ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6944/2013

Decizia nr. 6944/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2/2011 din data de 20 iunie 2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări solicitând ridicarea interdicției intrării pe teritoriul României pentru o perioadă de 10 ani dispusă prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București nr. 4168/II-5 din 4 din 22 noiembrie 2004, prin care i-a fost adus la cunoștință că a fost declarat indezirabil și s-a dispus îndepărtarea sa de pe teritoriul României.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că Ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București nu i-a fost comunicată, astfel că nu a putut să o atace în termenul legal pentru a fi cenzurată de o instanță care să analizeze motivele pentru care a fost declarat indezirabil.

Întrucât a fost îndepărtat de pe teritoriul României în aceeași zi în care a fost reținut (30 noiembrie 2004), familia sa (soția și fetița) nu l-au putut urma, astfel că a fost nevoit să treacă ilegal frontiera, motiv pentru care s-a dispus luarea sa în custodie publică.

A solicitat reclamantul ca, în analizarea cazului său, să se constate incidența unuia din cazurile prevăzute la art. 92 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, precizând că a formulat pentru prima dată o cerere pentru acordarea unei forma de protecție în România.

În ședința publică din 18 octombrie 2011, pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări a invocat excepția inadmisibilității contestației, în temeiul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, excepție respinsă prin încheierea pronunțată la data respectivă.

Prin Sentința nr. 424 din 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

- La data de 22 noiembrie 2004 cetățeanul turc A. a fost declarat persoană indezirabilă pe teritoriul României prin Ordonanța nr. 4168/II-5 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, pentru motive de ordine publică și securitate națională, pentru o perioadă de 10 ani.

- Ulterior, reclamantul a intrat ilegal în România la data de 22 februarie 2011 prin zona de sud a țării, la data de 24 februarie 2011 fiind depistat de către poliția de frontieră Arad pe când încerca să treacă ilegal frontiera în Ungaria, ocazie cu care a solicitat azil pe teritoriul României, sub identitatea de B.

La solicitarea instituției pârâte, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, serviciul criminalistic, a stabilit prin raportul de constatare tehnico-științifică faptul că numitul A. este una și aceeași persoană cu B.

În urma analizării cererii, structura competentă din cadrul Oficiului Român pentru Imigrări a respins solicitarea prin Hotărârea din data de 6 mai 2011, iar împotriva acestei hotărâri A. a depus plângere la Judecătoria Sector 4 București.

La data de 6 mai 2011 reclamantul a fost luat în custodie publică pe o perioadă de 30 de zile, de la 6 mai 2011 până la 4 iunie 2011. Pe durata cât s-a aflat în Centrul pentru cazarea străinilor luați în custodie publică Otopeni, reclamantul a mai solicitat accesul la o nouă procedură de azil (la data de 16 mai 2011), cererea fiindu-i respinsă deoarece prima procedură nu era finalizată.

În acest context, prima instanță a apreciat că reclamantului nu-i pot fi aplicabile prevederile O.U.G. nr. 194/2002 referitoare la interzicerea îndepărtării, deoarece reclamantul a fost declarat persoană indezirabilă pe teritoriul României prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București pentru motive de ordine publică și securitatea națională pentru o perioadă de 10 ani.

A mai reținut instanța de fond, că reclamantul a formulat contestație împotriva Hotărârii din data de 6 mai 2011 prin care i-a fost respinsă solicitarea de acordare a unei forme de protecție, contestație ce se află pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București și, în consecință, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România potrivit cărora împotriva solicitantului de azil nu pot fi luate măsuri de expulzare, extrădare sau returnare forțată cu excepția cazului prevăzut de art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului.

În consecință, analizând materialul probator administrat, inclusiv documentația cu caracter "strict secret" înaintată Compartimentului Informații Clasificate al Curții de Apel București cu Adresa din 28 noiembrie 2011, instanța de fond a apreciat că "situațiile noi" invocate de reclamant nu au intervenit ulterior împrejurărilor ce au determinat declararea sa ca persoană indezirabilă pe teritoriul României, astfel că acțiunea este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, indicând în drept motivele de recurs prevăzute de art. 304 punctele 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., fără a le dezvolta însă separat.

Criticile aduse sentinței recurate vizează, în principal, următoarele aspecte:

- prima instanță nu a avut în vedere prevederile din Directiva 2004/38/CE privind principiul proporționalității, transpuse în dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 102/2005, prevederi care, la momentul luării interdicției de a intra pe teritoriul Statului Român, nu erau obligatorii pentru autoritățile române, deoarece abia în anul 2007 a intervenit aderarea României la U.E.

- instanța de fond nu a analizat viața de familie a recurentului-reclamant, din perspectiva respectării prevederilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deși s-a făcut dovada existenței unei vieți de familie reală, care a fost grav perturbată de măsura interdicției de intrare în România pentru o perioadă de 10 ani.

Toate celelalte argumente din cererea de recurs, reprezintă reiterarea susținerilor din cererea de chemare în judecată, fără a reprezenta veritabile critici aduse hotărârii atacate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate și a prevederilor legale incidente, inclusiv ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond nu a aplicat dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 102/2005, în contextul în care, din anul 2004, când a fost înlăturat de pe teritoriul României, a trecut un interval de 7 ani, timp în care au intervenit elemente noi, care nu au fost analizate de către autorități.

Se mai susține că au fost încălcate prevederile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece instanța de fond nu a ținut cont că recurentul are o familie în România, soția și copilul fiind cetățeni români, iar măsura îndepărtării sale din țară a dus la imposibilitatea de a avea o viață de familie normală.

Din analiza probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte reține că demersul judiciar al reclamantului are ca scop înlăturarea interdicției de a intra pe teritoriul României pentru o perioadă de 10 ani, măsură luată prin Ordonanța nr. 4168/II-5 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, necontestată în termenul legal de către cetățeanul turc A.

Temeiul de drept invocat de reclamant îl reprezintă dispozițiile art. 29

1

din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European.

Potrivit dispozițiilor art. 29

1

din O.U.G. nr. 102/2005 (forma în vigoare la data promovării prezentei acțiuni): "După împlinirea a jumătate din perioada interdicției dispuse în condițiile art. 27 sau după 3 ani de la data dispunerii acesteia, persoana declarată indezirabilă în condițiile prezentei ordonanțe de urgență poate solicita ridicarea interdicției.

(2) Ridicarea interdicției se poate dispune luându-se în considerare schimbările survenite față de împrejurările care au determinat dispunerea acesteia".

Prin urmare, ceea ce trebuie să demonstreze reclamantul în prezenta cauză constă în existența unor schimbări de natură a înlătura împrejurările care au determinat declararea reclamantului ca indezirabil și îndepărtarea sa de pe teritoriul României, în concret, lipsa de pericol pentru ordinea și siguranța națională a șederii pe teritoriul statului român.

Or, din actele dosarului rezultă situația, necontestată de reclamant, potrivit căreia, acesta a intrat în România la data de 22 februarie 2011 și a fost depistat de poliția de frontieră două zile mai târziu, la data de 24 februarie 2011, când încerca să treacă ilegal frontiera în Ungaria. Așadar, intenția vădită a reclamantului nu a fost aceea de a rămâne pe teritoriul statului român pentru a sta împreună cu soția și fiica sa, astfel cum acesta afirmă în susținerea cererii sale.

De asemenea, faptul că reclamantul a încercat să eludeze dispoziția de interdicție de a intra pe teritoriul României, prin declararea unei identități false, deși avea posibilitatea legală, prin intermediul soției aflată în țară, să formuleze în fața instanței judecătorești cerere de ridicare a interdicției, întemeiată pe art. 29

1

din O.U.G. nr. 102/2005, face și mai puțin credibile argumentele sale privind buna-credință și vătămarea sa prin prisma prevederilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, la dosar nu au fost depuse de către reclamant documente care să ateste faptul că în cei șapte ani de zile în care nu a a avut voie să intre pe teritoriul României a păstrat legătura cu soția și fiica sa sau că a asigurat prin mijloace materiale întreținerea acestora.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant nu a produs probe în combaterea susținerilor autorității pârâte, în sensul că declararea sa ca indezirabil a avut la bază indicii temeinice că desfășoară activități de natură să pună în pericol siguranța națională.

Astfel, recurentul-reclamant nu a depus niciun document care să ateste activitatea sa din cei 7 ani în care nu a stat pe teritoriul României, pentru a demonstra seriozitatea intențiilor sale de a se stabili pe teritoriul României alături de soție și copil, precum și pentru a schimba profilul său social și moral în fața autorităților române, care l-au considerat indezirabil la momentul anului 2004.

Or, faptul că recurentul a intrat fraudulos pe teritoriul României, în scopul tranzitării acestuia, sub o identitate falsă și, doar în urma prinderii de către autorităților române a înțeles să uzeze de căile legale pentru a obține dreptul de ședere pe teritoriul României, coroborat și cu informațiile rezultate din actele cu caracter secret puse la dispoziția instanței, denotă că nu sunt întrunite condițiile art. 29

1

din O.U.G. nr. 102/2005 pentru a fi ridicată măsura interdicției dispusă prin Ordonanța nr. 4168/II-5 din 22 noiembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

În acest context, Înalta Curte reține că invocarea de către recurent a dispozițiilor art. 27 din O.U.G. nr. 102/2005, nu are relevanță în speță, având în vedere că principiul proporționalității trebuie raportat la măsura dispusă prin Ordonanța Parchetului din 22 noiembrie 2004, act care nu a fost atacat pe cale judecătorească, și nu la analizarea cererii de ridicare a interdicției de a intra pe teritoriul României.

Înalta Curte constată, de asemenea, că în mod corect, instanța de fond a reținut că nu îi sunt aplicabile reclamantului dispozițiile art. 92 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 194/2002, acesta aflându-se în situația de excepție reglementată de art. 92 alin. (3) din același act normativ și, oricum, obiectul prezentei cauze nu îl constituie măsura îndepărtării reclamantului de pe teritoriul României.

În ceea ce privește critica vizând încălcarea prevederilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că aceasta trebuie analizată, în raport de temeiul de drept al acțiunii, tot prin prisma ipotezei prevăzute de art. 29

1

din O.U.G. nr. 102/2005, în sensul că trebuia să se demonstreze intervenirea unor schimbări a împrejurărilor existente la momentul luării măsurii interdicției.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, și la momentul expulzării, reclamantul era căsătorit și avea un copil minor, iar la dosar nu există probe din care să rezulte că legăturile cu familia au fost menținute în intervalul de 7 ani de zile scurs de la momentul expulzării și data introducerii prezentei acțiuni.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința Curții de Apel București este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A., împotriva Sentinței civile nr. 424 din 24 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2013.

Procesat de GGC - MI