ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5322/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5322/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

1.

Procedura în fața primei instanțe

Prin

cererea înregistrată la 6 noiembrie 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București a solicitat instanței să se dispună măsura declarării ca indezirabil

pe o perioadă de 5 ani, pentru considerente de securitate națională și luarea

în custodie publică a numitului H.M.A., născut la data de 19 iulie 1982 în

Tunisia, cetățean tunisian, până la punerea în executare a măsurii de

îndepărtare de pe teritoriul României.

În

motivarea cererii, s-a arătat că, din materialele clasificate secret de stat de

nivel "strict secret" puse la dispoziție de Serviciul Român de

Informații - UM0198 București a rezultat existența unor indicii temeinice

privind desfășurarea de către pârât a unor activități de natură să pună în

pericol securitatea națională, astfel cum sunt definite de dispozițiile art. 85

alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, coroborate cu prevederile art.

3 lit. i) și l din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și

art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului.

De

asemenea, s-a învederat că, prin măsura declarării ca indezirabil nu se încalcă

garanțiile procedurale în caz de expulzare a străinilor prevăzute de art. 1 din

Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentare, dat fiind că, în conformitate cu această

reglementare, un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor

enumerate în același articol, parag. 1, lit. a) - c), atunci când expulzarea

este necesară în interesul ordinii publice ori se întemeiază pe motive de

securitate națională.

2.

Soluția instanței de fond

Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

pronunțat Sentința civilă nr. 6386 din 9 noiembrie 2012, prin care a admis

sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a declarat pe

numitul H.M.A., cetățean tunisian, ca persoană indezirabilă pentru rațiuni de

securitate națională pe o perioadă de 5 ani și a dispus luarea în custodie

publică a străinului până la îndepărtarea de pe teritoriul României, în temeiul

dispozițiilor art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că datele comunicate de Serviciul

Român de Informații, clasificate secret de stat de nivel "strict

secret" dovedesc faptul că pârâtul, cetățean străin, desfășoară activități

de natură să pună în pericol securitatea națională.

Instanța

de fond a avut în vedere dispozițiile art. 3 lit. i) și l) din Legea nr.

51/1991, conform cărora, constituie amenințări la adresa siguranței naționale a

României actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a

oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte,

inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau

sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreunei din

activitățile enumerate la lit. a) - k), precum și desfășurarea în secret de

asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit

legii.

De

asemenea, au fost avute în vedere dispozițiile art. 44 din Legea nr. 535/2004,

care prevăd că, împotriva cetățenilor străini sau apatrizilor despre care

există date sau indicii temeinice în sensul că intenționează să desfășoare acte

de terorism sau de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca

persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de ședere

în țară dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieșirii din țară,

potrivit legii privind regimul străinilor în România .

Prin

măsura dispusă, s-a considerat că nu sunt încălcate prevederile art. 8 din

Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu

motivarea că, deși măsura respectivă constituie o ingerință în viața privată și

de familie, asemenea ingerință este prevăzută de lege, urmărește un scop

legitim, este necesară într-o societate democratică, fiind dispusă de o

instanță, în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la

apărare.

În

ceea ce privește necesitatea adoptării unei astfel de măsuri față de străin,

instanța de fond a reținut că aceasta este justificată de natura și gravitatea

activității desfășurate, în raport de care s-a apreciat și proporționalitatea

dintre măsura dispusă și scopul urmărit.

3.

Calea de atac exercitată

Împotriva

acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul H.M.A., solicitând în principal,

casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță, iar în subsidiar, modificarea hotărârii, în sensul respingerii

actului de sesizare formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Casarea

hotărârii pronunțată de instanța de fond a fost solicitată în baza

dispozițiilor art. 304 pct. 5, art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.,

cu motivarea că, au fost încălcate prevederile art. 105 C. proc. civ., atât

prin respingerea nemotivată a cererii de amânare, cât și prin citarea

recurentului pentru judecată la data de 9 noiembrie 2012, orele 13,30, în

condițiile în care citația i-a fost înmânată în aceeași zi, la orele 11 la

reședința sa din Cluj-Napoca, ceea ce dovedește că s-a aflat în imposibilitate

fizică de a se prezenta la Curtea de Apel București.

Modificarea

sentinței recurate a fost solicitată în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7,

pct. 9 și art. 312 alin. (1), (3) C. proc. civ., arătându-se că instanța de

fond nu a respectat prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului și libertăților fundamentale, deoarece nu s-a pronunțat în condiții de

contradictorialitate și cu asigurarea dreptului la apărare.

În

acest sens, a fost invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

(cauzele Lupșa și Kaya c. României), prin care s-a statuat în mod constant că

nici o persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranță

națională nu trebuie lipsită de garanții împotriva arbitrariului, ceea ce

implică posibilitatea de a cere controlul măsurii litigioase de către un organ

independent și imparțial, abilitat să analizeze toate chestiunile de fapt și de

drept pertinente pentru a putea statua asupra legalității măsurii și a

sancționa un eventual abuz al autorității.

Prin

obligativitatea procedurii contradictorii, s-a arătat că, persoana respectivă

poate să-și prezinte punctul de vedere și să respingă argumentele autorității.

Recurentul

a considerat că, în fața primei instanțe, nu a beneficiat de un grad minim de

protecție împotriva arbitrariului organului emitent, fiindu-i încălcat dreptul

la viață privată, ocrotit de prevederile art. 8 din Convenția europeană a

drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Deși

măsura dispusă de instanța de fond s-a întemeiat pe dispozițiile art. 85 din

O.U.G. nr. 194/2002, recurentul a susținut că acest text de lege nu

îndeplinește cerințele de previzibilitate, pentru că nu i-au fost furnizate

indicii sau informații privind faptele de care este acuzat și nici nu a fost

inițiată împotriva sa urmărirea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni în

România.

II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, în raport și cu dispozițiile art.

304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul

recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente:

1.

Aspecte de fapt și de drept relevante

Instanța

de fond s-a pronunțat la data de 9 noiembrie 2012 cu respectarea dispozițiilor

art. 85 C. proc. civ., după realizarea procedurii de citare a părților în

cauză, inclusiv a recurentului pârât, care a semnat personal adeverința de

primire a citației, iar identitatea și semnătura sa au fost certificate de

către agentul procedural.

La

termenul respectiv, instanța de fond a constatat corect îndeplinirea procedurii

de citare cu recurentul pârât și a respins întemeiat solicitarea acestuia de

amânare a judecării cauzei, întrucât cererea nu a fost temeinic motivată,

astfel cum prevăd dispozițiile art. 156 C. proc. civ.

În

atare situație, aspectele invocate în primul motiv de recurs în baza

dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu constituie cauze de nulitate a

actelor de procedură îndeplinite în cauză și în consecință, nu se impune

anularea lor în condițiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Motivul

de recurs invocat în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

este de asemenea nefondat, întrucât instanța de fond a dispus corect măsura de

declarare a recurentului - pârât ca persoană indezirabilă pentru rațiuni care

țin de siguranța națională, după verificarea respectării formelor și

procedurilor legale, asigurându-se astfel un just echilibru între măsurile

preventive împotriva terorismului și obligația de respectare a drepturilor

omului.

Instanța

de fond a apreciat că situația concretă a recurentului pârât justifică măsura

temporară și specifică de limitare a anumitor drepturi datorită pericolului

deosebit pe care-l prezintă.

La

adoptarea acestei măsuri, controlul judecătoresc nu a fost exercitat de prima

instanță în mod formal, deoarece au fost examinate situația de fapt și de

drept, au fost evaluate toate faptele relevante, iar limitarea accesului

cetățeanului străin la materialul probator este consecința directă a

clasificării acestuia ca secret de stat de nivelul "strict secret",

pentru care nu se poate efectua comunicarea decât cu respectarea prevederilor

actelor normative care reglementează regimul activităților referitoare la

siguranța națională și protejarea informațiilor clasificate.

Această

limitare a dreptului la informație este prevăzută expres în art. 83 din O.U.G.

nr. 194/2002, republicată, în concordanță cu prevederile art. 31 alin. (3) din

Constituție, conform cărora, dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze

securitatea națională.

Susținerea

recurentului pârât privind încălcarea în acest mod a prevederilor art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale este

neîntemeiată, întrucât reglementarea din dreptul intern aplicată de instanța de

fond nu interzice accesul la justiție al părților interesate și nici dreptul

acestora de a se prevala de toate garanțiile procesuale care condiționează

într-o societate democratică procesul echitabil. De altfel, Curtea europeană a

drepturilor omului a statuat (Hotărârea din 5 octombrie 2000, în cauza Maaouia

împotriva Franței) că, deciziile privind intrarea, șederea și expulzarea

străinilor nu privesc drepturile și obligațiile civile ale persoanei și nici

acuzații de natură penală, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție.

De

asemenea, se reține că, potrivit art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 7 la

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor cu

privire la prezentarea motivelor care pledează împotriva expulzării sale, la

examinarea cazului sau reprezentarea în fața autorităților competente, atunci

când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice ori se întemeiază pe

motive de securitate națională.

Recurentul

pârât a invocat în mod neîntemeiat și existența unei ingerințe în viața sa

privată prin încălcarea prevederilor art. 8 din Convenția europeană pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât măsura

dispusă a urmărit un scop legitim și anume, apărarea securității naționale,

fiind necesară într-o societate democratică, astfel că s-a justificat printr-o

nevoie socială imperioasă și a fost proporțională cu scopul legitim urmărit.

În

concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată în

recurs (cauzele Lupșa și Kaya c.României), soluția instanței de fond este

rezultatul controlului măsurii litigioase din partea unui organ independent și

imparțial, competent să se pronunțe cu privire la toate problemele de fapt și

de drept relevante, în vederea stabilirii legalității măsurii și a sancționării

unui eventual abuz din partea autorităților, ca o garanție împotriva arbitrariului

pentru persoana împotriva căreia se ia o măsură care are la bază motive de

securitate națională.

Critica

adusă în recurs cu privire la calitatea legii aplicată de instanța de fond,

prin invocarea lipsei de previzibilitate a dispozițiilor art. 85 din O.U.G. nr.

194/2002, republicată, va fi respinsă ca nefondată, întrucât nivelul de

precizie a legislației interne depinde, în mare măsură, de domeniul pe care-l

reglementează și astfel cum s-a reținut în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (cauza Al - Nashif c. Bulgariei nr. 50963/1999, 20 iunie

2002 parag. 121), pericolele referitoare la securitatea națională sunt

variabile în timp și în natura lor, ceea ce le face să fie identificate cu greu

în mod anticipat.

Pentru

considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare

sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va

respinge prezentul recurs ca nefondat.

2.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În

baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de H.M.A.

împotriva Sentinței civile nr. 6386 din 9 noiembrie 2012 a Curții de Apel

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat H.M.A., împotriva Sentinței civile nr. 6386 din 9 noiembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2012 .

Procesat

de GGC - GV