ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5322/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată la 6 noiembrie 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat instanței să se dispună măsura declarării ca indezirabil pe o perioadă de 5 ani, pentru considerente de securitate națională și luarea în custodie publică a numitului H.M.A., născut la data de 19 iulie 1982 în Tunisia, cetățean tunisian, până la punerea în executare a măsurii de îndepărtare de pe teritoriul României. În motivarea cererii, s-a arătat că, din materialele clasificate secret de stat de nivel "strict secret" puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații - UM0198 București a rezultat existența unor indicii temeinice privind desfășurarea de către pârât a unor activități de natură să pună în pericol securitatea națională, astfel cum sunt definite de dispozițiile art. 85 alin. (1) din O.U.G.

nr. 194/2002, republicată, coroborate cu prevederile art. 3 lit. i) și l din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului. De asemenea, s-a învederat că, prin măsura declarării ca indezirabil nu se încalcă garanțiile procedurale în caz de expulzare a străinilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentare, dat fiind că, în conformitate cu această reglementare, un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în același articol, parag. 1, lit. a) - c), atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice ori se întemeiază pe motive de securitate națională.

2. Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat Sentința civilă nr. 6386 din 9 noiembrie 2012, prin care a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a declarat pe numitul H.M.A., cetățean tunisian, ca persoană indezirabilă pentru rațiuni de securitate națională pe o perioadă de 5 ani și a dispus luarea în custodie publică a străinului până la îndepărtarea de pe teritoriul României, în temeiul dispozițiilor art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că datele comunicate de Serviciul Român de Informații, clasificate secret de stat de nivel "strict secret" dovedesc faptul că pârâtul, cetățean străin, desfășoară activități de natură să pună în pericol securitatea națională.

Instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991, conform cărora, constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte, inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreunei din activitățile enumerate la lit. a) - k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.

De asemenea, au fost avute în vedere dispozițiile art. 44 din Legea nr. 535/2004, care prevăd că, împotriva cetățenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice în sensul că intenționează să desfășoare acte de terorism sau de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de ședere în țară dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieșirii din țară, potrivit legii privind regimul străinilor în România . Prin măsura dispusă, s-a considerat că nu sunt încălcate prevederile art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu motivarea că, deși măsura respectivă constituie o ingerință în viața privată și de familie, asemenea ingerință este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim, este necesară într-o societate democratică, fiind dispusă de o instanță, în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare.

În ceea ce privește necesitatea adoptării unei astfel de măsuri față de străin, instanța de fond a reținut că aceasta este justificată de natura și gravitatea activității desfășurate, în raport de care s-a apreciat și proporționalitatea dintre măsura dispusă și scopul urmărit. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul H.M.A., solicitând în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar în subsidiar, modificarea hotărârii, în sensul respingerii actului de sesizare formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Casarea hotărârii pronunțată de instanța de fond a fost solicitată în baza dispozițiilor art. 304 pct. 5, art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc.

civ., cu motivarea că, au fost încălcate prevederile art. 105 C. proc. civ., atât prin respingerea nemotivată a cererii de amânare, cât și prin citarea recurentului pentru judecată la data de 9 noiembrie 2012, orele 13,30, în condițiile în care citația i-a fost înmânată în aceeași zi, la orele 11 la reședința sa din Cluj-Napoca, ceea ce dovedește că s-a aflat în imposibilitate fizică de a se prezenta la Curtea de Apel București. Modificarea sentinței recurate a fost solicitată în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7, pct. 9 și art. 312 alin. (1), (3) C. proc. civ., arătându-se că instanța de fond nu a respectat prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece nu s-a pronunțat în condiții de contradictorialitate și cu asigurarea dreptului la apărare.

În acest sens, a fost invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Lupșa și Kaya c. României), prin care s-a statuat în mod constant că nici o persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranță națională nu trebuie lipsită de garanții împotriva arbitrariului, ceea ce implică posibilitatea de a cere controlul măsurii litigioase de către un organ independent și imparțial, abilitat să analizeze toate chestiunile de fapt și de drept pertinente pentru a putea statua asupra legalității măsurii și a sancționa un eventual abuz al autorității. Prin obligativitatea procedurii contradictorii, s-a arătat că, persoana respectivă poate să-și prezinte punctul de vedere și să respingă argumentele autorității.

Recurentul a considerat că, în fața primei instanțe, nu a beneficiat de un grad minim de protecție împotriva arbitrariului organului emitent, fiindu-i încălcat dreptul la viață privată, ocrotit de prevederile art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Deși măsura dispusă de instanța de fond s-a întemeiat pe dispozițiile art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, recurentul a susținut că acest text de lege nu îndeplinește cerințele de previzibilitate, pentru că nu i-au fost furnizate indicii sau informații privind faptele de care este acuzat și nici nu a fost inițiată împotriva sa urmărirea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni în România. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Aspecte de fapt și de drept relevante Instanța de fond s-a pronunțat la data de 9 noiembrie 2012 cu respectarea dispozițiilor art. 85 C. proc. civ., după realizarea procedurii de citare a părților în cauză, inclusiv a recurentului pârât, care a semnat personal adeverința de primire a citației, iar identitatea și semnătura sa au fost certificate de către agentul procedural. La termenul respectiv, instanța de fond a constatat corect îndeplinirea procedurii de citare cu recurentul pârât și a respins întemeiat solicitarea acestuia de amânare a judecării cauzei, întrucât cererea nu a fost temeinic motivată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 156 C. proc.

civ. În atare situație, aspectele invocate în primul motiv de recurs în baza dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu constituie cauze de nulitate a actelor de procedură îndeplinite în cauză și în consecință, nu se impune anularea lor în condițiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Motivul de recurs invocat în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, întrucât instanța de fond a dispus corect măsura de declarare a recurentului - pârât ca persoană indezirabilă pentru rațiuni care țin de siguranța națională, după verificarea respectării formelor și procedurilor legale, asigurându-se astfel un just echilibru între măsurile preventive împotriva terorismului și obligația de respectare a drepturilor omului.

Instanța de fond a apreciat că situația concretă a recurentului pârât justifică măsura temporară și specifică de limitare a anumitor drepturi datorită pericolului deosebit pe care-l prezintă. La adoptarea acestei măsuri, controlul judecătoresc nu a fost exercitat de prima instanță în mod formal, deoarece au fost examinate situația de fapt și de drept, au fost evaluate toate faptele relevante, iar limitarea accesului cetățeanului străin la materialul probator este consecința directă a clasificării acestuia ca secret de stat de nivelul "strict secret", pentru care nu se poate efectua comunicarea decât cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța națională și protejarea informațiilor clasificate.

Această limitare a dreptului la informație este prevăzută expres în art. 83 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, în concordanță cu prevederile art. 31 alin. (3) din Constituție, conform cărora, dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze securitatea națională. Susținerea recurentului pârât privind încălcarea în acest mod a prevederilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale este neîntemeiată, întrucât reglementarea din dreptul intern aplicată de instanța de fond nu interzice accesul la justiție al părților interesate și nici dreptul acestora de a se prevala de toate garanțiile procesuale care condiționează într-o societate democratică procesul echitabil.

De altfel, Curtea europeană a drepturilor omului a statuat (Hotărârea din 5 octombrie 2000, în cauza Maaouia împotriva Franței) că, deciziile privind intrarea, șederea și expulzarea străinilor nu privesc drepturile și obligațiile civile ale persoanei și nici acuzații de natură penală, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție. De asemenea, se reține că, potrivit art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor cu privire la prezentarea motivelor care pledează împotriva expulzării sale, la examinarea cazului sau reprezentarea în fața autorităților competente, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice ori se întemeiază pe motive de securitate națională.

Recurentul pârât a invocat în mod neîntemeiat și existența unei ingerințe în viața sa privată prin încălcarea prevederilor art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât măsura dispusă a urmărit un scop legitim și anume, apărarea securității naționale, fiind necesară într-o societate democratică, astfel că s-a justificat printr-o nevoie socială imperioasă și a fost proporțională cu scopul legitim urmărit.

În concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată în recurs (cauzele Lupșa și Kaya c.României), soluția instanței de fond este rezultatul controlului măsurii litigioase din partea unui organ independent și imparțial, competent să se pronunțe cu privire la toate problemele de fapt și de drept relevante, în vederea stabilirii legalității măsurii și a sancționării unui eventual abuz din partea autorităților, ca o garanție împotriva arbitrariului pentru persoana împotriva căreia se ia o măsură care are la bază motive de securitate națională. Critica adusă în recurs cu privire la calitatea legii aplicată de instanța de fond, prin invocarea lipsei de previzibilitate a dispozițiilor art. 85 din O.U.G.

nr. 194/2002, republicată, va fi respinsă ca nefondată, întrucât nivelul de precizie a legislației interne depinde, în mare măsură, de domeniul pe care-l reglementează și astfel cum s-a reținut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Al - Nashif c. Bulgariei nr. 50963/1999, 20 iunie 2002 parag. 121), pericolele referitoare la securitatea națională sunt variabile în timp și în natura lor, ceea ce le face să fie identificate cu greu în mod anticipat. Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat. 2. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de H.M.A. împotriva Sentinței civile nr. 6386 din 9 noiembrie 2012 a Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat H.M.A., împotriva Sentinței civile nr. 6386 din 9 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2012 . Procesat de GGC - GV