ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3744/2012

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 22 august 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București a solicitat instanței să dispună măsura declarării ca indezirabili pe

o perioadă de 15 ani pentru considerente de securitate națională și luarea în

custodie publică a etnicilor palestinieni A.Y.A., T.K. (alias K.M.T.), M.F.

(alias M.F.H.), S.A., S.A., A.H.Z., A.H.M. și A.M., până la punerea în

executare a îndepărtării de pe teritoriul României.

S-a mai arătat că din

materialele clasificate secret de stat de nivel „strict secret" puse la

dispoziție de către Serviciul Român de Informații - UM 0198 București a

rezultat că străinii desfășoară activități subversive în favoarea unor

organizații teroriste, astfel cum sunt definite de dispozițiile art. 85 alin.

(1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, și prin referire la prevederile art.

3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României

coroborate cu dispozițiile art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și

combaterea terorismului.

S-a mai menționat că

în urma analizării statutului juridic al străinilor pe teritoriul României, a

reieșit că aceștia au intrat ilegal pe teritoriul României la date diferite.

Prin Sentința nr.

4648 din 24 august 2012, Curtea de Apel București a admis sesizarea Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București, a declarat pe numiții A.Y.A., T.K. (alias

K.M.T.), M.F. (alias M.F.H.), S.A., S.A., A.H.Z., A.H.M. și A.M. ca persoane

indezirabile pentru rațiuni de securitate națională pe o perioadă de 15 ani și

a dispus luarea în custodie publică a străinilor până la îndepărtarea de pe

teritoriul României în temeiul art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002.

Analizând datele

comunicate de SRI, clasificate secret de stat de nivel „strict secret",

Curtea a constatat că acestea fac dovada faptului că străinii desfășoară

activități subversive în favoarea unor organizații teroriste ce sunt de natură

să pună în pericol securitatea națională.

S-au avut în vedere

dispozițiile art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 conform cărora

constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele:

(i) actele teroriste precum și inițierea sau suspiciunea în orice mod a

oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte;

(...) (l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea

sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din

activitățile enumerate la lit. a) - k), precum și desfășurarea în secret de

asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit

legii.

Curtea a avut în

vedere deopotrivă și dispozițiile art. 44 din Legea nr. 535/2004 care prevăd

că: „(1) împotriva cetățenilor străini sau apatrizilor despre care există date

sau indicii temeinice că intenționează să desfășoare acte de terorism ori de

favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană

indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de ședere în țară,

dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieșirii din țară,

potrivit legii privind regimul străinilor în România. (2) Prevederile alin. (1)

se aplică în mod corespunzător și solicitanților de azil, refugiaților și

victimelor conflictelor armate ale căror statut și regim sunt reglementate prin

legi speciale".

În plus, s-a mai avut

în vedere și împrejurarea că România, în calitate de membră a Organizației

Națiunilor Unite, și-a asumat obligația de a refuza șederea pe teritoriul

național a celor care finanțează, plănuiesc, sprijină sau comit acte de natură

teroristă.

Curtea a mai reținut

că prin măsura dispusă în cauză nu se produce încălcarea art. 8 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, întrucât chiar dacă măsura constituie o

ingerință în viața privată și de familie, această ingerință este prevăzută de

lege, urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate democratică.

S-a mai reținut că în

ceea ce privește necesitatea adoptării unei astfel de măsuri față de străini,

aceasta este justificată de natura și gravitatea activității desfășurate în

raport de care se apreciază proporționalitatea dintre măsura dispusă și scopul

urmărit.

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de Apel București au declarat recurs A.Y.A., T.K., M.F.,

S.A., S.A., A.H.Z., A.H.M., A.M.

În motivarea

recursurilor formulate, pârâții au arătat în esență, următoarele:

Instanța de fond a

încălcat normele de procedură în sensul că nu a fost comunicată sesizarea

parchetului, Adresa nr. 2506/II-5 din 22 august 2012 care a fost la baza propunerii

de declarare ca indezirabili, iar pârâților nu le-au fost furnizate elementele

necesare din care să rezulte dovezile faptului că străinii desfășoară

activități subversive, invocând dispozițiile art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr.

194/2002.

Pe de altă parte,

recurenții au susținut că reprezentantul Ministerului Public nu a făcut dovada

începerii procedurilor prevăzute de legislația penală, având în vedere

gravitatea faptelor imputate, cu privire la pericolul asupra securității

naționale și declararea ca indezirabili pentru perioada maximă prevăzută de

lege.

- hotărârea instanței

de fond este nemotivată, invocându-se în acest sens dispozițiile art. 304 pct.

7 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, recurenții au susținut că nefurnizarea niciunui

indiciu cu privire la faptele imputate reprezintă o încălcare a art. 1 din

Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocând în acest

sens cauza Kaya împotriva României nr. 33970/05, pct. 59 din 12 octombrie 2006,

Lupșa împotriva României nr. 10337/04 pct. 59, 8 iunie 2006 și Ahmed împotriva

României nr. 34621/03 pct. 53-54, 13 iulie 2010.

- în ceea ce privește

individualizarea perioadei de declarare ca indezirabil pe o perioadă de 15 ani,

s-a făcut fără a se circumstanția în ce măsură gravitatea faptelor reținute

atrăgeau aplicarea perioadei maxime;

- nerespectarea

dreptului la apărare în sensul că datorită celerității procedurii au fost

privați de asistența unui avocat și s-a dispus respingerea probatoriului cu

înscrisuri nedepuse traduse legalizat în limba română;

- instanța de fond a

omis să analizeze condițiile de îndepărtare de pe teritoriu, cu precădere a

elementelor care interziceau aceasta în temeiul art. 92 alin. (1) lit. f),

coroborat cu art. 87 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002;

- recurenții au

invocat și interdicția îndepărtării colective, considerând că în mod greșit

prin sentința atacată nu a fost individualizată situația personală a fiecăruia.

- cu privire la

măsura de luare în custodie publică, recurenții au criticat sentința atacată

susținând că nemenționarea țării de destinație reprezintă o încălcare a art. 5

alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând sentința

prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor legale incidente în cauză,

cât și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursurile sunt nefondate, pentru motivele care vor fi expuse în continuare.

Contrar celor

susținute, în recursurile formulate cu privire la încălcarea normelor de

procedură în ceea ce privește necomunicarea actului de sesizare, instanța de

control judiciar constată că pârâților li s-a făcut o informare cu privire la

faptele care stau la baza sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, fapte care au fost reținute și în motivarea instanței de fond. În

acest sens, din examinarea sentinței atacate rezultă că acestora li s-au

imputat acte de terorism astfel cum sunt acestea definite de dispozițiile art.

3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României,

cât și dispozițiile art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și

combaterea terorismului.

Potrivit acestor

dispoziții, împotriva cetățenilor străini sau a apatrizilor, despre care există

date sau indicii temeinice că intenționează să desfășoare acte de terorism sau

de favorizare a terorismului, se dispune măsura de declarare ca persoane

indezirabile în România.

Nu pot fi reținute

nici susținerile recurenților cu privire la nemotivarea hotărârii atacate

întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr.

194/2002, conform cărora se interzice ca informații de acest gen să fie arătate

în conținutul hotărârii, având în vedere faptul că măsura declarării ca

indezirabili a străinilor în cauză se întemeiază pe rațiuni de securitate națională.

Faptul că instanța nu

a indicat datele și informațiile respective nu înseamnă că judecătorul fondului

a realizat o examinare formală a cauzei, întrucât astfel cum rezultă din

conținutul hotărârii atacate, acesta a consultat documentele provenite de la

Serviciul Român de Informații, constatând că în cauză sunt îndeplinite

exigențele legale ale art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, pentru a dispune măsura

de declarare ca indezirabili a pârâților.

De altfel, aceste

documente clasificate au fost puse la dispoziția instanței de control judiciar,

în condițiile legii, pentru a fi avute în vedere în examinarea recursurilor

declarate de către pârâți.

Totodată, Înalta

Curte constată că recurenților-pârâți le-au fost asigurate toate garanțiile

procesuale necesare, prin accesul concret și efectiv la judecător, hotărârea

atacată fiind pronunțată în conformitate cu exigențele procesului echitabil,

conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

individualizarea perioadei de declarare ca indezirabili, având în vedere

gravitatea faptelor reținute drept motive pentru luarea acestei măsuri,

instanța de control judiciar apreciază că în mod corect s-a dispus ca durata

acesteia în cazul recurenților-pârâți să fie cea maximă prevăzută de lege.

Nu pot fi reținute

nici criticile recurenților privind omisiunea instanței de fond de a verifica

îndeplinirea condițiilor de îndepărtare de pe teritoriu, respectiv a

interdicțiilor prevăzute de art. 92 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002,

coroborate cu prevederile art. 87 alin. (3), având în vedere că măsura

declarării ca indezirabili poate fi aplicată chiar și străinilor care sunt

solicitanți ai statutului de refugiat, în temeiul dispozițiilor art. 147 din

O.U.G. nr. 194/2002, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 122/2006 privind

azilul în România se aplică cu prioritate față de prevederile ordonanței de

urgență, cu excepția situațiilor în care rațiuni de securitate națională sau de

ordine publică impun îndepărtarea acestora de pe teritoriul României.

În ceea ce privește

criticile referitoare la modul în care prima instanță a administrat

probațiunea, Înalta Curte constată că pârâților li s-a asigurat dreptul la

apărare, aceștia beneficiind de serviciile unui translator și le-a fost admisă

proba cu înscrisuri.

Contrar celor

susținute de recurenți, Înalta Curte reține că pârâții au desfășurat activități

subversive în favoarea unor organizații teroriste astfel cum sunt acestea

definite în dispozițiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002,

republicată, și prin referire la prevederile art. 3 lit. i) și l) din Legea nr.

535/204, activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau

ordinea publică, astfel cum în mod corect s-a reținut de către instanța de fond

pe baza documentelor emise de Serviciul Român de Informații.

Analizând documentele

respective, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este legală și

temeinică și justifică măsura dispusă de judecătorul fondului de a-i declara pe

pârâții din cauză ca persoane indezirabile, pentru rațiuni de securitate

națională, în baza art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, privind

regimul străinilor.

Nu pot fi reținute

nici criticile recurenților cu privire la încălcarea prevederilor art. 6 și 8

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la cauzele Kaya

împotriva României și Lupșa împotriva României, instanța de control judiciar

constatând că toate exigențele impuse de textele legale invocate (art. 8 din

Convenție) au fost respectate în cauza de față, iar declararea ca indezirabili

a recurenților-pârâți nu reprezintă o decizie a autorităților administrative,

ci a fost dispusă de o instanță de judecată, în sensul art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în condiții de contradictorialitate și cu

respectarea dreptului la apărare al pârâților.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursurile formulate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de A.Y.A., T.K., M.F., S.A., S.A., A.H.Z., A.H.M., A.M. împotriva

Sentinței nr. 4648 din 24 august 2012 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ