devină părinți. Totodată, recurenții solicită a fi avută în vedere și împrejurarea că protecția persoanelor lor, prin prisma art. 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, iar în cazul recurentului M.R. și prin prisma art. 8 din Convenție, prevalează necesitatea de ocrotire a siguranței naționale.

În acest sens, recurenții invocă și dispozițiile art. 15 parag. 2 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. 4. Recursul declarat de pârâți Împotriva Sentinței civile nr. 6906 din 5 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții M.R. și M.A., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C. proc. civ. și ale art. 86 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prin criticile din recurs, astfel cum au fost îndreptate și completate, recurenții-pârâți arată următoarele: Au calitatea de doctorand, respectiv student, la Universitatea L.B.

din Sibiu, iar soția recurentului M.R. este însărcinată în luna a 9-a. Prin returnarea în localitatea de domiciliu din Pakistan, sub învinuirea de a fi pregătit acte de terorism și fiind declarați indezirabili în România, riscă: să fie condamnați la pedeapsa cu închisoarea împreună cu membrii de familie; să suporte tratamente inumane și degradante; să le fie interzisă exercitarea profesiei, astfel că nu vor găsi un loc de muncă și vor ajunge la limita supraviețuirii; să nu își poată continua studiile; să fie izolați pe plan social de-a lungul mai multor generații. Recurentul M.R. invocă dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituție și ale art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, motivat de faptul că se află în România din data de 14 aprilie 2012 împreună cu soția sa, care este însărcinată în luna a 9-a, dorința firească fiind aceea de a fi împreună ca familie cu atât mai mult cu cât urmează să devină părinți.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenții susțin că sentința atacată nu reprezintă un act de justiție, întrucât, prin pronunțarea sentinței la prima zi de înfățișare, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, drept garantat și cetățenilor străini prin art. 18 alin. (1) din Constituție. În acest sens, recurenții susțin că nu li s-a adus la cunoștință că au dreptul să fie asistați de un avocat și le-a fost respinsă cererea de a fi apărați de un avocat din oficiu, ca tardivă, în condițiile în care au aflat că trebuie să se prezinte la Curtea de Apel București doar cu o zi înainte, la 4 decembrie 2012, iar despre cererea de declarare ca indezirabili au aflat în ședința camerei de consiliu din 5 decembrie 2012, când a fost pronunțată hotărârea.

Susțin recurenții că au aflat foarte vag motivul pentru care au fost aduși în fața instanței, iar mențiunile din practicaua sentinței în sensul că ar fi declarat că au înțeles procedura se pot referi doar la faptul că au înțeles motivul pentru care dosarul a fost repartizat unui complet al cărui președinte deține autorizație O.R.N.I.S.S. Se arată că instanța, cu încălcarea art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, a refuzat să le aducă la cunoștință faptele care stau la baza sesizării, cu motivarea că înscrisurile au caracter "strict secret", deși la dosarul cauzei nu există o dovadă a clasificării și a nivelului de clasificare, astfel că le-a fost încălcat dreptul la apărare și dreptul la un recurs efectiv consacrat de art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Prin faptul că accesul la justiție a avut un caracter pur formal, au fost încălcate dreptul la un recurs efectiv și dreptul la un proces echitabil, iar Serviciul Român de Informații și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București au încălcat dispozițiile art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002, întrucât, în pofida caracterului "strict secret de stat" al înscrisurilor și informațiilor, la data de 6 decembrie 2012 în presa scrisă și audio-vizuală au fost expuse pe larg motivele declarării ca indezirabili. Mai susține recurenții că au fost supuși unui simulacru de proces, cu încălcarea principiului nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, în ceea ce privește exercitarea drepturilor garantate de art. 18 alin. (1) din Constituție.

Totodată, recurenții afirmă că scopul modurilor de declarare ca indezirabili, de luare în custodie și de îndepărtare sub escortă de pe teritoriul României nu este legitim, iar măsurile respective nu sunt necesare într-o societate democratică și nici proporționale cu scopul declarat, deoarece nu au întreprins nicio acțiune prin care să fi încercat sau să fi intenționat să atenteze la siguranța națională a României. Recurenții solicită a fi avută în vedere și împrejurarea că protecția persoanelor lor, prin prisma art. 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, iar în cazul recurentului M.R. și prin prisma art. 8 din Convenție, prevalează necesitatea de ocrotire a siguranței naționale.

În acest sens, recurenții invocă și dispozițiile art. 15 parag. 2 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Prin prisma dispozițiilor art. 304 1 din C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea recurată este netemeinică. Recurenții susțin că au fost puși în imposibilitate practică de a administra probe în apărare, deoarece instanța de fond a refuzat să le aducă la cunoștință faptele pentru care au fost declarați indezirabili. Recurenții semnalează faptul că în cuprinsul hotărârii recurate instanța a reținut "desfășurarea de activități" de către intimați, în timp ce petentul în sesizare se referă la faptul că aceștia "intenționează să desfășoare activități". Se invocă de către recurenți și încălcarea principiului disponibilității, prevăzut de art. 129 alin. (6) din C. proc.

civ., întrucât instanța a citat în mod greșit dispozițiile art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991 și i-a găsit vinovați pentru fapte pe care nici autorul sesizării nu le-a invocat. Prin completarea criticilor din recurs, recurenții invocă incidența dispozițiilor art. 5 pct. 2 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, susținând că, în condițiile în care nu le-au fost aduse la cunoștință acuzațiile, atât privarea de libertate, în forma custodiei publice, cât și declararea ca persoane indezirabile, sunt ilegale, abuzive și disproporționate în raport cu scopul urmărit. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând cauza, prin prisma criticilor formulate de recurenți și în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ. și cu dispozițiile art. 304 1 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. După cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, prin sentința ce formează obiectul recursului, în temeiul art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, i-a declarat pe recurenții-pârâți persoane indezirabile pentru rațiuni de securitate națională pe o perioadă de 15 ani și a dispus luarea lor în custodie până la îndepărtarea de pe teritoriul României în temeiul art. 97 alin. (3) din aceeași ordonanță de urgență.

În motivarea sentinței pronunțate, în raport cu dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, instanța de fond a arătat că și-a format convingerea în urma analizei datelor comunicate de Serviciul Român de Informații, clasificate secret de stat de nivel "strict secret". În urma analizei documentelor clasificate, Înalta Curte reține că instanța de fond și-a format o convingere temeinică în sensul că datele și informațiile cuprinse în documentele respective fac pe deplin dovada faptului că, în ceea ce îi privește pe recurenții-pârâți, în sensul dispozițiilor art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, există indicii temeinice că aceștia intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională.

Împrejurarea că, în considerentele hotărârii pronunțate, instanța de fond a utilizat formularea "străinii desfășoară activități ce sunt de natură să pună în pericol securitatea națională", fiind întemeiate criticile sub acest aspect cuprinse în cererea de recurs, nu poate conduce la pronunțarea unei alte soluții, în cadrul controlului efectuat de instanța de recurs în temeiul art. 304 1 din C. proc. civ. De altfel, cu respectarea principiului disponibilității, prin hotărârea pronunțată și în temeiul dispozițiilor legale incidente ale O.U.G. nr. 194/2002, Curtea de apel a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost formulată.

Pentru aceste motive, nu se poate reține netemeinicia hotărârii ce formează obiectul recursului. În conformitate cu dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit cărora "atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia", motivele de fapt care au stat la baza formării convingerii instanței de recurs în sensul temeiniciei soluției pronunțate de curtea de apel sunt supuse interdicției de menționare în conținutul hotărârii.

Apărările recurenților-pârâți referitoare la conduita avută și aprecierile de care se bucură în mediul universitar recurenții-pârâți nu pot fi primite și nu răstoarnă convingerea instanței formată în urma analizei documentelor clasificate, care conțin date necesare și suficiente pentru a dovedi, în privința recurenților, existența indiciilor temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională. Criticile concrete din recurs referitoare la încălcarea drepturilor fundamentale și a garanțiilor procedurale nu pot fi primite pentru argumentele expuse în cele ce urmează. Măsurile de expulzare, luare în custodie și îndepărtare sub escortă de pe teritoriul României a străinilor declarați indezirabili sunt legitime, fiind reglementată în dreptul intern prin dispoziții cuprinse în Capitolul V - "Regimul îndepărtării străinilor de pe teritoriul României" din O.U.G.

nr. 194/2002, sunt necesare și proporționale raportat la faptul că instanța de judecată a constatat că probatoriul administrat face pe deplin dovada că există indicii temeinice în sensul că recurenții-pârâți intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională. În cauză, fiind derulată în privința recurenților-pârâți procedura de expulzare reglementată de O.U.G.

nr. 194/2002, sunt incidente, cu precădere, dispozițiile cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, conform cărora: "1. Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii și el trebuie să poată: a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale; b) să ceară examinarea cazului său; și c) să ceară să fie reprezentată în acest scop în față autorităților competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.

2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 a), b) și c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate națională." În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "în caz de expulzare, în afară de protecția ce le este oferită în special prin art. 3 și 8 din Convenție coroborate cu art. 13, străinii beneficiază de garanțiile specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7", care "nu se aplică decât în cazul străinului aflat în mod legal pe teritoriul unui stat ce a ratificat acest protocol" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Ahmed împotriva României, cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, §44-45), recurenții-pârâți aflându-se în mod legal, la data declanșării procedurii de expulzare, pe teritoriul României.

Nu sunt incidente speței, dispozițiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, deoarece recurenții-pârâți nu au fost expulzați înainte de exercitarea drepturilor prevăzute de parag. 2 al articolului respectiv.

Cu referire la garanțiile specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în jurisprudența sa, următoarele: - "cuvântul lege desemnează legea națională, trimiterea la aceasta se referă, după exemplul tuturor prevederilor Convenției, nu numai la existența unei baze în dreptul intern, ci are legătură și cu calitatea legii: el impune accesibilitatea și previzibilitatea acesteia, precum și o anumită protecție împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Convenție" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Ahmed împotriva României, cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, §52); - Constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, împrejurarea că persoanei care este subiect al procedurii de expulzare nu i se comunică actul emis de autoritățile competente împotriva sa și nu i se aduce la cunoștință "nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele ce le erau imputate" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Ahmed împotriva României, cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, §53; Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Kaya împotriva României, cererea nr. 33.970/05, Hotărârea din 12 octombrie 2006, § 59; Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Lupșa împotriva României, cererea nr. 10.337/04, Hotărârea din 8 iunie 2006,

§ 59). În prezenta cauză, în cadrul procedurii judiciare desfășurate în fața Curții de Apel București, recurenților-pârâți li s-a adus la cunoștință actul de sesizare a instanței și le-a fost acordat "timpul necesar pentru ca, prin intermediul traducătorului, să poată lua cunoștință de cererea de chemare în judecată și a înscrisurilor depuse în susținerea acțiunii, astfel încât să cunoască motivul pentru care se află în fața instanței". Este adevărat că recurenților-pârâți nu le-au fost puse la dispoziție înscrisurile cu caracter "strict secret" depuse la dosar și aflate la dispoziția instanței. Necomunicarea în mod direct și concret a datelor conținute de documentele clasificate secret de stat nivel "strict secret" puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații reprezintă o obligație legală impusă judecătorului, atât prin dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G.

nr. 194/2002, conform cărora "atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia", cât mai ales de dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.

Astfel, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate dispune în sensul că: - "accesul la informațiile clasificate este permis numai în cazurile, în condițiile și prin respectarea procedurilor prevăzute de lege" [art. 2 alin. (2)]; - "nivelurile de secretizare se atribuie informațiilor clasificate din clasa secrete de stat și sunt: [..]strict secrete - informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securității naționale" [art. 15 lit. f) teza a doua]; - "încălcarea normelor privind protecția informațiilor clasificate atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz" [art. 39 alin. (1)]; - "persoanele încadrate în serviciile de informații și siguranță sau ale armatei, aflate în serviciul relațiilor externe, precum și cele special însărcinate cu protecția informațiilor secrete de stat, vinovate de deconspirări voluntare ori de acte de neglijență care au favorizat divulgarea ori scurgerea informațiilor secrete, își pierd irevocabil calitatea" [art. 39 alin. (2)]; Or, în sensul dispozițiile citate, judecătorul, luând act de informațiile cuprinse în documentele clasificate depuse la dosar, este ținut, de obligația de a nu divulga aspectele de care a luat cunoștință.

Respectarea garanției impuse de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție în sensul asigurării protecției persoanei (subiect al procedurii de expulzare) împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Convenție (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Ahmed împotriva României, cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, §52) este asigurată în cauză prin faptul că asupra temeiniciei existenței indiciilor "că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională" [în sensul art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002] au avut posibilitatea să aprecieze atât judecătorul fondului, cât și instanța de recurs, fiind asigurat pârâților un dublu grad de jurisdicție în fața unei "instanțe independente și imparțiale" în sensul art. 6 parag.

1 din Convenție. A considera că aducerea la cunoștința persoanei, subiect al procedurii de expulzare, a motivelor care stau la baza expulzării sale presupune în mod neechivoc prezentarea directă, efectivă, concretă și punctuală a indiciilor ce relevă intenția de a desfășura activități de natură să pună în pericol securitatea națională, echivalează - în opinia instanței, față de obligația ce îi incumbă de a nu devoala sau de a nu favoriza divulgarea de informații care ar putea produce daune grave securității naționale - cu punerea în discuție a noțiunii de securitate națională și a ansamblului de măsuri destinate protecției informațiilor care se circumscriu acestei noțiuni.

Instanța reține că, în cadrul procedurii judiciare, au fost asigurate recurenților-pârâți garanțiile prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, întrucât le-a fost asigurată pe deplin și efectiv posibilitatea reală de prezentare atât în fața instanței de fond, personal, cât și în fața instanței de recurs, prin apărători aleși, a motivelor care pledează împotriva expulzării lor; au avut acces în mod direct și efectiv la examinarea cauzei în fața unei instanțe independente și imparțiale; au fost reprezentați în fața instanței de apărători aleși.

Pentru argumentele expuse, instanța de recurs reține că nu a existat, în sensul susținerilor din recurs, o încălcare a dreptului la un recurs efectiv și a dreptului de acces la justiție, în raport cu art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ori a principiului nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenție și de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, în ceea ce privește exercitarea drepturilor garantate de art. 18 alin. (1) din Constituție Faptul că, ulterior pronunțării de către Curtea de apel a sentinței, în presa scrisă și audio-vizuală au fost expuse date care au stat la baza expulzării nu este de natură a conduce la concluzia încălcării dreptului de acces la justiție ori a dreptului la un proces echitabil.

Pentru aceleași argumente expuse anterior în sensul că în soluționarea cauzei au fost asigurate garanțiile prevăzute de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu pot fi primite nici susținerile recurenților referitoare la caracterul formal al respectării dreptului de acces la justiție.

Susținerea recurenților referitoare la protecția persoanelor, prin prisma prevederilor art. 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, este neîntemeiată, atâta vreme cât riscul supunerii la tratamente inumane sau degradante în țara în care vor fi expulzați nu a fost probat prin documente provenind de la autoritățile statale, ci doar a fost prezentat un raport al Consiliului Național Român pentru Refugiați, întocmit pe baza unor "informații publice, selectate și traduse în urma căutării pe internet". Este neîntemeiată și susținerea din recurs referitoare la situația recurentului M.R., prin prisma art. 8 din Convenție, raportat la împrejurarea că soția sa se află pe teritoriul României, este însărcinată în luna a 9-a și este dependentă de bursa doctorală a recurentului respectiv.

Deși măsura expulzării recurentului-pârât M.R. reprezintă, în sensul art. 8 din Convenție, o ingerință în exercițiul dreptului la respectarea vieții de familiei, instanța consideră că este o măsură care, în sensul argumentelor prezentate anterior, este conformă cu cerințele prevăzute de art. 8 parag. 2 din Convenție, fiind prevăzută de lege și necesară pentru securitatea națională. În ceea ce privește respectarea dreptului la apărare al pârâților în cadrul procedurii judiciare desfășurate în fața instanței de fond, Înalta Curte reține că pârâții au avut posibilitatea să prezinte personal argumentele care pledează împotriva expulzării, fiindu-le asigurat și exercițiul efectiv al dreptului de a vorbi în limba țării de origine, prin intermediul interpretului autorizat.

Totodată, se constată că în mod legal Curtea de apel a respins, ca tardivă, cererea recurenților de a beneficia de un apărător din oficiu, atâta timp cât cererea a fost formulată în cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei, iar nu anterior acordării cuvântului în dezbatere. În plus, în fața instanței de recurs, recurenții-pârâți au fost asistați de apărători aleși și au fost în măsură să formuleze toate apărările în susținerea cauzei lor. În consecință, nu se poate reține că a existat o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Criticile din recurs referitoare la faptul că, în cuprinsul hotărârii recurate, instanța a reținut "desfășurarea de activități", în timp ce sesizarea parchetului se referă la "intenția de desfășurare a unor asemenea activități", precum și la faptul că instanța de fond a citat în mod greșit dispozițiile art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991 nu sunt de natură a înfrânge legalitatea și temeinicia soluției pronunțate de Curtea de apel. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-pârâți M.R. și M.A. împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Dată fiind soluția instanței cu privire la cererea de recurs, cererea de suspendare a executării sentinței recurate rămâne fără obiect și urmează a fi respinsă, ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de M.R. și M.A. împotriva Sentinței civile nr. 6906 din 5 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Respinge, ca rămasă fără obiect, cererea recurenților-pârâți de suspendare a executării sentinței recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 decembrie 2012. Procesat de GGC - AS